Ananasul

 

Albăstrelele

Denumirea știinţifică: Centaurea cyanus.

Denumiri populare: măturică, vineţea, floarea paiului, floarea grâului, tătăișă vânătă, iarba frigurilor.

Prezentare. Albăstrelele sunt plante erbacee din familia compozitelor, înalte de până la un metru – înălţimea lor fiind, în mod obișnuit, de 50 – 60 cm. La maturitate, tulpina albăstrelelor este păioasă, lemnificată, păroasă, ramificată. În vârful tulpinii se dezvoltă capitule cu flori în nuanţe de albastru-violet, purpurii, roze și chiar albe – mai exact spus niște măciulii care sunt asemenea unei explozii de petale, ce se pot închide seara și deschide dimineaţa. Albăstrelele smălţuiesc fâneţele, lanurile de grâu și secară, taluzurile drumurilor. Preferă locurile uscate și însorite, chiar și atunci când condiţiile de viaţă sunt dificile. Înfloresc din iunie și până în septembrie. În mod obișnuit, de la albăstrele se recoltează inflorescenţa (sau chiar numai petalele), dar poate fi utilizată și planta întreagă.

Substanţe active importante: centaurina, pelargonină, cianină, tanin.

Întrebuinţări. Albăstrelele se folosesc, în principal, în tratamente privind iritaţiile oculare, adică în conjunctivite, în inflamaţii ale pleoapelor. Preparatele din albăstrele se folosesc și ca diuretic. Acţionează, cu bune rezultate, și împotriva diareii, a reumatismului, a afecţiunilor renale sau ale vezicii urinare. O aplicaţie cu albăstrele poate readuce și pofta de mâncare.

Potrivit specialiștilor, produsul terapeutic pe bază de albăstrele acţionează pe trei direcţii: calmant, diuretic, astringent. Celelalte efecte în plan terapeutic se obţin, sau se potenţează, în combinaţie cu alte plante medicinale.

În mod obișnuit, albăstrelele sunt utilizate în tratamentele legate de inflamaţiile ochilor.

Aloea

Denumire știinţifică: Aloe vulgaris.

Prezentare. Aloea este o plantă exotică decorativă ce aparţine familiei liliaceelor. Are frunze foarte groase, consistente, cărnoase. Florile, dispuse în formă de spic, sunt galbene sau roșii. Aloea provine din zona mediteraneană. Datorită condiţiilor climatice, în România se găsește numai cultivată.

Importanţă pentru practica medicinală au frunzele, din care se extrage sucul de aloe. Acest suc se găsește și în alte părţi ale plantei, dar în cantităţi mai mici. Pentru aplicaţii medicinale se prepară: pulbere, pilule laxative, granule. Sucul se poate utiliza, însă, și în stare proaspătă.

Substanţe active importante: doi compuși specifici – barbaioină și emodină.

Întrebuinţări. Aloea prezintă interes pentru femei, având acţiune pozitivă în caz de insuficienţă menstruală. Este utilizată și în afecţiuni precum congestiile cerebrale sau migrenele. Ca plantă medicinală, aloea se remarcă, totodată, prin efectele sale tonifiante, vermifuge, stomahice, dar mai ales ca un bun purgativ.

Datorită toxicităţii sale mari (poate fi mortală!), aloea nu se va utiliza decât sub îndrumarea specialistului.

DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC                                                            7

Alunul

Denumirea știinţifică: Corylus avellana.

Prezentare. Alunul este un arbust din familia betulaceelor. Poate crește până la cinci metri înălţime. Florile sunt sub formă de mâţișori, iar frunzele, aproape ovale, au un peţiol de unu-doi centimetri. Fructele, adică alunele, seamănă întrucâtva cu ghinda sau chiar cu jirul și se grupează câte două – patru la un loc. Alunul înflorește devreme, în martie. Crește prin pădurile de fag, de ulm, de stejar, în amestec cu arborii de bază sau la margine, sub formă de tufișuri. Poate fi întâlnit și pe pajiști. Aria de răspândire – de la câmpie până la munte, frecvent în zona dealurilor.

Valoare terapeutică au nu numai alunele, ci și frunzele și, mai nou, coaja sau ramurile arbuștilor tineri. Importanţi în terapie sunt și mâţișorii de alun. Din părţile cu valoare medicinală ale alunului se prepară infuzie, decoct și suc.

Substanţe active importante: azotaţi, calciu, fosfor, magneziu, potasiu, fier, cupru, vitaminele A și B, materii grase. Alunele de pădure sunt, datorită acestei compoziţii de excepţie, puternic nutritive și cu valoare energetică mare.

Întrebuinţări. Alunele sunt considerate un leac foarte bun împotriva anemiei

hemolitice, în timp ce extractul de frunze și coji sau de ramuri tinere este considerat eficient în periflebite. Cu proprietăţi astringente, florile de alun (mâţișorii) pot fi utilizate în prepararea ceaiurilor sudorifice.

Consumul alunelor este foarte important nu numai în terapii, ci și în menţinerea unei stări generale bune. În mod obișnuit, alunele sunt asimilate repede și aproape în totalitate de organism, fiind foarte hrănitoare. Pentru practica gastronomică naturistă au fost puse la punct peste 20 de reţete pe bază de alune.

Ca plantă medicinală, alunul se remarcă și prin puterea sa depurativă (de curăţire a organismului), precum și ca fortifiant.

Amăreala

Denumirea știinţifică: Polygala amara; Polygala vulgaris.

Denumire populară: șopârliţă.

Prezentare. Amăreala este o erbacee de mici dimensiuni – maximum 20 cm – cu flori ce pot fi albe, violete, albastre, cel mai adesea albastre. Modesta plantă cunoscută sub numele de amăreală aparţine de familia poligalaceelor. Rizomul este scurt, iar partea aeriană a acestei plante se prezintă sub formă de tufă. Înflorește la sfârșitul primăverii și aproape toată vara. Amăreala crește prin fâneţe, pe marginea drumurilor, pe terenuri înţelenite. Fructul este o capsulă.

În cazul amărelii, valoare medicinală are toată planta, gustul ei fiind, după cum îi spune și numele, puternic amar. Uneori se folosesc doar florile, probabil datorită concentraţiei mai mari de substanţe active. În practica medicinală se utilizează, de obicei, sub formă de decoct, mai nou și sub formă de extract.

Substanţe active importante: poligalina – aceasta fiind substanţa care dă gustul amar apoi saponine, glicozide, alcoolul specific numit poligalită.

Întrebuinţări. Preparatele de amăreală au o puternică acţiune tonifiantă, determinând o mai bună funcţionare a aparatului respirator, a stomacului, a sistemului nervos. Amăreala este recunoscută ca un agent activ în afecţiunile pulmonare, provocând o secreţie bronșică masivă care e, totodată, fluidifiantă și expectorantă. În cantităţi mari, preparatele de amăreală provoacă purgaţie și contribuie la buna desfășurare a menstruaţiei.

Principalul domeniu de aplicaţie rămâne, însă, sistemul respirator, amăreala făcând parte din terapiile privind pneumonia, tuberculoza pulmonară, tusea convulsivă, bronșita. În tratamentele cu amăreală se recomandă a se folosi, întotdeauna, și un bandaj gastric, deoarece poate irita tractul digestiv.

Ananasul

Denumire știinţifică: Ananas sativus.

Prezentare. Ananasul este o plantă tropicală originară din America. Marele navigator Cristofor Columb a văzut ananași în Guadelupa, în 1493. Surprinzător pentru cei din regiunile mai reci ale planetei, ananasul este o erbacee. Este o plantă perenă, aparţinând familiei bromeliaceelor. Are frunze lungi și o tulpină scurtă ce poartă, în vârf, o inflorescenţă sub formă de spic. Fructul de ananas, așa cum îl știm noi de la piaţă este, de fapt, o combinaţie (o aglutinare) de fructe produse de mai multe flori alăturate.