Adunare vs. fărâmițare

 

Adunare vs. fărâmițare

Dacă însă noi rămânem la creaturi sau, în cel mai rău caz, la plăcerea distorsionată de noi înșine, atunci suntem condamnați să ne fărâmițăm în multele creaturi și să rămânem fără sens pentru că sensul nostru este Dumnezeu, noi suntem după chipul lui Dumnezeu. Știți, asta este ca și o oglindă fărâmițată, făcută cioburi, din care a dispărut chipul lui Dumnezeu, care nu mai arată nimic pentru că nu mai poate să arate nimic, cioburi fiind. Înțelegeți? 

Readunarea, readunarea omului din cioburi se face prin ieșirea din lume, de sub influența acestor centri dispersivi. Pentru a reface pe Adam cel global trebuie întâi de toate să ne refacem pe noi înșine și pentru aceasta avem nevoie să ne retragem puțin din lume, fraților – să stăm puțin fără celular, fără calculator, fără televizor, fără știri, fără griji, în deșertul acestei lumi. Să fim doar noi și Dumnezeu pentru că altfel nu ne vom găsi integritatea sub liantul iubirii duhovnicești. Trebuie să fim doar noi cu Dumnezeu. 

Modelul lui Iisus Hristos 

Vedeți că Domnul nostru Iisus Hristos și-a păstrat integritatea prin iubirea de Dumnezeu chiar în clipa în care nevoia materiei, adică nevoia trupului presa să se supună acestuia și să transforme piatra în pâine de unul singur. Să se supună nevoii de avere egoistă. Vedeți că diavolul nu a zis: „roagă-te să te ajute bunul Dumnezeu”, mă rog cum ar fi trebuit sau chiar și „Roagă-te lui Dumnezeu și du-te undeva și cere sau cumpără ceva de mâncare”, ci L-a împins întru duritatea voii proprii autarhice, anarhice, egoiste, rupte de Dumnezeu cu pretextul nevoii biologice de hrană. Adică să se descurce singur.

Ceea ce este foarte interesant este faptul că diavolul a zis „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu zi pietrelor acestora…” adică vrăjmașul vede chiar și în relația dintre Tată și Fiu nu o relație de iubire și de unire, ci una de uzurpare a puterii – de rupere de iubirea Tatălui – știți, dacă acum am putere mă rup, plec de acasă și zic pietrelor să se facă pâine. Da, pentru că diavolul nu știe ce-i aia iubire. Chiar vrea să-L supună pe Iisus, să-I spună să fie mândru și să-L supună patimii mândriei. Adică să-i dovedească diavolului fără să fie nevoie, ci doar printr-o mișcare de forță gratuită că El este Fiul lui Dumnezeu, că El este Cel mai mare. Asta dorea diavolul. Înțelegeți? 

De fapt, diavolul nu știe nici ce e aceea smerenie, cumpătare. Vedeți că diavolul nu a spus o piatră sau ceva mic, ci a spus „pietrelor acestora” adică la multe – cum e în jurul meu – să-și facă avere, să aibă hambare, să aibă pe ce să se bazeze, astfel încât să nu se mai bazeze pe purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Averea să devină dumnezeul și mântuitorul său. Să devină un pseudo-fiu al lui Dumnezeu însingurat de Tatăl Său cel ceresc. Înțelegeți?

Hristos S-a comportat într-adevăr ca Fiul lui Dumnezeu, după cum și era, fără însă să-i arate pe față că este Fiul lui Dumnezeu. L-a învins prin duhovnicie și stăpânirea de sine care îl menține pe om în legătura sa deplină cu Dumnezeu.

Cele trei mari patimi (PAP)

Vedeți că după cum spun Sfinții Părinți, cele trei mari patimi sunt: iubirea de plăcere, iubirea de avere, iubirea de putere. Plăcere, avere, putere – PAP – țineți minte asta, fraților! Din toată ispitirea din deșert se vede foarte clar că diavolul este principiul materiei, pe când Dumnezeu este principiul duhovniciei.

Prin ceea ce a zis și zice, diavolul încearcă să-L împingă pe Hristos și pe noi, desigur, înspre iubirea de avere materială, care generează plăcere – multe pâini sunt făcute prin minune doar pentru folosul meu – și putere, cine are (avere) mâncare/pâini devine puternic.

Gândurile și lupta contra lor – etape

Referitor la cum vine gândul ăsta și cum L-a ispitit diavolul, dacă este să analizăm, vedeți că altceva este momeala, adică atacul – că Îi spune diavolul lui Hristos – altceva este însoțirea. Adică dacă Mântuitorul începea să analizeze gândul. Altceva este lupta – deci dacă începea Mântuitorul să zică „cred că așa ar fi bine și așa mai departe”. Altceva este patima, altceva este învoirea, consimțirea adică care e aproape de faptă și se aseamănă ei bineînțeles și altceva este lucrarea, făptuirea și altceva este robia. 

Momeala este gândul adus simplu în minte de vrăjmașul, ca de pildă: fă aceasta sau aceea, cum a zis diavolul Domnului și Dumnezeului nostru: „Zi ca să se facă pietrele acestea pâini”. Înțelegeți? Aceasta este momeala.

Aceasta, după cum am spus, nu atârnă de la noi. În cazul Mântuitorului, diavolul a fost liber să-L ispitească. Însă însoțirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaș, preocuparea cu el și convorbirea plăcută a voii noastre cu el. Domnul nu a primit asta!

Patima este deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaș, care se naște din însoțire și din învârtirea necontenită a cugetării și a închipuirii în jurul lui. Lupta este împotrivirea cugetării fie pentru stingerea patimii din gând sau a gândului pătimaș, fie înspre învoire, cum zice Apostolul: că trupul poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; și aceștia se împotrivesc unul altuia.

Acuma, referitor la luarea în robie, aceasta este ducerea silnică și fără voie a inimii, stăpânită de prejudecată și de o îndelungă obișnuință. Învoirea este consimțirea cu patima din gând. Iar lucrarea, desigur că este însăși împlinirea cu fapta a gândului pătimaș încuviințat. Diavolul întotdeauna caută consimțirea cu patima din gând. Să știți asta!

Fapte ale Mântuitorului

Referitor la faptă, vedeți că, de fapt, Mântuitorul a înmulțit pâinile mult mai târziu, însă nu pentru slava Sa, ci pentru că oamenii mureau de foame, dorind să-L asculte. Da, vedeți, că atunci oamenii au dorit să-L pună rege și El S-a ascuns de fața lor. A fugit. Dacă ar fi gândit diavolește, logic, ar fi pretextat că ar fi folosit acest prilej „foarte bun” să devină rege și să înșface puterea, să conducă pe iudei la luptă împotriva romanilor, să le dea ordine… Asta însă nu rezolva problema umană, fraților. Din contră, ar fi agravat-o. Ar fi agravat războiul dintre noi, duritatea dintre noi, lumea noastră interioară s-ar fi pietrificat și mai tare, datorită unei pseudo-bucurii drăcești – că suntem mai tari decât ceilalți, că le arătăm noi.

Această posibilitate a unei victorii false, prin forță, este foarte reală pentru că Hristos este Dumnezeu, nu? Atotputernic. Deci Hristos putea să facă asta. Vă amintiți că în ultimul capitol din Evanghelia după Ioan, Domnul a făcut pâine, pește și foc din nimic. Un adevărat festin, fraților! Țineți minte, la marea Tiberiadei, când Mântuitorul se plimba singur pe malul mării, iar Apostolii nu-L recunosc. Mântuitorul îi întreabă dacă nu au ceva de mâncare și la răspunsul lor negativ îi trimite să pescuiască.

Aceștia repetă pescuirea minunată, adică minunea cu care fuseseră chemați la apostolat și atunci Sf. Ioan Teologul își dă seama că este Domnul. Apostolii se întorc la țărm și acolo Îl văd pe Domnul cu pește, cum spuneam, cu foc și toate celelalte. Din nimic. Dar, vedeți că Domnul nu își folosește superioritatea în mod decisiv ca să-i zdrobească, să zicem, ci le spune: „Aduceți și voi din ce ați prins acum.” Cu blândețe și dragoste paternă. Și vedeți? El a făcut mâncare din nimic doar cât avea El nevoie, cele multe le-a dat în dar Apostolilor în pescuirea minunată care reprezintă, de fapt, recolta Bisericii. Mântuitorul e foarte econom.

Cum să fim

De fapt, fraților, noi nu trebuie să fim mai tari decât ceilalți, ci mai moi, pentru că duritatea, încrâncenarea este pregustarea iadului. Nu trebuie să câștigăm războiul, ci pacea. Hristos a venit să aducă transformarea interioară a omului și nu o oarecare ordine exterioară mai bună, bazată pe forță. Libertatea adevărată vine din interior, din libertatea de patimi, din cunoașterea lui Hristos Adevărul. Domnul a zis: cunoașteți Adevărul și Adevărul vă va face liberi.

În clipa în care știm din experiență Adevărul, adică experiem iubirea lui Hristos atunci mintea noastră nu mai este atrasă de patimi prin simțuri – postește de toate, fraților. Atunci mintea este liberă și stă drept. Nu mai este atrasă nici în sus de mândrie, nici împinsă în jos de deznădejde, nici rostogolită greoi la dreapta de surplus și nici la stânga de lipsa fără discernământ, ci stă dreaptă pe centrul crucii, unită cu Hristos și luminată de razele luminii înțelegătoare care vine de la Dumnezeu.

Dreptatea este eliberarea de patimi

Aceasta este dreptatea, fraților: libertatea față de patimi. Asta este și curățenia minții pentru că este curată de tot ceea ce este străin de firea ei cea duhovnicească adică este curată de tot ceea ce este trupesc, pătimaș.

Când mintea este liberă față de patimi, atunci este luminată, după cum spuneam, și simte corect pentru că mintea este organ de simț, după cum spune Sf. Diadoh al Foticeii. Această simțire corectă a minții liberă de patimi, luminată de razele dumnezeiești se numește în popor bunul-simț, fraților. Am mai zis și o repet: să avem mare grijă cu bunul-simț, fraților, să nu se piardă pentru că bunul-simț este expresia în cotidian a harului lui Dumnezeu.

Atenție, însă că această simțire este foarte fină și este nevoie de multă experiență și multă liniște pentru a discerne gândurile. Mai presus de orice, însă, este nevoie de harul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu vine prin retragerea cel puțin parțială din lume fraților, prin pocăință și prin ascultare de un conducător duhovnicesc experimentat.

Retragerea din lume

Să analizăm puțin: retragerea din lume este necesară pentru că dacă noi nu închidem celularele, nu ne deconectăm puțin de la toate fluxurile informaționale care ne asaltează, cum putem să fim atenți la gândurile noastre care ne asaltează și ele? Cum putem să ne luptăm cu gândurile noastre, dacă noi nici măcar nu le vedem, fiind preocupați în continuu să analizăm toate lucrurile care ne răpesc atenția?

După asta e nevoie de pocăință, cum spuneam, adică să ne pară rău de greșelile noastre, să ne disociem de gândurile noastre – fraților, noi nu suntem gândurile noastre. Asta nu sună bine nici măcar logic. Să nu acceptăm orice gând care ne vine în minte! Nu trebuie să ne aruncăm imediat să facem ceva pentru că așa ne zice gândul. Nu trebuie să răspundem la un mesaj pe whatsApp imediat, fraților. Trebuie program, cu chibzuință.

Și Hristos nu s-a supus diavolului când Îl presa foamea. Trebuie să ne disociem de gândurile noastre. Se vede această disociere, această diferență între persoana noastră și gândurile noastre pentru că uneori suntem bucuroși referitor la anumite situații, alteori suntem triști. Omul e dinamic și liber. Însă dacă nu e atent, atunci e robit gândurilor.

Robia gândurilor și ieșirea de sub ea

Pentru asta a venit Hristos: să ne scoată de sub robia diavolului care acționează prin gânduri. Gândurile sunt mișcările minții, mișcările atenției, căci mintea, după cum am mai spus, se definește ca atenția ultimă. Mintea poate fi mișcată din mai multe surse – de la Dumnezeu, de la diavol sau de la mintea însăși – omul își poate genera gânduri.

Să stăm în tăcerea deșertului și să ne păzim mintea și să ne întrebăm gândurile: de unde ești? De la ai noștri sau de la vrăjmași? Cum spune în Vechiul Testament. Trebuie să ascultăm conștiința ce spune. Totdeauna trebuie să examinăm asta, pentru că, după cum spuneam, gândurile au trei surse: de la noi, de la Dumnezeu și de la vrăjmașul. Înțelegeți? Asta e foarte important. 

Pentru gestionarea acestui război avem clar nevoie de spovedanie regulată, de conducător duhovnicesc. Singuri nu vom putea rezista, – nimeni nu rezistă. Războiul este mult prea subtil și diavolul mult prea experimentat. Dincolo de asta, omul singur nu este în firea sa – ci în distorsiune, pentru că firea umană înainte de cădere și, desigur, în rai presupune interconectarea noastră deplină, întrepătrunderea noastră, interferența noastră deplină – se numește perihoreza în termeni teologici, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Și numai astfel vine luminarea și cunoștința deplină în Hristos. 

Nevoia de duhovnic

De fapt, să știți că aceasta este marea problemă a pustnicilor: faptul că sunt singuri cu gândurile și nu au cu cine să relaționeze, nu au pe cine să întrebe. E nevoie tot timpul de o verificare a noastră – a fiecăruia dintre noi – cum merg? Ce fac? Bine fac?

Înțelegeți? Știți, pentru că în deșert rămâi cu tine, atunci se vede tot iadul din interior – și asta e bine, până la un punct. Că vede omul cine este. Își vede toată fântâna urii. Însă dacă nu ai pe cineva cu tine la care să te spovedești sau/și care să te ghideze, atunci o să arunci tot acest noroi al urii asupra celorlalți și crezi că toți au ceva cu tine că toți sunt așa cum îi vezi prin lentila urii tale.

Vedeți Hristos, chiar dacă era Dumnezeu Cuvântul perfect și nu avea nevoie de așa ceva, ca să ne dea exemplu, totdeauna se raportează la Dumnezeu Tatăl pentru că nu are la altcineva mai presus de El la care să se raporteze.

Fraților, să nu spunem că noi nu avem nevoie de oameni – adică de duhovnici să ne raportăm la aceștia, că ne raportăm direct la Dumnezeu, pentru că pericolul înșelării e foarte mare și, dincolo de asta, cum spuneam, firea noastră este a unui om unic – Adam cel global – format din multe persoane interconectate. Așa trebuie să fim și asta trebuie să reparăm prin harul iubirii lui Hristos.

Vedeți că prin post și pocăință ieșim din toate ispitele acestea. De ce? Pentru că, după cum spuneam, ne abținem de la materie, sursa de bază care ne generează plăcerea care divide, care provoacă egoism. Și ne unim ieșind din materie.

De la mâncare, însă, e dificil să ieșim, dar trebuie să ieșim de acolo pe cât posibil. Înțelegeți? Întâi de toate să ne gândim că mâncăm ca să trăim și nu trăim ca să mâncăm, însă dincolo de asta, trebuie să postim cu toate simțurile, fraților.

Fructele de mare sunt de post

Apropo de mâncare să știți, așa ca un răspuns la multele întrebări ale voastre, că moluștele și fructele de mare sunt de post, fraților, după cum spune Sf. Ap. Iacov la Sinodul Apostolic consemnat în însăși Sfânta Scriptură, la Faptele Apostolilor 15 cu 20 că zice către neamuri – adică se adresează nouă – „să se ferească de întinările idolilor și de desfrâu și de (animale) sugrumate și de sânge.” De sânge, fraților, înseamnă să nu mâncăm decât ca iconomie animale cu sânge – adică doar în zilele în care este dezlegare la dulce, cum se numește.

Pentru că fructele de mare și moluștele (melcii, de exemplu) nu au sânge, sunt de post. Acuma, dacă tot vorbim de cantitatea de plăcere, aceasta fiecare cu duhovnicul său, cu conducătorul său duhovnicesc va hotărî ce și cum, când și cum. Ceea ce este clar, însă, fraților este ceea ce spune Sf. Ioan Scărarul, fraților, că nu trebuie să fim obsedați și să facem planuri cu mult timp înainte și mintea să ne stea acolo la ce o să mâncăm de hram, de sărbători, ci cu ce harisme o să ne miluiască bunul Dumnezeu după mare mila Sa. la asta să ne gândim: la harismele pe care o să le dobândim.

Dezlegarea postului

Să nu dezlegăm din iubire de oaspeți că asta e iubire de burtă, fraților. E patimă! Că tot vorbim de patimi, un fenomen interesant este faptul că slava deșartă de multe ori se luptă cu patima lăcomiei pântecelui. Omul înțelept trebuie să scape de amândouă, nu dându-se rob la acestea, ci cu discernământ și măsură izgonește pe una cu cealaltă. Fraților, să nu dezlegăm, și asta mai ales dacă trupul este în vigoare. Să tăiem întâi mâncărurile care îngrașă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac plăcere. Să ne înfrânăm cum putem, însă, totuși, să ne înfrânăm. Dacă se poate, să mâncăm o mâncare ușoară și să ne sculăm puțin flămânzi de la masă – puțintel – astfel încât să ne izbăvim de aprinderea trupească. Este foarte bine.  Aprinderea trupească e un bici. Ferească bunul Dumnezeu! 

Nu pentru că e sărbătoare să ne dedăm precum râmătorii la mâncare. Vă rog să mă iertați! Să rămânem raționali și cumpătați în toate. Să bem noi vinul și nu vinul pe noi. dacă se poate evita, mai ales dacă suntem tineri, cu atât mai bine. În caz de boală, fraților, să facem cum spune duhovnicul.

Postul și ispitele mai multe

Vedeți că postul ne ferește de multe ispite însă, pe de altă parte, nu ne ferește de ispitele frontale de la diavol. Dimpotrivă, posibil să se întețească, după cum se vede în cazul Mântuitorului și prin mănăstiri și în familiile mai duhovnicești. Scopul postului este să ne scoată învingători din ispite, fraților. Ne ajută să ne rugăm! Dacă nu postim, nu învingem nimic. Suntem deja învinși de plăceri și, deci, diavolul nu mai are rost să ne lupte, nu carele cumva să ne trezim din letargia noastră și să ne dăm seama că nu suntem bine, vânduți sub păcat fiind, în dezintegrarea fără sens provocată de patimile trupești.

Ar trebui să vorbesc și de celelalte ispite cu care diavolul L-a ispitit pe Domnul în deșert, însă las pe un episod viitor, dacă mă ajută bunul Dumnezeu și Maica Domnului, pentru că atenția noastră astăzi este atât de fărâmițată în lucruri, după cum spuneam și nu avem capacitatea de concentrare necesară ca să urmărim.