Un spaţiu sacru este un spaţiu organizat, care atrage într-un mod particular pe credincios, care simte puterea sacră ce rezidă din acel loc. Acest spaţiu are o graniţă, care îl delimitează de lume şi care trebuie trecută după o pregătire specială, gradată, atinsă prin ruperea de sine şi gustarea atmosferei concentrate, intense.
Taina Bisericii începe înaintea timpului, a istoriei. „Mielul adus jertfa de la începutul lumii” din Apocalipsă (13, 1-8) conduce la ideea că actul creaţiei a purtat în sine, încă de la început, existenţa bisericii, a comunităţii.
Cele mai vechi scrieri despre o simbolistică a bisericii se referă la imaginea ei ca arcă şi la prefigurarea acestei imagini prin Arca lui Noe, care a fost o salvare din apa potopului. Condusă de Dumnezeu însuşi, biserica-corabie conduce pe credincioşi la liman. Actualitatea acestei denumiri constă în faptul că şi astăzi biserica este denumită „corabie”, „navă”1 - chivotes, simbol al speranţei salvării din valurile ispitelor lumeşti. Infăţişarea simbolică a arcei lui Nor este de formă patrulateră, cu un porumbel deasupra, preluată de planul unor biserici mai vechi.2 In creştinism, bisericii este corabie mântuitoare, în sensul în care corabia lui Noe a IONI unica salvare în faţa potopului. Diferenţa constă în faptul că Noua Corabie este stropită de însuşi sângele lui Hristos, în vreme ce vc chea arcă a lui Noe era „tencuită cu smoală” (Facere 6, 16). Ieşirea Sfinţilor Apostoli, după Rusalii, la propovăduirea fost închipuim de ieşirea lui Noe din corabie, căci Dumnezeu a reînsufleţit natura prin Noe, şi tot El, prin Apostolii Săi, a reînsufleţit întreg cosmosul, rechemându-l la menirea sa3. Tema corăbiei ca simbol al bisericii porneşte încă din tradiţia catehetică (în epistola lui Clement către Iacob („Predici”) se arată: „corpul întreg al bisericii seamănă cu o corabie mare care duce, printr-o violentă furtună, oameni de provenienţe foarte diferite”4.
Hipolit al Romei, în Tratatul asupra Antihristului, asigură vechimea existenţei acestui simbol, oferindu-i totodată semnificaţii eshatologice: „Marea este lumea. Biserica, aidoma unei corăbii scuturate de valuri, dar nescufundată. Ea are cu ea un cârmaci experimentat, pe Hristos. Ea are în mijlocul ei trofeul învingătorului asupra morţii, ca şi cum ar duce cu sine Crucea lui Hristos. Prora sa este la Răsărit, pupa ei la Apus, carena sa la Sud. Ea era drept cârmă cele două Testamente. Paramele ei sunt întinse ca milostenia lui Hristos, strângând Biserica...5 Diferitele nivele (etaje) ale catargelor, asimilate simbolului Crucii, constituie scara, permiţând urcuşul spre locul odihnei unde deja se bucură Profeţii, Apostolii şi Martirii. Biserica devine astfel imagine a salvării din ziua a opta, rămânând singurul mijloc prin care creştinii pot menţine drumul drept spre limanul înverzit al Raiului.
Sfânta Liturghie este cea care oferă „cheia ermineutică” în funcţie de care se poate interpreta întregul ansamblu arhitectural,inclusiv obiectele sfinte şi iconografia. Privită din acest punct de vedere, simbolistica multiplă a lăcaşului de cult „nu creează impresia unor juxtapuneri de semnificaţii, ci se integrează într-o viziune de ansamblu, dinamică, ce actualizează, în funcţie de succesiunea momentelor liturgice, întreaga istorie a mântuirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu