Pe peretele Bisericii Sf. Nicolae vechi, Starchiojd, e pictat un bărbat în tunică militară, cu cap de cîine

Pe peretele sudic din naosul Bisericii Sf. Nicolae vechi, Starchiojd, se află imaginea, greu citibilă, a unui bărbat în tunică militară, cu cap de cîine. Cercul din jurul creștetului îl indică a fi un sfînt. Ruptura cu convenția reprezentărilor din jur este cu atît mai brutală, cu cît o afli într-un loc uitat de lume, greu de presupus a adăposti erezii și legături neortodoxe cu lumea spiritului. Explicația este aparent banală – e vorba despre o reprezentare, destul de comună în sudul României, a Sfîntului Christofor. Totuși, rămîne surprinzătoare această deviere de la canonul altfel atît de rigid al picturii de rit bizantin. Zoomorfis­mul nu e o dimensiune importantă a creștinătății răsăritene, care, cu excepția mielului cristic și a calului Sfîntului Gheorghe, nu folosește decît rarisim alte vietăți decît omul în reprezentările sale (mai apar cămila pildei cu acul sau cohorta animalelor care intră sau ies disciplinat în/din Arca lui Noe).

Cu atît mai neobișnuită este această reprezentare a unei figuri sacre printr-un sincretism morfologic între om și cîine – cel din urmă, o ființă irelevantă pentru creștinătate și percepută în mod notoriu ca impură de către mentalitatea populară. Explicația chinocefaliei lui Christofor este neclară. Există referiri la triburi și populații chinocefalice încă din Antichitate. În mod interesant, ele ignoră dimensiunea sacră, de origine egipteană, a omului cu cap de șacal (zeul morților – Anubis), descriind chinocefalii ca triburi de războinici violenți și primitivi, care își pilesc dinții pentru a-i face mai ascuțiți, beau sînge de om și își mănîncă propria murdărie. Localizarea acestor triburi e și ea vagă, de la o Indie generică pînă la zona deșertică din Cirenaica. Între aceste repere se situează și apariția lui Christofor chinocefalul, al cărui nume înainte de creștinare este – desigur – Reprobus, adică cel respins/respingător. Apariția sa fizică nu se schimbă după creștinare, ceea ce mă face să cred că, în cazul particular al lui Christofor/Reprobus, această anomalie nu e percepută ca manifestare a demoniei anti/precreștine, nici ca expresie fizică a unei tare morale (păgînismul). Altfel, ar fi fost de așteptat o transfigurare a chinocefalului în antropocefal – or, asta nu e consemnat în nici o legendă a Sfîntului Christofor.

Ceea ce se consemnează, în schimb, cu lux de amănunte e dezastrul administrativ al martiriului: împăratul Decius a inventat cele mai spectaculoase modalități de tortură pentru a-l pedepsi pe convertitul la creștinism – dar toate aceste încercări se întorc împotriva călăilor sau, dimpotrivă, îi ajută să aleagă calea cea dreaptă. Christofor apare, astfel, ca un campion al creștinătății, de o anduranță fizică remarcabilă și (important) de o fidelitate absolută față de obiectul credinței sale. Din fericire, există întotdeauna soluția ultimă, de o lapidară eficiență – decapitarea. Martiriul lui Christofor e asigurat, dar nimeni nu observă ironia momentului în care ambiguitatea chinocefaliei e tranșată la propriu: identitatea dublă a sfîntului este separată în două jumătăți inegale, fără a se clarifica însă raportul metafizic dintre acestea. Reunite în iconografia disidentă, ele dau un hibrid inexplicabil: de ce își recuperează Christofor capul de animal după transfigurarea martirială, cînd ar putea foarte bine să folosească decapitarea ca operație estetică și să intre în panteonul creștinătății cu fruntea sus?

Pentru a răspunde la această nedumerire, trebuie să facem un ocol în istoria speciei, ale cărei origini sînt cheia relației complicate pe care omul o are cu animalul său de companie cel mai apropiat. Cîinelui pozitiv, integrat în protocomunitățile de culegători, leal, brav și gata de sacrificiu, îi corespunde un cîine negativ, gravitînd în jurul așezării, consumînd resturile și pîndind ocazia unei prăzi ușoare între animale domestice mai slabe și scăpate de sub supraveghere. Cîinele e apărătorul omului, singura sa funcție este de asistent și vasal care preia o parte dintre răspunderile stăpînului, și – lucru important – nu de aliment patruped, ca în cazul altor animale domesticite. Însă tot el, cîinele, dezgroapă cadavre umane și le consumă, colindă pe cîmpul de luptă cu cranii sau tibii în bot, copulează și defechează la vedere, are momente de furie necontrolată – e, în concluzie, un servitor cu fidelitate discutabilă. Cîinele solitar e dedicat stăpînului, cîinele căzut în haită e un dușman feroce și oportunist. Cum spune Peter Shepard în The Others: How Animals Have Made Us Human, în epoca vînatului și a culesului de plante sălbatice, umanitatea percepea cîinele ca parte a unui tot mai mult sau mai puțin armonic. Odată cu sedentarizarea, antagonismele cu „exteriorul“ devin mai violente, iar exterioritatea, negativitatea canină sînt percepute ca trădări de neiertat tocmai în lumina calităților pozitive ale aceluiași animal. Din moment ce omul este Dumnezeul cîinelui, cîinele e un animal mîntuit prin fidelitate, dar gata oricînd să respingă mîntuirea, mușcînd mîna care îl conduce.

Necrofagia face din cîine un animal venerat cu teroare – el conduce morții către infern, dar îi și devorează – trup și suflet laolaltă. Cîinele psihopomp, călăuză către tărîmurile întunecate, este o constantă a tuturor culturilor preocupate de un „dincolo“ (Anubis, Cerberus, cîinele culturilor precolumbiene etc.). Pentru zona Balcanilor, un depozit activ al miturilor indo-europene, relația cu cîinele ia o formă specială în vîrcolac. Vîrcolacul este o formă dublu hibridă, între lup și cîine, pe de o parte, între animal și om, pe de alta. În societățile vînătorilor-culegători, aspirația la lycandrie era o formă inițiatică, de absorbire a puterilor celui mai temut prădător. În societățile sedentarizate, transformarea în cîine-lup e o evadare din conven­ția calendaristică, a rutinei cotidiene. În acest sens, omul melancolic, cuprins de o febră crepusculară, a neliniștii fără nume, se transformă în vîrcolac, evadînd sporadic din banal în teritoriul nocturn al violenței. Aici el se întîlnește cu complicele și maestrul său – vampirul, a cărui hibriditate e comportamentală și digestivă, sub aparențele unei umanități frigorifice. Vîrcolacul, un om-cîine-lup, vînînd alături de stăpînul său, lupul sanguinar cu chip de om.

Sfîntul Christofor e un căp-căun (cap-de-cîine) benefic, un vîrcolac nesanguinar. O oarecare stinghereală domină majoritatea reprezentărilor ortodoxe: forma craniului e temperată cu rotunjimi, iar urechile sînt implantate moale, ansamblul degajînd o impresie generală mai acceptabilă, de oaie. Dincolo de aceste licențe și șovăieli, rămîne totuși faptul că în anfilada sfinților de pe peretele bisericii unul iese în evidență, avînd pe umeri un cap de cîine. Rostul său în iconografia creștină nu poate fi înțeles decît în legătură cu cealaltă reprezentare – a celui ce îl poartă pe Iisus Christos peste rîu. Christo-forul nu exercită doar un act de credință, simbolic purtînd mesajul mîntuirii în forma sa antropomorfă. El este o călăuză a mortului către țărmul celălalt, al domeniilor infernale. În compania lui Christofor-Cerberul, imagine ecumenică rezultată din reunirea celor două formule iconografice – cea occidentală și cea orientală –, Iisus e doar un suflet care își așteaptă trecerea, fără întoarcere și deci fără mîntuire, peste Stix, la Hades. Relativismul dogmei creștine, străbătute pe dedesubt de curenții profunzi ai demonismului cosmic, își află, în Sfîntul Christofor, o reprezentare neașteptată. El este nu doar sfîntul-cîine, ci și sfîntul cîinilor.
Călin Dan,