Bozul

 

Bozul

Denumire știinţifică: Sambucus ebulus.

Denumire populară: bozie.

Prezentare. Bozul este o erbacee din familia caprifoliaceelor, fiind înrudită cu socul. La maturitate poate ajunge până la doi metri înălţime. Crește, adesea, în colonii, formând adevărate păduri în locuri umede, pe terenuri virane, prin pârloage, pe pășuni, la marginea pădurilor, în locuri părăsite. Are frunze mari, cu miros neplăcut. Bozul înflorește în lunile de vară. Florile sunt albe, grupate în inflorescenţe. Fructele se prezintă sub forma unor bobiţe de culoare neagră.

Pentru nevoi medicinale se recoltează frunzele, florile, coaja rădăcinilor, fructele.

Din flori se prepară infuzie, iar din fructe și coajă se poate obţine un decoct.

Substanţe active importante: taninuri, esenţe parfumate, zaharuri, acid malic, acid tartric, substanţe amare.

Întrebuinţări. Bozul are neașteptat de multe calităţi din punct de vedere medicinal: calmează tușea, favorizează transpiraţia, este diuretic, purgativ, depurativ. Florile de boz se folosesc în terapii împotriva bolilor infecţioase și a bolilor căilor respiratorii. Mult mai multe utilizări au fructele, frunzele și coaja cu care se tratează cistitele, nefritele, edemele, hidropizia, constipaţia. De asemenea, bozul este recomandat pentru tratamente în caz de contuzii, având, se pare, calităţi de agent revulsiv.

Deoarece preparatele de boz pot fi toxice (mai ales cele obţinute din fructe), această plantă se va utiliza numai sub îndrumarea unui specialist.

Bradul

Denumirea știinţifică: Abies alba.

Prezentare. Bradul face parte din familia pinaceelor. Este un arbore foarte cunoscut și de aceea nu are nevoie de o prezentare extinsă. Arbore de mari dimensiuni, bradul poate ajunge până la o înălţime de 50 metri. Frunzele au formă de ace și, după cum se știe, nu cad în anotimpul rece. În mod discret, bradul înflorește în lunile mai- iunie.

Pentru tratamente medicinale se folosește uleiul volatil de brad, dar se utilizează și coaja și rășina.

 16                                                        DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC

Substanţe active importante: uleiurile volatile.

Întrebuinţări. Uleiul volatil extras din brad are efecte pozitive asupra sistemului nervos, în afecţiunile articulaţiilor (reumatism), în nevralgii. Uleiul de brad poate fi utilizat și ca expectorant.

Notă: efecte terapeutice identice se obţin și cu scoarţa, rășina și uleiul volatil recoltate de la molid sau de la bradul roșu (Picea abies).

Brădișorul

Denumire știinţifică: Licopodium clavatum.

Denumire populară: pedicuţa, barba ursului, pălămidă.

Prezentare. Brădișorul sau pedicuţa este o ferigă, cu o tulpină lungă de până la un metru, culcată pe pământ, din care se ridică frunzele. Activitatea de producere a sporilor începe în iulie și se termină în septembrie. Sporii au culoarea galben-deschis. Plantă perenă, această ferigă face parte din familia licopodinaceelor. Crește în pădurile din regiunile montane și submontane.

Pentru terapii medicinale se culeg sporii, din care se prepară o pulbere, cunoscută și sub numele de sulf vegetal. Unii specialiști în medicină naturistă opinează că se poate folosi chiar și planta în întregime.

Substanţe active importante: substanţe specifice (clavatină, anotină), flavone, săruri minerale.

Întrebuinţări. Din sporii de brădișor se face un preparat necesar, în primul rând, în tratarea unor afecţiuni dermatologice. Pulberea astfel obţinută se folosește în tratarea eritemului sugarilor, în intertrigo, precum și în arsuri, dermatite, răni deschise – mai ales la copii. În uz intern, pentru afecţiuni cum ar fi litiazele, hepatitele, se utilizează un preparat obţinut din întreaga plantă. Unii specialiști în medicină naturistă sunt de părere că preparatele de brădișor (pedicuţă) sunt benefice și în tratamente împotriva tabagismului și alcoolismului.

Brânca

Denumirea știinţifică: Lobularia pulmonaria.

Prezentare. Brânca este un lichen care poate fi întâlnit cu ușurinţă și în ţara noastră, de la deal până la munte. Copacii-gazdă sunt îndeosebi fagul și arţarul, rareori molidul, lemnele căzute, pietrele. Brânca poate atinge o lungime de 40 cm. Acest lichen se prezintă ca un lob vălurit, altfel spus un lob cu un relief pronunţat, culoarea fiind verzuie, uneori cu accente spre brun sau chiar verde, cu margini ușor galben-albăstrii sau albe. Prin urmare, un ciudat amestec de culori ce dă mister acestei ciudate plante.

Întrebuinţări. Medicina populară a introdus, din timpuri străvechi, această plantă

modestă în rândul celor cu efecte curative. Astfel, practica de sute sau poate mii de ani a dovedit că preparatele din lichenul de brâncă combat bolile respiratorii, dând rezultate în procedeele terapeutice asupra astmului bronșic și a tusei. Substanţa sau substanţele active pe care le conţine brânca produc efecte pozitive și în cazul bolilor de plămâni.

Brâncuţa

Denumirea știinţifică: Sisymbrium officinale.

Prezentare. Brâncuţa este o plantă erbacee aparţinătoare familiei crucifereior. Are tulpină păroasă și flori galbene. Înălţimea sa poate ajunge până la 70 cm. Pentru medicaţie se culeg frunzele, părţile tinere ale plantei, vârfurile cu tot florile de pe ele. Brâncuţa este o plantă medicinală tradiţională.

Substanţă activă importantă: esenţa alilică.

Întrebuinţări. Confruntându-se cu răcelile, moșii și strămoșii noștri trebuiau să se trateze cumva. Unul dintre aceste remedii a fost brâncuţa și, firește, poate fi și acuma, dacă, cumva, nu ne convin medicamentele moderne. Cu brâncuţa se tratează coardele vocale bolnave sau obosite, precum și laringitele și faringitele, fiind un antiinflamator eficient. Cel mai cunoscut preparat din brâncuţă este sub formă de infuzie, dar se poate folosi și sucul de brâncuţă, cu condiţia ca acesta să fie proaspăt. Pentru ca sucul de brâncuţă să aibă un gust cât de cât acceptabil se va dizolva în el lapte, fiind bune și siropul sau mierea. Utilă în practica medicinală este și tinctura de brâncuţă, deocamdată mai puţin cunoscută și utilizată.

DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC                                                          17

Brândușa de toamnă

Denumire știinţifică: Colchicum autumnale.

Prezentare. Erbacee micuţă cu flori liliachii, cu înălţime până la 13 cm, brândușa de toamnă aparţine familiei iridaceelor. Are o dezvoltare deosebită și îndelungată, ajungând la înflorire abia toamna târziu. Brândușa de toamnă crește în zonele de deal, în locuri umede. Fructul, de mărimea unei nuci, este otrăvitor, brândușa de toamnă fiind considerată o plantă toxică, deci o plantă periculoasă.

Pentru uz medicinal se recoltează seminţele și bulbul, din care se obţin preparate cu aplicaţii deosebite, cel mai important și mai cunoscut fiind tinctura. Acest preparat va fi folosit cu maximă precauţie și nu va fi lăsat sub nici o formă la îndemâna copiilor.

Substanţa activă importantă este colchicina. Acest alcaloid se găsește mai ales în fructul brândușei de toamnă și are virtuţi medicinale de excepţie. În acest sens, în prezent se fac cercetări privind efectele colchicinei în boli grele, cum ar fi cancerul.

Cercetări mai noi asupra brândușei de toamnă au dus la sinteza unui alt compus, democolcina – mai puţin toxic decât colchicina – întrebuinţat cu succes, se pare, în tratarea unor afecţiuni ale sângelui.

Întrebuinţări. Colchicina acţionează deosebit de eficient în gută, fiind considerat remediul clasic în stoparea rapidă a atacurilor acestei afecţiuni. De precizat că orice tratament cu brândușă de toamnă se face numai și numai sub control medical. Altfel, există riscul unor grave intoxicaţii, cu sfârșit letal.

Preparatele din brândușă de toamnă sunt cunoscute și ca un bun antinevralgic, dar și ca un diuretic eficient.

Există și o legendă în legătură cu numele acestei plante periculoase. Se spune că în Colchida, o regiune din zona estică a Mării Negre, trăia Medeea, o renumită vrăjitoare. Ea a preparat o poţiune malefică și a lăsat să cadă o picătură pe pământ. Din acea picătură a răsărit brândușa de toamnă! Să notăm și faptul că în Evul Mediu brândușa de toamnă se folosea ca insecticid.

Brebenelul

Denumire știinţifică: Corydalis cava.

Denumiri populare: brebenea, breabăn.

Prezentare. Brebenelul este o plantă care înflorește primăvara, acoperind solul pădurilor de la deal și câmpie cu un strat vegetal viu, multicolor și frumos mirositor. Sub numele de brebenel sunt cunoscute mai multe specii de plante cu trăsături comune, adică sunt erbacee perene, au structură asemănătoare și relativ aceiași compuși chimici activi. Brebenelul face parte din familia papaveraceelor. Tulpina este suculentă și rareori trece de 20 cm înălţime. Rizomul este dezvoltat și, de cele mai multe ori, gol pe dinăuntru. Florile, în culori albe, gălbui, roz, violete, purpurii, sunt melifere.

Pentru trebuinţe medicinale se recoltează rizomii. Din tulpini și flori se poate obţine un suc.

Substanţe active importante: trei compuși specifici – coridalină, coricavină și bulbocapnină. Bulbocapnina este o substanţă toxică.

Întrebuinţări. Preparatele de brebenel au acţiune asupra sistemului nervos, făcând unele reglaje în buna funcţionare a acestuia. De asemenea, preparatele de brebenel sunt folosite în afecţiuni cardiace, mai ales pentru reducerea tensiunii arteriale. Aceste preparate au influenţă pozitivă și asupra funcţionării tractului gastro- intestinal.

Ca plantă medicinală, brebenelul este încă puţin cunoscut în ţara noastră, deși compușii săi activi arată că merită toată atenţia.

Broccoli

Denumire știinţifică: Brassica oleracea, var. botrytis.

Denumire populară: conopida broccoli.

Prezentare. Broccoli se deosebește de conopidă prin partea comestibilă care nu este atât de aglomerată, ci mai rară, precum un chiorchine. Prin urmare, am putea spune că broccoli este o conopidă cu inflorescenţa mai rară. Această inflorescenţă poate fi verde, galbenă sau violetă, neexistând deosebiri în ceea ce privește conţinutul și consistenţa. Broccoli este o legumă foarte fragedă și hrănitoare. Are și calităţi medicinale, recunoscute din ce în ce mai mult. Se consumă în salate (există foarte multe reţete, bine puse la punct), dar și gătită cu carne, cu paste, cu ouă, cu brânză,

 

cu orez.

18                                                        DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC

Substanţe active importante: conţinut mare de vitamina C, vitamina K, beta- caroten, săruri minerale, celuloză, glucide. Recent s-au descoperit doi compuși

– sulforafan și indol-carbinol – care atestă broccoli ca o legumă utilă în profilaxia cancerului de stomac și de sân.

Întrebuinţări. Preparatele din broccoli sunt recomandate în avitaminoze, anemii, deranjamente digestive, în prevenirea cancerului pe tractul gastro-intestinal, în osteoporoză, în combaterea hemoragiilor. Leguma numită broccoli este cunoscută și ca un ușor, plăcut și eficient depurativ gastro-intestinal.

Brusturele

Denumirea știinţifică: Arctium lappa.

Denumiri populare: ciulin, captalan, lipan.

Prezentare. Dicţionarele spun despre cuvântul brusture că este autohton. De fapt nu este vorba despre o singură plantă, ci despre un grup de plante din același gen – Lappa, care se numesc brusturi și fac parte din familia compozitelor. Brusturele se remarcă prin frunzele mari, late, groase, consistente, de un verde adesea întunecat, cât și prin înălţime – până la 1,3 metri. Florile sunt aproape roșii sau violete și sunt dispuse în inflorescenţe sferice înconjurate de ţepi. Când se usucă, inflorescenţa devine scaiete. Brusturele este o plantă maiestuoasă, puternică, cu un ciclu de viaţă de doi ani. Poate fi întâlnit pretutindeni în arealul românesc, de la câmpie până la munte.

Virtuţi medicinale au rădăcinile plantei aflată în al doilea an de vegetaţie, care se recoltează primăvara devreme sau toamna târziu. Este de dorit ca aceste rădăcini să se folosească proaspete deoarece, prin uscare, își pierd o parte din proprietăţi.

Substanţe active importante. Cea mai importantă substanţă specifică din rădăcina brusturelui este lactona. Alte substanţe: vitamine din clasa B, săruri de potasiu, inulină (în cantitate mare), ulei volatil, tanin, precum și un compus antibiotic despre care se spune că este tot atât de eficient cât și penicilina.

Întrebuinţări. Rădăcina de brusture este un medicament natural cu efecte benefice în cazul bolilor de splină și ficat. Este, de asemenea, un bun depurativ. Reduce glicemia și se manifestă ca un veritabil agent antimicrobian. Preparatele din brusture sunt recunoscute și ca un bun tonic pentru păr, stimulând creșterea părului. Tot la capitolul cosmetică menţionăm: cu preparatele de brusture se tratează tenurile grase, putând fi folosite, deci, și ca un excelent agent de curăţire a tenului. Brusturele este eficient și în tratarea acneei, eczemelor și furunculozei.

Din brusture, în amestec cu alte plante, se poate prepara un ceai cu acţiune de curăţire internă și intensă a organismului. Prin urmare, brusturele poate fi utilizat cu succes ca decoct, intern sau extern, pentru o igienizare cu totul originală și mai ales sănătoasă. O astfel de igienizare este binevenită primăvara, brusturele combătând, totodată, și astenia de primăvară.

Cercetări mai noi au dus la obţinerea uleiului din seminţe de brusture. Acest ulei poate fi utilizat în proceduri cosmetice, dar și în tratamente dermatologice importante, cum ar fi tratamentul furunculozei.

Brusturele este cunoscut și pentru utilizarea sa, cu succes, în suferinţe ale splinei și ale ficatului.

Bujorul de munte

Denumire știinţifică: Rhododendron kotsschyi.

Prezentare. Bujorul de munte, numit uneori și smârdar, este un subarbust a cărui înălţime abia ajunge la 50 cm. Face parte din familia ericaceelor, fiind o plantă cu o tulpină mult ramificată. Rădăcina este, de asemenea, foarte dezvoltată. Frunzele, lucioase, consistente și de mici dimensiuni, sunt dispuse altern. Florile, de culoare roșie, rareori roz sau albă, au un miros plăcut. Bujorul de munte înflorește pe toată durata verii. Fructul este o capsulă.

Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, ramurile tinere cu tot cu flori, florile.

Se prepară infuzie, decoct, extract.

Substanţe active importante: ulei eteric, taninuri.

Întrebuinţări. Se spune despre preparatele medicinale de bujor de munte că au proprietăţi afrodiziace. Este, de asemenea, cunoscut faptul că au efecte pozitive în boli de ficat, precum și în afecţiuni respiratorii.

În cantităţi mari, preparatele pe bază de bujor de munte pot fi toxice.

DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC                                                          19

Buretele de stejar

Denumirea știinţifică: Boletus igniarius.

Denumire populară: iască.

Prezentare. Este vorba, de fapt, despre două genuri de ciuperci – Fomes și Phellinus – care cresc în pădure, pe tulpinile copacilor bătrâni, mai ales pe stejari și fagi. Aceste ciuperci sunt folosite ca materie primă pentru prepararea a ceea ce noi numim iască. Buretele de stejar crește sub forma unei copite de cal sau a unei etajere. Trăind pe copaci, buretele de stejar produce, în timp, putregaiul alb al lemnului.

Întrebuinţări. În medicina populară, buretele de stejar a fost folosit, multă vreme,

pentru oprirea sângerărilor și tratarea rănilor. În natură, în lipsă de altceva, se utilizează ca pansament, fiind un hemostatic destul de puternic. Este posibil să aibă și proprietăţi antimicrobiene.

Buruiana de trânji

Denumire știinţifică: Neottia nidus-avis.

Denumire populară: trânji.

Prezentare. Buruiana de trânji este o plantă perenă, saprofită (adică se hrănește cu resturi de plante aflate în descompunere). Face parte din familia orhideelor, fiind, de fapt, o orhidee de pădure. Fiind o plantă saprofită, buruiana de trânji crește pe solul bogat în putregaiuri al pădurilor, mai ales al pădurilor de foioase. Datorită modului său de hrănire, rădăcinile sunt cărnoase, dezvoltate, încâlcite. Buruiana de trânji nu are clorofilă. Florile au culoare închisă, brună și miros a miere de pădure. Planta înflorește în lunile mai, iunie și iulie. Fructul este o capsulă.

Întrebuinţări. În medicina populară românească, buruiana de trânji este

cunoscută ca un important remediu în tratarea hemoroizilor.

Busuiocul

Denumire știinţifică: Ocimum basilicum.

Denumiri populare: vasilisc, bosioc, borjolică, mătăcină, floarea bisericii, bazilic, planta lui Hristos, buruiana dragostei.

Prezentare. Plantă foarte cunoscută, aparţinătoare de familia labiatelor, busuiocul se cultivă, fiind cunoscut ca busuioc de grădină. Există și busuioc sălbatic (Prunella vulgaris), dar acesta nu are prea mare importanţă ca plantă medicinală. Busuiocul de grădină ajunge până la 50 – 60 cm înălţime. Înflorește în iulie-august, florile fiind albe sau roz. Se usucă foarte bine și miroase plăcut, persistent.

Valoare medicinală are partea aeriană a busuiocului și se recoltează când apar florile. Preparatul principal pentru uz medicinal este infuzia. Alte preparate semnificative: siropul și esenţa.

Substanţe active importante: oestragol și linalol.

Întrebuinţări. Busuiocul este un bun stimulent general, fiind antibacterian, antifungic, stomahic, carminativ, antispastic. Naturiștii îl recomandă în tulburări gastro- intestinale, în inflamaţii ale căilor respiratorii și ca diuretic. Interesantă este și utilizarea infuziei de busuioc în afecţiuni pe fond nervos, altfel greu de vindecat. Chiar migrenele, tot cu busuioc se tratează și, deci, nu întâmplător, în casele de la ţară, pe vremuri, în grindă trona busuiocul pe toată durata iernii. De asemenea, busuiocul se folosește pentru calmarea durerilor în urma înţepăturilor de viespi și albine.

Dar iată lista afecţiunilor tratate cu busuioc: gripă, vomă, răceală, bronșite, colici și balonări intestinale, nevralgii, lipsa poftei de mâncare, în reglarea lactaţiei la femeile care alăptează. Mai există încă o afecţiune care se tratează cu busuioc – neplăcutele afte. În acest caz se face gargară cu decoct concentrat de busuioc, punându-se două linguri de decoct la 100 ml apă.

În bucătărie, busuiocul are locul său, fiind folosit, sub formă de pulbere sau frunze proaspete, la prepararea diferitelor mâncăruri.

Datorită aromei sale plăcute și persistente, busuiocul este utilizat, din ce în ce mai mult, și în industria cosmetică.

Un loc aparte are busuiocul în credinţele și tradiţiile poporului român, fiind considerat plantă sfântă. Există credinţa potrivit căreia, pus la icoană sau în grinda casei, aduce liniște în gospodărie, pace între cei aflaţi sub același acoperiș. Se zice că la nașterea Domnului, în juru-i a răsărit busuioc și de aceea preoţii își fac agheasma cu busuioc și stropesc cu agheasmă folosind un pămătuf de busuioc.

 20                                                        DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC

Busuiocul este prezent în multe alte împrejurări ale vieţii românilor, fiind socotit o plantă miraculoasă. De pildă, mireasa care se duce la cununie trebuie să ia, neapărat, un fir de busuioc din grinda casei. Pentru noroc, pentru copii frumoși și sănătoși, pentru spor și bine în viaţă. În vechiul sat românesc, frecarea mâinilor și a tâmplelor cu busuioc era o procedură curentă, fiind o primă formă de tratament în aproape orice afecţiune.

C

Desigur, busuiocul este considerat nu numai un leac pentru trup, ci și, deopotrivă, pentru suflet.

 

 

 

 

 

 

 

Cacao / Arborele de cacao

Denumire știinţifică: Theobroma cacao.

Prezentare. Arborele de cacao este unul dintre cei mai frumoși și mai pitorești copaci. Florile și fructele îl împodobesc începând de la baza tulpinii și până pe ramurile îndepărtate ale bogatei sale coroane. Arborele de cacao are o înălţime maximă de 15 metri, în mod obișnuit ajungând la circa 10 metri. Aparţine familiei malvaceelor și își are originea în America Centrală (Mexic), dar se cultivă în prezent în toate zonele tropicale. Fructele sunt niște bace de mari dimensiuni (15-20 cm lungime), ce conţin până la 30 de seminţe, adică boabele de cacao, care au o compoziţie chimică complexă și sunt foarte hrănitoare.

În cazul arborelui de cacao, valoare medicinală au boabele, care în mod obișnuit se macină, obţinându-se pudra de cacao. Pot avea efecte medicinale și preparatele din tecile cărnoase, în care s-au aflat boabele, sau chiar frunzele.

Utilizarea arborelui de cacao ca plantă medicinală este foarte veche. De altfel, arborele de cacao figura la loc de cinste în practicile medicinale ale aztecilor. Aceștia preparau din boabele de cacao un aliment al zeilor, cu virtuţi tonifiante, euforizante și chiar afrodiziace.

Substanţe active importante: în primul rând teobromina și teofilina – care sunt substanţe specifice arborelui de cacao, apoi cafeina și teina. Nu trebuie uitat renumitul ulei gras, adică untul de cacao. Pe lângă aceste substanţe, arborele de cacao și, în special, boabele de cacao, conţin săruri minerale, enzime, aminoacizi.

Întrebuinţări. Asemenea cafelei, preparatul de cacao acţionează asupra sistemului nervos central și mai ales asupra scoarţei cerebrale, impulsionând activităţile fizice și intelectuale. La fel ca băutura de cafea, băutura de cacao creează o stare de confort fizic și psihic, acţionând nu numai asupra sistemului nervos, ci și asupra sistemelor cardiovascular, respirator și digestiv. Potrivit unor cercetări de dată recentă, preparatele de cacao au rol detoxifiant și depurativ, contribuind, de exemplu, la eliminarea clorurilor, a lichidului seros din spaţiul intracelular și din cavitatea abdominală.

În realitate, efectele medicinale ale preparatelor de cacao sunt, însă, mult mai complexe și mai diverse, datorită numărului mare de compuși pe care îl conţin seminţele acestui arbore.

Se recomandă, totuși, consumarea cu moderaţie a preparatelor de cacao, inclusiv sub formă de alimente, deoarece în cantităţi mari pot provoca ameţeli sau chiar dureri de cap.

Cafeaua / Arborele de cafea

Denumire știinţifică: Coffea arabica; Coffea excelsa; Coffea robusta.

Prezentare. Arborele de cafea este un arbust cu o înălţime maximă de 12 metri. Face parte din familia rubiaceelor. Deși se consideră că peninsula Arabiei este patria sa de origine, de fapt arborele de cafea provine din Abisinia. În schimb, în Arabia i s-au descoperit calităţile, cunoscută fiind povestea cu acel păstor care observase un comportament ciudat la caprele sale după ce acestea mâncau, cu poftă, zilnic, seminţele unui arbust ce se va dovedi a fi celebrul „producător” al cafelei, adică arborele de cafea.

Frunzele arborelui de cafea sunt alungite, cu nervuri puternice, cu suprafaţă aproape lucioasă, fiind cărnoase și consistente. Florile apar la subsuoara frunzelor și

DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC                                                          21

au culoarea albă. Interesant e fructul, care are forma unei cireșe. În dezvoltarea sa, acest fruct parcurge trei stadii de culoare – verde, roșie și, în cele din urmă, violetă, în fiecare asemenea „cireașă” „fsdfsd” a arborelui de cafea se găsesc două boabe tainice, miraculoase.

În cazul arborelui de cafea, valoare medicinală au, în primul rând, boabele. Totuși, se pare că au virtuţi medicinale și frunzele, și chiar coaja. Modul de preparare al boabelor de cafea este cel bine știut de sute de ani – decoct și infuzie. Din boabe se extrage cafeina, care este un adevărat medicament.

Substanţe active importante: foarte cunoscutul alcaloid numit cafeină, apoi cafeonă, tanin.

Întrebuinţări. Cafeaua, mai exact spus extractul apos al seminţelor arborelui de cafea, este un tonic puternic al sistemului nervos central, în primul rând al scoarţei cerebrale. Cafeaua este și un bun diuretic. S-a constat și faptul că îmbunătăţește circulaţia sângelui, că dilată căile respiratorii, că fluidizează mucoasele de pe căile respiratorii și că echilibrează compoziţia sucului gastric. Cafeaua este, totodată, un adevărat accelerator al inimii. Combate astenia și are o anume influenţă benefică chiar și în cazul bolilor infecţioase.

Rezultatele bune obţinute prin consumul cafelei pot fi, însă, puse sub semnul întrebării dacă acest consum este repetat și în cantitate mare. Astfel, cei care suferă de insomnie sau de hipertensiune arterială vor trebui să-și limiteze drastic consumul de cafea.

Efectele cafelei depind și de fiecare individ în parte (Balzac bea circa 50 de cafele pe zi, a lucrat foarte mult și cu succes, dar a murit relativ tânăr, bolnav de hidropizie). Asupra unora cafeaua are efecte majore, provocându-le insomnii și agitaţie, în timp ce alţii beau cafea și dorm foarte bine, chiar mai bine decât dacă nu ar bea.

Un consum mare de cafea – mai mult de trei cești pe zi – poate crea dependenţă sau chiar probleme de sănătate. Specialiștii sunt de părere că există o anumită sensibilitate la cafea și în funcţie de vârstă, copiii fiind, de exemplu, foarte sensibili. Din acest motiv, copiilor le este interzis consumul cafelei. Cât despre efectele cancerigene ale cafelei, nimic nu e dovedit, în schimb e foarte posibil ca acest aliment-medicament să elimine pericolul îmbolnăvirilor de cancer de intestin gros.

Componentă a vieţii moderne, cafeaua contribuie în mod cert, prin efectele sale psihoenergizante, la buna condiţie fizică și psihică a tuturor celor care apelează la ea, cu încredere și speranţă, în fiecare dimineaţă și ori de câte ori este nevoie.

Caisul

Denumire știinţifică: Armeniaca vulgaris; Prunus armeniaca.

Prezentare. Caisul este, de multă vreme, un arbore comun în spaţiul românesc. Pom fructifer, face parte din familia rozaceelor. Originar din China, caisul s-a răspândit în toată lumea, fiind aclimatizat, de foarte multă vreme, și în Europa de sud-est. Este un arbore de înălţime mai degrabă redusă – circa 10 metri. Frunzele sunt de formă ovală, cu marginile fin crestate. Caisul înflorește primăvara, aspectul său fiind foarte frumos, de strai de sărbătoare. Se spune că nu numai simpla vedere a acestui arbore înflorit are efecte benefice asupra sufletului omului, ci și mireasma florilor sale. Fructele, aromate și apetisante, sunt deja bune pentru consum în iunie-iulie. Florile caisului sunt mult căutate de albine – iată, deci, încă un motiv pentru a avea încredere în valenţele medicinale ale viitoarelor fructe.

Caisele se consumă crude și sunt utilizate în curele de fructe. Se consumă și sub formă de suc, compot sau fructe uscate.

Substanţe active importante: săruri minerale și oligoelemente (calciu, fier, potasiu, fosfor, fluor, cobalt, brom, magneziu), levuloză și glucoză și, mai ales, vitamine

– B1, B2, C și, în cantităţi însemnate, vitamina A.

Întrebuinţări. Caisa are o valoare energetică semnificativă, fiind hrănitoare și lesne digerabilă. Efectele în plan medicinal nu sunt foarte importante, dar s-a observat că un consum zilnic de caise are efecte în cazul anemiilor, rahitismului, întârzierilor de creștere, asteniilor, insomniilor și chiar în stări depresive. Se pare că acţionează și în sensul creșterii imunităţii organismului. Caisele tonifică întregul organism și mai ales activitatea gastro-intestinală, fiind, totodată, astringente și diuretice.

Efectul tonic al caiselor se manifestă și asupra epidermei, cunoscute fiind măștile și loţiunile de ten pe bază de caise.

 22                                                        DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC

Calomfirul

Denumire știinţifică: Tanacetum vulgare; Tanacetum parthenium; Crysanthemum vulgare; Crysanthemum balsamita.

Denumire populară: vetriceaua.

Prezentare. Calomfirul este o plantă erbacee, cu dezvoltare perenă, aparţinătoare de familia compozitelor. Are un rizom puternic, contorsionat. Tulpina aeriană este dreaptă și poate ajunge până la 1,5 metri înălţime, fiind acoperită cu perișori foarte fini. Frunzele au formă ovală și sunt ușor crestate. Florile, de culoarea galbenă, se dezvoltă târziu, prin lunile august și septembrie. Această plantă se cultivă, adesea, pentru decor.

Pentru nevoi medicinale se recoltează partea aeriană și seminţele. Se prepară infuzie, pulbere, extracte, mixturi, cataplasme, tincturi.

Substanţe active importante: două substanţe specifice – tanacetonă și tanacetină, ulei eteric, flavone, tanozoide, substanţe amare.

Întrebuinţări. Preparatele pe bază de calomfir sunt cunoscute ca vermifuge. Ele au, însă, și alte proprietăţi, fiind antispasmodice, tonice, antiseptice. Unii specialiști recomandă preparatele de calomfir în afecţiuni renale și digestive. Preparatele de calomfir sunt eficiente, de asemenea, în stimularea digestiei și în reechilibrarea ficatului. Potrivit unor observaţii mai vechi, aceste preparate au efecte și în dureri de stomac, reumatisme și gută, oboseală accentuată, menstruaţie insuficientă (reglează hemoragia menstruală).

Legat de această ultimă recomandare, trebuie menţionat și faptul că preparatele din calomfir pot provoca avortul. Totodată, se știe, prin tradiţie, că preparatele de calomfir contribuie activ la asigurarea echilibrului psihic și nervos al femeilor aflate în suferinţe specifice, combătând stările de spirit confuze, de isterie, de tensiune nervoasă, migrenele.

Calomfirul este o plantă ce va fi utilizată cu precauţie, deoarece prin supradozare poate avea efecte toxice. Este interzisă utilizarea calomfirului în timpul sarcinii.

Camforul / Arborele de camfor

Denumire știinţifică: Cinnamorium camphora.

Prezentare. Arborele de camfor este un copac din pădurea ecuatorială. Pentru terapii se utilizează tulpina și frunzele. Extractul care se obţine – aflat în folosinţă sub numele de ulei camforat – este un produs vestit.

Substanţe active importante: camfor, borneol.

Întrebuinţări. Camforul are efect relaxant pentru căile respiratorii și pentru sistemul nervos. Practic, extractele de camfor repun întreg organismul în mișcare prin faptul că activează fluidele și stimulează centrii nervoși vasomotori și respiratori. Această influenţă revitalizantă provoacă poftă de mâncare, calmează reumatismele și alte dureri din organism, liniștește activitatea din stomac și din intestinul subţire.

Cu decoct preparat din arbore de camfor se tratează gingivitele, gripa, spasmele stomacale, oboseala complexă.

Captalanul

Denumire știinţifică: Petasites hybridus.

Prezentare. Captalanul este o erbacee perenă din familia compozitelor. Cu o înălţime la maturitate de până la 40 cm, captalanul are frunze mari, late, consistente, ușor cărnoase. Înflorește înainte de înfrunzire, prin martie-aprilie. Rizomul, adică tulpina subpământeană, este puternic, gros, asemănător rizomilor care trăiesc în locuri umede. Captalanul poate fi găsit pe malul lacurilor, al râurilor, prin zone mlăștinoase, fiind iubitor de apă.

Pentru aplicaţii în medicina naturistă se recoltează rizomii, frunzele și florile.

Rizomii se culeg toamna, la sfârșitul perioadei de vegetaţie.

Substanţe active importante. Până în prezent, în captalan au fost evidenţiate două substanţe, cu totul deosebite ca efect terapeutic: petazina și inulina (un polizaharid).

Întrebuinţări. Sub formă de infuzie, preparatele de captalan au efecte antispastice, calmante, expectorante, vasodilatatoare, analgezice. Ceaiul de captalan se folosește în calmarea crampelor neuro-musculare, în relaxarea și regularizarea activităţii căilor respiratorii, în bolile de inimă – fiind un bun vasodilatator – și, mai nou, se încearcă

DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC                                                          23

utilizarea sa în tratamentul bolilor canceroase (s-au făcut deja cercetări ale căror rezultate s-au dovedit încurajatoare).

Atenţie – captalanul se va administra numai sub îndrumarea specialistului, a medicului, deoarece petazina poate avea efecte nedorite asupra sistemului nervos.

Cartoful

Denumire știinţifică: Solanum tuberosum.

Denumiri populare: baraboi, barabulă.

Prezentare. Cartoful – o plantă erbacee anuală din familia solanaceelor – provine din America. Adus și aclimatizat în Europa, cartoful a fost folosit, o vreme, ca hrană pentru animale. În secolul al XVIII-lea, farmacistul francez Parmentier introduce cartoful în alimentaţia oamenilor. Datorită calităţilor sale nutritive, cartoful a devenit foarte repede hrană de bază pentru popoare întregi.

În pământ, cartoful are o tulpină care se îngroașă sub formă de tuberculi și rădăcini. Tulpina aeriană este muchiată și suculentă. Florile cartofului sunt albe sau violete.

În alimentaţie, dar și pentru terapii, se utilizează tuberculul.

Pentru uz medicinal se prepară suc, decoct, cataplasme, terci de cartofi cruzi, cartofi în coajă fierţi pe jumătate, cartofi copţi sau fierţi în coajă, făină de cartofi.

Substanţe active importante: amidon, săruri minerale diverse (pe bază de calciu, magneziu, fosfor, fier, mangan, cupru, potasiu), protide, lipide, vitaminele din grupul B (B1, B2, B6), vitaminele A și C, acid folic, acid citric, acid malic. Toate acestea arată importanţa de excepţie a cartofului pentru alimentaţie, oferind, practic, o hrănire completă. Mai mult decât atât, cartoful este foarte ușor digerabil.

Întrebuinţări. Preparatele din cartofi combat aciditatea gastrică, precum și iritaţiile interne și ulcerele gastrice și duodenale. Naturiștii recomandă consumul de cartofi celor care suferă de diabet, obezitate (cartofii nu îngrașă!), litiaze biliare, disfuncţii intestinale, hepatite, dischinezii biliare, artrite. Decoctul de cartofi fierţi în coajă are proprietăţi alcalinizante și remineralizante.

Cel mai sănătos mod de preparare a cartofului este coacerea sau fierberea în coajă.

În afară de tuberculi, celelalte părţi ale cartofului sunt toxice. Și chiar și tuberculii sunt toxici dacă au culoarea verde, culoare ce apare, de obicei, după ce tuberculul de cartof a stat timp îndelungat la soare.

Cert este faptul că virtuţile medicinale ale cartofului sunt atestate de multă vreme. Cândva, pe vremea când se cultiva mai mult ca plantă decorativă, iniţiaţii considerau cartoful ca un leac pentru creșterea longevităţii.

Cartofii dulci, cunoscuţi și sub numele de batate (Ipomoea batatas), precum și topinamburul sau napul porcesc (Helianthus tuberosus) au proprietăţi asemănătoare cu ale cartofului. Napul porcesc este denumit de naturiști cartoful diabeticilor.

Batata și napul porcesc sunt recomandate cu insistenţă în hrana celor care suferă de afecţiuni cardiovasculare.