În al doilea rînd, durerea pocăinţei se cuvine să nu fie mincinoasă, sau puţină şi de scurtă durată, ci adancă şi desăvarşită. Încît, atat durerea care ne întoarce pe noi de la păcate şi ne face să le uram pentru dragostea de Dumnezeu, care se numeşte zdrobire, cat şi durerea care ne face să ne întoarcem de la păcate din dragoste pentru noi înşine, care se numeşte sfăramare de tot[8], trebuie să fie atat de desăvarşite şi fără de lipsă, încat să-l facă pe cel ce se pocăieşte să se întoarcă de la păcate şi să le urască din tot sufletul său, mai mult decat orice alt rău.
Adică sufletul să aleagă mai bine să pătimească orice alt rău, ca: pagubă de lucruri, lipsire de cinste, sau chiar să-şi dea viaţa, decat să lucreze vreun păcat. Pentru aceasta, cel ce se pocăieşte cu adevărat, trebuie să arate lui Dumnezeu, Cel ce vede adancurile inimii, că inima lui pătimeşte atata durere, încat dragostea lui pentru El covarşeşte cu mult mai mult dragostea lui pentru cele zidite de Dumnezeu. Şi atat de desăvarşite se cuvin să fie aceste dureri, încat nu numai că trebuie să rămană pentru totdeauna la cel ce se pocăieşte – zdrobindu-i inima şi scoţandu-i lacrimi şi suspine, după cum este scris: „Iar voi aţi strigat din durerea inimii voastre şi din zdrobirea duhului v-aţi tanguit” – ci trebuie s-o facă pe inimă să urască păcatul, să se întoarcă de la el şi să nu-l mai facă niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu