Uleiul de la Sfântul Maslu

Materia principală a Tainei Sfântului Maslu este uleiul (untdelemnul), care, prin rugăciunile şi binecuvântarea preoţilor, primeşte darul dumnezeiesc al Sfântului Duh. Dacă la slujba Sfeştaniei se sfinţeşte apa ca materie principală a slujbei respective, la Taina Sfântului Maslu, invocarea Sfântului Duh se face pentru sfinţirea uleiului. Chiar dacă unii credincioşi (din neştiinţă sau din păstrarea unor obiceiuri locale) aduc la Taina Sfântului Maslu făină, pâine sau alte alimente, singura materie peste care se coboară harul Sfântului Duh este uleiul.

Uleiul sfinţit la Taina Sfântului Maslu nu poate fi folosit oricum. Întrebuinţarea corectă a acestui ulei sfinţit reiese clar din rugăciunile rostite în cadrul slujbei: „ca şi cei ce se vor unge cu untdelemnul acesta al înnoirii…”; „să aduci mila Ta peste untdelemnul acesta şi peste cei ce se ung din el în numele Tău…”; „întocmeşte-l spre tămăduirea celor care se ung din el…”.

Folosirea clară care reiese din cadrul rugăciunilor speciale este cea de ungere, căci vindecarea se datorează, practic, efectului ungerii cu acest ulei sfinţit, ca ungere rânduită prin excelenţă ca taină a însănătoşirii trupului.

Preoţii care participă la această Sfântă Taină, ei înşişi folosesc acest ulei sfinţit în mod expres spre ungerea celor care sunt prezenţi la săvârşirea Tainei Sfântului Maslu. Rezultă clar că uleiul sfinţit în cadrul Tainei Sfântului Maslu se utilizează absolut prin ungere. El nu poate fi folosit nicidecum la pregătirea mâncărurilor sau întrebuinţat în gospodărie.

Credincioşii trebuie să fie atenţi la cantitatea uleiului sfinţit pe care vor să-l folosească, căci prin ungere uleiul se consumă destul de greu. Singura excepţie care se acceptă este aceea că, dacă avem prea mult ulei sfinţit de la Taina Sfântului Maslu ori îl păstrăm cu cinste la loc curat şi purtăm grijă ca nu cumva să se strice, îl întrebuinţăm la candelă în biserică sau în casele credincioşilor. (Pr. Răzvan-George Topală)

Sursa: ziarullumina.ro

Sfântul Evanghelist Marcu ne spune despre ucenicii şi Apostolii lui Hristos că fiind trimişi să propovăduiască Evanghelia „scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc. 6, 13), prin urmare uleiul este simbol al milei divine, al însănătoşirii trupeşti şi sufleteşti. Uleiul era folosit încă din vechime, mai întâi în Vechiul Testament când regii erau unşi cu ulei la întronare, ca legământ cu Dumnezeu, preoţii şi profeţii la fel, iar în Noul Testament după cum am văzut în Evanghelia Sfântului Apostol Marcu, se folosea de către Apostoli la ungerea celor bolnavi pentru vindecarea lor şi Sfântul Apostol Iacob întăreşte această întrebuinţare prin Epistola sa Sobornicească: „De este cineva bolnav să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului” (Iac.5, 15).

El este un semn al rugăciunii credincioşilor şi al preoţilor, al invocării Harului Duhului Sfânt asupra bolnavului. Este sfinţit prin invocarea lui Dumnezeu şi este binecuvântat de preoţi de şapte ori, primind darul dumnezeiesc al vindecării bolnavilor, iertării păcatelor, împărtăşind totodată mila şi îndurarea lui Dumnezeu celui aflat în suferinţă (Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, „Liturgica specială”). Așadar, acestea sunt motivele principale pentru care în Biserica Ortodoxă este folosit uleiul sau untedelmnul la săvârșirea Tainei Sfântului Maslu, ca materie prin care Dumnezeu vindecă pe cei bolnavi.

Şi pentru că este sfinţit, uleiul de la Sfântul Maslu în afară ungerii cu el al celor bolnavi, nu poate fi folosit oricum, ci numai în scopuri pioase şi anume: se pune în candele să ardă şi se poate folosi dimpreună cu făina de la Maslu la gătirea unor pâini pentru cel bolnav.

Sursa: doxologia.ro

n lumea veche, înainte de apariția spitalelor și a tehnologiilor sofisticate ale medicinii moderne, ungerea cu untdelemn era practicată, de obicei, atât de păgâni, cât și de iudei. Uleiul de măsline, larg răspândit în regiunea Mediteranei, era „aspirina” epocii. Filon, scriitorul iudeu din primul veac, spune că asirienii, babilonienii, indienii și sciții preparau unguente speciale, folosind untdelemn și alte ingrediente. Astfel, practica creștină a folosirii untdelemnului nu era un obicei nou, ci reprezenta doar încreștinarea unor elemente aparținând culturii în care trăiau creștinii.

În ceea ce privește evoluția ritualului de ungere cu untdelemn la Maslu, se poate porni de la textul din Epistola Sfântului Iacob, în care se recomandă că dacă „este cineva bolnav între voi, să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn” (Iacov 5, 13-16), și făcând o incursiune prin scrierile vechi creștine, observăm că de-a lungul timpului momentul ungerii cu untdelemn a avut un rol central în rânduiala Tainei Maslului.

În conținutul scrierilor vechi creștine, precum Tradiția Apostolică, Testamentul Domnului sau Evhologhionul lui Serapion, toate datând din secolele IV-VI, găsim prezente cele mai vechi mărturii păstrate cu privire la rugăciunea sau rânduiala ungerii cu untdelemnul vindecării. În aceste scrieri observăm că untdelemnul pentru bolnavi era binecuvântat la Liturghia euharistică, îndată după sfințirea și transformarea pâinii și a vinului. Neexistând încă un moment al ungerii de către preoți în rânduiala Liturghiei, probabil că untdelemnul binecuvântat era luat acasă, păstrat în „dulăpiorul cu medicamente” și folosit atunci când era necesar. Untdelemnul binecuvântat putea să fie consumat sau folosit pentru ungere, asemeni uleiului obișnuit.

Din manuscrisele vechi bizantine din secolele următoare și din timpul când s-a stabilit o rânduială precisă a Tainei Sfântului Maslu unită cu Sfânta Liturghie, observăm că rânduiala ungerii era săvârșită în cadrul Liturghiei Euharistice, ungerea urmând imediat după împărtășire, iar mai apoi la sfârșitul Liturghiei, după rugăciunea care se citește și astăzi, numită rugăciunea amvonului.

Vechile manuscrise demonstrează o varietate uluitoare în celebrarea Tainei Sfântului Maslu, dar singurele elemente constante au fost întotdeauna cele două rugăciuni centrale: Rugăciunea de sfințire a untdelemnului („Doamne Cel ce cu mila și cu îndurările Tale…”), plasată astăzi la începutul slujbei după ectenia mare, și Rugăciunea de ungere a bolnavului („Părinte Sfinte, Doctorul sufletelor și al trupurilor…”), rostită în timpul celor șapte ungeri din timpul slujbei.

Astfel, deși avem puține mărturii privind modul în care această slujire era îndeplinită în Biserica primară, sunt, totuși, suficiente pentru a arăta că ungerea și vindecarea erau părți ale acestei slujbe. Obiceiul ungerii cu untdelemn, întâlnit atât la păgâni, cât și la iudei, a fost preluat, fiindu-i adăugate rugăciuni pentru a-l transforma într-o practică autentic creștină.

În rânduiala de astăzi a slujbei, după Binecuvântarea Mare, făcută cu Sfânta Evanghelie deasupra vaselor cu făină și untdelemn, și după rostirea ecteniei mari ce cuprinde cereri speciale pentru binecuvântarea untdelemnului și pentru tămăduirea bolnavului, urmează rugăciunea de sfințire a untdelemnului („Doamne Cel ce cu mila…”), pe care o rostesc preoții pe rând de șapte ori, făcând semnul binecuvântării peste untdelemnul care constituie materia Tainei.

Apoi, după fiecare lectură biblică urmează o rugăciune sau o molitfă pentru sfințirea untdelemnului, de fiecare dată alta, și rugăciunea pentru ungerea și tămăduirea bolnavului („Părinte Sfinte, Doctorul…”), pe care fiecare preot o citește în parte, ungându-l totodată cruciş pe bolnav, cu unul din beţişoare muiat în untdelemn sfinţit: la frunte, la ochi, la nări, urechi, obraz (gură), piept, pe mâini şi pe picioare, în timp ce cântăreţii cântă troparul „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă…”. Rugăciunea „Părinte Sfinte…”, împreună cu ungerea, care constituie miezul slujbei sau forma tainei, precum şi troparul amintit, se repetă deci de şapte ori, la fiecare ungere întrebuinţându-se alt beţişor.

La maslul de obşte, această rugăciune, precum şi ungerea celor prezenţi, se poate lăsa la sfârşitul slujbei. Vedem că ungerea nu se face pe partea de jos a trupului, nici pe partea lui bolnavă, dacă este știută, deoarece organele unse reprezintă totalitatea trupului. Aceste ungeri sunt un rezumat al ungerii totale a trupului care, în primele veacuri, se făcea de către fiecare preot peste tot trupul.

Observăm că din cele mai vechi timpuri și până astăzi ungerea cu untdelemn sfințit în cadrul Sfântului Maslu ocupă locul central al rânduielii, rugăciunea de sfințire a lui reprezentând epicleza sau punctul culminant al Tainei. Dar, deși untdelemnului sfințit i se dă o asemenea valoare vindecătoare, totuși el capătă această funcție stând în strânsă legătură cu rugăciunile care sunt făcute asupra lui, prin care se cere vindecarea și întărirea bolnavului, ușurarea de chinuri, vindecarea și întărirea trupului, și totodată iertarea păcatelor, tărie duhovnicească și înnoirea în Hristos a vieții sale, ungerea cu untdelemn fiind actul exterior sau văzut al unei binefaceri tainice, interioare sau nevăzute.