ianuarie 23, 2023

Cea mai mare teamă o are ca nu cumva să se ajungă la un control al minții, astfel încât ea să nu mai poată să se roage, să ajungă momentul în care să nu se poată ruga. Credeți că o să trăim vremurile astea?

 

Cea mai mare teamă o are ca nu cumva să se ajungă la un control al minții, astfel încât ea să nu mai poată să se roage, să ajungă momentul în care să nu se poată ruga.  Credeți că o să trăim vremurile astea?

Măicuță, eu mă duc la cuvântul Mântuitorului în care Sf. Apostoli Îl întreba despre vremuri, ce va fi șamd. Și ce spune Mântuitorul? Ajunge zilei greutatea ei. Ceea ce vreți să știți voi nu este dat vouă a cunoaște, vremurile și soroacele. Adică sunt alte lucruri principale. Ce mă interesează, adică, pe mine ce va fi, când va fi, cum va fi acest Antihrist. Păi Antihrist l-am simțit cum l-am zdrobit? Nu? L-am simțit eu în generația și-n lupta care am dus-o cu Antihristul. Că, ce va fi și ce forme va mai lua, în viitor, de ce să-mi încarc memoria cu asemenea lucruri. Să-L ținem pe Hristos mai mult în mintea noastră decât ce va fi!

Adică să-mi creez singur spaime… Aici nu-s de acord cu camarada Aspazia. Să nu ne adăugăm noi lucruri care nu le vom apuca noi. Dacă se va întâmpla sau nu. Că aici este voia Lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Însuși a spus că dacă ar fi lăsat lucrurile pe mâinile diavolului, nimeni, nici măcar cei aleși, n-ar fi putut să reziste! Așa că, să avem încredere în mila lui Dumnezeu că nu îl va lăsa pe diavolul chiar așa să-și facă de capul lui.

Păi, uite, cum v-am spus, să ne preocupe mai mult starea noastră sufletească. Să fim voioși, nu? Și că drumul pe care ni l-a croit Mântuitorul , care este stâlp, nu? E spinos. E greu. Cu ajutorul Lui și numai cu ajutorul Lui, fără El nu putem face absolut nimic. Căci, ce va fi, să nu ne preocupe. Spiritul nostru să nu fie ocupat de asemenea treburi. Fiecare clipă, pe mine mă interesează clipa pe care o trăiesc zi de zi. Cum e clipa asta? E cu Hristos? E împotriva Lui Hristos? E păcat? E virtute? Asta trebuie să mă preocupe pe mine. 

Ăsta este omul nou! Nu vedem, sfinții cum ne învață? Să ne uităm chiar și trecutul nostru. Adică gândurile noastre care au parte și ființă în mintea noastră – este de la trecutul nostru. Bun sau păcătos, pe mine mă interesează clipa de față. S-o trăiesc cu Hristos și în Hristos și pentru Hristos! Și pe cât posibil să am mintea mai mult ocupată cu rugăciunea.

Că dacă mintea mea este ocupată cu rugăciunea nu mai poate pătrunde nici măcar ispita. Ăsta-i adevărul! Că orice simțiri ale noastre, orice tulburări interioare. Să nu ne întristăm, ci dimpotrivă; astea ne duc la rugăciune. Nu? Astea trebuie să ne ducă la rugăciune. Dacă diavolul ar ști că încercările astea, tulburările astea care ni le creează este spre folosul meu, numai le întrebuințează. Fuge. Sigur, că omul își pune tot felul de probleme. „De ce așa, de ce așa??” Mai mult să ne gândim la ce-a spus Hristos:  Frații Mei , surorile Mele, mama Mea sunt cei care fac voia Lui Dumnezeu. Asta e. Și-n rest, orice încercare, orice abatere, de la drum, e păcat.

Ce trebuie să ne preocupe?

Cum raportați voia Lui Dumnezeu la poruncile evanghelice?

Păi, uite, cum v-am spus, să ne preocupe mai mult starea noastră sufletească. Să fim voioși, nu? Și că drumul pe care ni l-a croit Mântuitorul , care este stâlp, nu? E spinos. E greu. Cu ajutorul Lui și numai cu ajutorul Lui, fără El nu putem face absolut nimic. Căci, ce va fi, să nu ne preocupe. Spiritul nostru să nu fie ocupat de asemenea treburi. Fiecare clipă, pe mine mă interesează clipa pe care o trăiesc zi de zi. Cum e clipa asta? E cu Hristos? E împotriva Lui Hristos? E păcat? E virtute? Asta trebuie să mă preocupe pe mine.  Ăsta este omul nou! Nu vedem, sfinții cum ne învață? Să ne uităm chiar și trecutul nostru. Adică gândurile noastre care au parte și ființă în mintea noastră – este de la trecutul nostru. Bun sau păcătos, pe mine mă interesează clipa de față. S-o trăiesc cu Hristos și în Hristos și pentru Hristos! Și pe cât posibil să am mintea mai mult ocupată cu rugăciunea.

Că dacă mintea mea este ocupată cu rugăciunea nu mai poate pătrunde nici măcar ispita. Ăsta-i adevărul! Că orice simțiri ale noastre, orice tulburări interioare. Să nu ne întristăm, ci dimpotrivă; astea ne duc la rugăciune. Nu? Astea trebuie să ne ducă la rugăciune. Dacă diavolul ar ști că încercările astea, tulburările astea care ni le creează este spre folosul meu, numai le întrebuințează. Fuge. Sigur, că omul își pune tot felul de probleme. „De ce așa, de ce așa??” Mai mult să ne gândim la ce-a spus Hristos:  Frații Mei , surorile Mele, mama Mea sunt cei care fac voia Lui Dumnezeu. Asta e. Și-n rest, orice încercare, orice abatere, de la drum, e păcat.

Cum raportați voia Lui Dumnezeu la poruncile evanghelice?

Absolut. „Să-L iubiți pe Dumnezeu din tot sufletul vostru, din tot cugetul vostru, din toată inima voastră, cu toată puterea ființei voastre și pe aproapele nostru ca pe tine însuți”. Nu spune să-l iubim pe aproapele ca pe Dumnezeu. Dar trebuie să trăim în armonie și ceea ce vrem noi să ne facă aproapele nouă, să facem și noi aproapelui. Una este dragostea față de aproapele care este limitată și alta este dragostea față de Dumnezeu. Și una și alta au la bază această renunțare la sinele nostru. Pentru că în viața noastră, cu el avem de furcă: cu sinele nostru. Că noi în viața noastră cu ăsta avem de furcă: cu sinele nostru. Asta este… Să căpătăm sinele lui Hristos care e jertfelnic!

Dacă ar fi să dați o definiție smereniei, care ar fi aceasta?

Păi, smerenia este că eu sunt cel mai păcătos. Și dacă eu mă consider cel mai păcătos nu trebuie să-l judec pe aproapele meu, că judecata mă duce unde? La mândrie? Smerenia unde mă duce? La dragoste!

https://youtu.be/sQSdZJeYleo

https://youtu.be/sQSdZJeYleo 

Problema avortului

 

Problema avortului

Noi am făcut ca Alianța Părinților, am solicitat de la Institutul Național de Sănătate Publică niște documente ca să vedem exact ce s-a întâmplat de-a lungul timpului, din 1990 încoace, pentru că până în 90 avortul era interzis. Și am constatat o scădere semnificativă a numărului de avorturi până în ziua de azi raportat la anul 90 când una dintre primele legi care s-a dat atunci foarte foarte interesant ce a făcut guvernul de atunci da.

Să-l numim guvernul Roman a dat această lege a libertății avortului. Din momentul ăla a crescut puternic numărul de avorturi în anul ’90 și de atunci încoace a fost în scădere semnificativă. Nu înseamnă că nu s-au făcut. E adevărat că la Institutul de Statistică probabil că nu apar toate cazurile pentru că sunt și foarte multe clinici particulare, dar deja sunt foarte mulți medici în toată țara, în România, care au înțeles că avortul nu este numai o întrerupere de sarcină, o chestie tehnică, este o crimă împotriva unui copil care nu se poate apăra.

Părintele Teologos: O crimă… Da…

Cristian Filip: Noi ca oamenii adulți, deci gândiți-vă că omul plătește întotdeauna când face o crimă.

Părintele Teologos: Evident

Cristian Filip: Și uneori poate să fie… nu vreau să spun un lucru rău mai ales din punct de vedere teologic, adică să spunem că ar putea fi îndreptățit. Avem acum cazul unui război, nu? Și unii spun – domnule suntem în război de apărare, putem să-i împușcăm pe ăialalți sau să-i omorâm. Are un temei omul ăla în mintea lui.

Ce temei ai ca să ucizi un copil în pântecele mamei?

Părintele Teologos: Da și mai ales, mama să-l ucidă…

Introducere. Alianța Părinților

 

Introducere. Alianța Părinților

Părintele Teologos: Ne aflăm cu Cristian Filip pe care îl cunosc de ceva vreme, care este președintele Asociației părinților. Aici la chilia noastră și la inițiativa mea o să-i luăm un mic… hai, să nu zic interviu, o să facem o mică discuție cu Cristian pentru că Asociația părinților din păcate este o structură foarte necesară astăzi pentru părinți și mai ales, pentru tineri. Eu aș fi dorit să nu fie, dar din păcate condițiile și mai ales învățământul – când mă refer la învățământ, nu mă refer la învățământul de la școală neapărat, ci mă refer în general la imperialismul cultural neortodox. Fac foarte necesară această organizație din păcate, aceste structuri. Ai putea să ne spui puțin ce face…?

Cristian Filip: Alianța Părinților este o organizație nonguvernamentală. A apărut mai mult la tendința de ingerare a statului din ce în ce mai accentuat în viața familiei românești, călcând în multe rânduri drepturile fundamentale ale părinților de a-și educa copiii conform propriilor convingeri morale, filozofice și religioase. A apărut în prima instanță ca urmare a tendinței tot mai accentuate de introducere a educației sexuale comprehensive în școlile din România. Nouă ne-a fost atrasă atenția de către părinți și nu în ultimul rând chiar de către profesori pentru că la momentul acela profesorii ne spuneau: domnule, de când au venit și organizații care au început să introducă educația sexuală în școli, noi practic ne-am ne-am pierdut autoritatea didactică.

Director la seminar

 

Moartea

Un episcop îmbrăcat ca un simplu călugăr moare într-un spital din Atena, Grecia, după îndurarea bolii cronice de prostată de peste un an de zile. În ultimele sale zile, s-a rugat, în timp ce erau prezente măicuța Euphemia și o asistentă. Apoi, în ultimele sale momente, brusc vede ceva dincolo de această lume și strigă: „Tu ești tu Doamne?” și apoi își dă ultima suflare.

Pentru asistenta îngrijitoare, Mitropolitul Nectarie nu era cunoscut. La început, era doar o altă persoană care petrece ultimele sale zile în secția de caritate. Curând, a simțit, poate dincolo de percepția conștientă, că ceva a fost diferit cu acest om. Un har, o noblețe. Și la moartea sa, tristețe. Dar când ea a pus cămașa episcopului „adormit” pe patul unui paralizat din apropiere, paraliticul s-a ridicat brusc, a făcut semnul crucii, a început să meargă și să spună: „Slavă lui Dumnezeu, sunt vindecat!” În același timp, un parfum divin a umplut camera, ce a rămas multe zile chiar și după ce trupul episcopului a fost luat.

În afara spitalului, oamenii vorbeau despre viitoarele alegeri, despre posibila revenire a regelui exilat, despre speranța pentru pace după aproape un deceniu de război. Cât de banală trebuie să fi părut o astfel de discuție, când vanitatea lucrurilor omenești și măreția lucrurilor trecătoare se opun morții – ceea ce este comun tuturor. Și totuși, pentru cei prezenți, o privire asupra puterii lui Dumnezeu și a învierii viitoare. Pentru că în acel moment, o singură viață oferea mărturie transcendentului, eternului, divinului; un martor tăcut despre ceea ce și noi putem deveni prin harul lui Dumnezeu. Ce putem învăța de la un astfel de om e că acest episcop – un om care a îndurat suferința, persecuția și totuși, așa cum a învățat Hristos, s-a lepădat de sine, și-a luat crucea și L-a urmat. Într-o lume în care iubirea de sine, plăcerea sexuala, și căutarea banilor, a cunoașterii și a puterii domină, ce putem învăța din viața aceasta sfântă?

Nașterea

De-a lungul țărmurilor aurii ale Traciei, la aproximativ 44 mile vest de inima orașului Constantinopol, în ultimele zilele în ale Imperiului Otoman, Anastasios s-a născut în orașul de coastă al Silivriei. La aceea vreme, 1 octombrie 1846, mai exact, el era al cincilea din cei șase copii născuți de Demos și Vasiliki Kephalas. S-au străduit să supraviețuiască, fiind creștini care trăiau sub stăpânirea musulmană, într-un moment în care Grecia continentală câștigase deja independența, făcându-i pe turci mai bănuitori despre greci. Ei aveau puțin, dar întotdeauna asigurau educarea spirituală a copiilor lor, mai ales a ultimului lor fiu, Anastasios, care a arătat o înclinație spre viața spirituală. Bunica lui îl așeza deseori în poală în timp ce citea din Psaltire. De fiecare dată, Anastasios repeta versetul din Psalmul 50: „învăța-voi pe cei fărădelege  căile Tale, și cei necredincioși la Tine se vor întoarce.” Pentru că chiar de la o vârstă fragedă, el știa că vrea să împărtășească Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar Silivria i-a oferit doar educație timpurie și astfel, la vârsta de 14 ani, Anastasios a decis să se mute la Constantinopol pentru continuarea studiilor . Dar nu departe de casă, în timp ce Anastasios mergea pe promenadă spre debarcader, și-a dat seama că nu va avea taxa necesară.  Când căpitanul a văzut că nu poate plăti, el a răspuns: „Încărcăturile gratuite nu sunt binevenite aici”. Anastasios, întristat de aceasta, privea de pe debarcader cum echipajul se chinuia să pornească motoarele. Ele au izbucnit, nava s-a oprit, în timp ce căpitanul frenetic dădea ordine, până când l-a văzut din nou pe băiatul abătut și a decis să-l lase la bord. Odată ce Anastasios a urcat la bord, motoarele au pornit brusc și nava a plecat pe mare. Acesta este un moment pe care Anastasios și-l amintea întotdeauna ca un exemplu practic al milei și harului lui Dumnezeu.

În Constantinopol

În Constantinopol, viața a devenit mai dificilă. Anastasios a ajuns să lucreze multe ore pentru un dificil comerciant de tutun. El a suportat maltratarea cu smerenie, consolat fiind în orele sale libere prin studierea Părinților Bisericii și a filosofilor greci antici. A păstrat un jurnal cu citatele sale preferate și, ca exemplu al dorinței sale de a preda, el a început de asemenea să le scrie pe hârtia de ambalat tutun pentru avantajul spiritual al clienților. Ani mai târziu, aceste cuvinte au devenit baza scrierii în două volume – Bogăția zicalelor sacre și filozofice – destul de populară în Grecia. Dar pentru Anastasios, ele erau o fântână profundă de înțelepciune, pe care el se baza continuu.

Anastasios a lucrat ulterior ca profesor la Școala Sfântului Mormânt din Phanar în timp ce frecventa și cursurile de învățământ superior. Dar, pe măsură ce citea viețile sfinților, în special ale asceților, dragostea sa pentru Hristos a crescut și, după ce a urmărit voia lui Dumnezeu, el a plecat în insula Chios în 1866. In vizita la insula Chios, cineva poate observa mai întâi parfumul, o melodie aproape divină datorată parfumului orhideelor, crinilor și a plantelor citrice amestecate cu cimbru, oregano și măslini. Cel mai sesizabil este arborele mastic, un copac care, atunci când îi tăiați coaja, dă o rășină cu proprietăți curative, o rășină cunoscută sub numele de lacrimile lui Chios. Crescut doar aici și o mică întindere din Asia Mică, are un gust amar la început, dar imediat oferă răcorire.

În Chios

Mai departe, dincolo de percepția simțului, vine un alt parfum, o aromă de sfințenie provenită din numeroasele capele și biserici, de la mănăstiri și mai ales din viața multor sfinți și martiri din Chios care au cultivat spiritual acest pământ și de la care Anastasios va beneficia când ajunge pe insulă pentru a preda școala primară. Cu doar 40 de ani mai devreme, turcii au masacrat zeci de mii de greci pe insula Chios pentru că au refuzat să se convertească la islam. Aceasta a fost prima moștenire pe care tânărul Anastasios a găsit-o la sosirea sa. A existat, de asemenea, o altă moștenire sacră dezvăluită lui Anastasios printre anii în care a predat la școala din Chios. Căci el a vizitat deseori Mănăstirea Sfinților Părinți, stabilită de duhovnicul său înțeleptul Pahomie, moștenitor al învățăturilor părinților colivazi. Cu toate că mai multe generații au fost îndepărtate, părinții colivazi – care includeau sfinți ca Macarie din Corint, Atanasie din Paros si Nicodim Aghioritul – au stat în Chios și au inspirat o renaștere spirituală în Grecia într-un moment în care mulți erau tentați să se convertească la islam din cauza taxelor copleșitoare și a vieții ca cetățeni de clasa a doua.

O altă provocare spirituală serioasă a venit din Occident, inclusiv umanismul, legiferarea și raționalismul Iluminismului. Preoții colivazi au răspuns educând credincioșii, prin accentuarea închinării liturgice adecvate, integrarea corectă  în viața ascetică și sacră și o întoarcere la rădăcinile apostolice și patristice. Ei au vrut să treacă dincolo de moralitate și ritual, dincolo de exteriorul și intelectualitatea lipsite de har și întoarcerea la viața în Hristos care începe cu botezul și pocăința  și duce la comuniunea cu Dumnezeu și la transformarea persoanei umane.

Intrarea în monahism

Într-un astfel de mediu, Anastasios a găsit hrană pentru inima și mintea sa, lucru care mai târziu a devenit evident în scrierea sa. În 1873, a intrat în mănăstire ca novice și trei ani mai târziu, pe 7 noiembrie la Nea Moni, a fost tuns călugăr și i s-a dat numele de Lazaros Stilitul. Anastasios a fost hirotonit diacon în următorul an pe 15 ianuarie, ziua botezului său și i s-a dat numele Nectarie.

Nectarie s-a cufundat în rugăciune și închinare și a fost ascultător față de duhovnicul său despre cum să răstignească patimile, să dobândească virtuțile și sa obțină puritatea inimii și a liniștii. Despre Rugăciunea lui Iisus, înțeleptul  Pahomie îi spunea: „Spune întotdeauna Rugăciunea lui Iisus, dar spune-o cu smerenie, ca în urechea lui Iisus”. Despre smerenie – „Trăiește în simplitate. Îndură insulte, nu riposta dacă ești jignit.” Și în ceea ce privește ascultarea – „Amintiți-vă să spuneți întotdeauna <<Nu voia mea, ci aceea a Domnului>>”.

Un an mai târziu, mitropolitul Grigorie din Chios i-a permis lui Nectarie să-și termine liceul  la Atena, cu sprijinul patronului Ioan Choremis din Chios. De asemenea, patronul său  l-a prezentat  Patriarhului Sofronie din Alexandria, care a devenit atât de impresionat de Nectarie încât l-a încurajat să-și continue studiile teologice la Atena și l-a invitat în Alexandria după absolvire. Nectarie a câștigat o bursă la academia teologică, unde a devenit cunoscut pentru caracterul său moral și minte ascuțita.

În Alexandria

La 25 octombrie 1885, Nectarie a absolvit și acum, începând o nouă călătorie, s-a îndreptat spre Alexandria pentru a sluji în patriarhie. Alexandria, cândva un oraș al prosperității și învățării, gazda pentru Marea Bibliotecă, prima Școală catehetică creștină și a multor filozofi, oameni de știință și teologi cunoscuți, era acum in declin. Prestigiul său a scăzut după cuceriri succesive de către persani și arabi musulmani. Nectarie a sosit în perioada timpurie aflată sub protecția britanică atunci când britanicii controlau Egiptul, deși a rămas teritoriu otoman. Comunitatea greacă din Egipt, liberă acum să prospere, a început să construiască școli, spitale și biserici. Clericii erau foarte solicitați și în acest scop, Patriarhul Sophronios l-a hirotonit pe Nectarie preot pe 23 martie 1886. Mai târziu în acel an, părintele Nectarie a primit titlul de arhimandrit și rolurile de duhovnic principal, superior al Bisericii Sf. Nicolae din Cairo și Gardian Patriarhal.

O astfel de ascensiune rapidă i-a ispitit pe mulți să se bucure de propria lor glorie și, cu siguranță, când apare oportunitatea, urmează imediat ambiția. Dar Nectarie a rămas umil, chiar postind o săptămână pentru a alunga slava deșartă și s-a concentrat în schimb pe slujire și dragoste de sacrificiu. El își dăruia atât de des propriul salariu, încât oamenii au fost auziți spunând: „Parintele Nectarie și banii sunt două lucruri separate”. Prin toate acestea,  el a îndreptat ochii turmei sale spre Dumnezeu și l-au iubit foarte mult pentru aceasta. Din Alexandria, Patriarhul Sophronios a urmărit cu tot mai mult interes și l-a răsplătit pe Nectarie pentru muncile sale pe 15 ianuarie 1889, hirotonindu-l Mitropolit de Pentapole.

Calomnia

Timp de 4 ani, Nectarie a muncit cu sârguință în Egipt și mulți l-au văzut ca o stea în devenire. Dar aceleași virtuții care au provocat admirația unora, au stârnit invidie și resentimente în alții. Mai mulți episcopi și duhovnici apropiați de Patriarh l-au calomniat pe Nectarie prin acuzații de nesupunere, conduită imorală și ambiție pentru a ajunge la tron.  Nectarie, după cum s-a dovedit mai târziu, a fost nevinovat. Și totuși, Patriarhul a fost deschis la sugestii. Curând după aceea, Nectarie a primit o scrisoare de la Patriarhul Sofronios, care îl închidea în camera lui fără explicații. Acest lucru l-a șocat pe Nectarie, deoarece nu era conștient de calomnie. El a cerut să vorbească cu patriarhul, dar a fost refuzat.

Așadar, nedorind să răsplătească răul pentru rău, Nectarie a făcut ceea ce era bine, în ciuda nevinovăției sale. Căci știa că orice încercare de a-și salva numele nu ar face decât să afecteze biserica și biroul episcopului în ochii credincioșilor. În schimb, s-a rugat lui Hristos și Maicii Domnului, și-a găsit consolare pentru neliniștea și suferința sa și a rămas tăcut. Două luni mai târziu, pe 11 iulie 1890, Nectarie a primit o scrisoare prin care șederea sa în Egipt s-a declarat nefolositoare. În ciuda rușinii și umilinței pe care Nectarie le-a îndurat, el l-a iertat pe Patriarh și a repetat cuvintele: „Facă-se voia Ta, Doamne, faca-se voia Ta”. Deși a fost dat deoparte, el a crezut că toate se află în mâinile lui Dumnezeu și a voii Lui de neîncercat.  „Vă vor urî pentru Numele Meu, dar cei care îndură până la sfârșit vor fi salvați” (Evanghelia după Marcu)  Aceste cuvinte ale lui Hristos, i-au oferit consolare lui Nectarie, dar este cu cât mai greu atunci  când cei care jignesc, persecută și fac acuzații false împotriva ta sunt din biserică. 

În Atena

S-a întors la Atena și nu a fost mai bine,  trăind în sărăcie și foame ca un episcop de 44 de ani fără tron.  El s-a gândit să devină pustnic pe muntele Athos. Cu toate acestea, mai mulți prieteni i-au recomandat  să rămână în Grecia și să ajute la renașterea spirituală a țării  pentru că în timp ce era eliberată de otomani, a rămas multă sărăcie culturală și spirituală și biserica  a suferit sub influența crescândă a ideilor seculare.  Nectarie le-a urmat sfatul și a căutat o poziție în biserica Greciei. 

În cele din urmă, după câteva luni de indiferență birocratică,  a fost numit ca itinerant predicator în provincia Evia.  Dar acuzația falsă l-a urmarit pe Nectarie din Egipt. În acea duminică, în fața unei mici mulțimi, în timp ce el vorbea  despre dorința noastră comună pentru eternitate, oamenii l-au batjocorit și l-au numit fățarnic și fariseu.  Nectarie a rămas tăcut. Săptămâna viitoare, după ce a ținut o predică despre răbdare și iertare,  oamenii au râs din nou și l-au poreclit. Potrivit preotului și diaconului acelei parohii,  totul a pornit de la oficialii din Atena cărora Nectarie le-a răspuns: „Binecuvântează-i, Doamne”.  Fără să-i cunoască, în același timp, mai mulți greci importanți din Egipt au vizitat Atena  și au mărturisit pentru nevinovăția sa. Când vestea a ajuns la locuitorii din Evia,  ei erau înspăimântați de smerenia lui.

În acea duminică, într-o biserică aglomerată, Nectarie a început să predice:  „Oricine va fi mare printre voi, lasati-l să vă slujească.  Și oricine va fi șef printre voi, să fie el cel care vă slujește. Numai nebunii care nu au  primit iluminarea spirituală nu văd, nu înțeleg și nu se tem de Domnul și de măreția Lui.  Căci, oriunde își întorc ochii, prezența lui Dumnezeu poate fi văzută și simțită.”  După predica sa, oamenii contrariați s-au înveselit.  Încurajat de acest lucru, episcopul Nectarie a predicat în școli, biserici, chiar și la deschiderea unei săli de sport. În 1892, Nectarie a devenit candidat pentru poziția de arhiepiscop de Halkís.  Dar un arhimandrit care dorea aceeași poziție, l-a acuzat pe Nectarie că și-a abandonat tronul în Egipt.  Nectarie, lovit de acuzația falsă, a rămas din nou tăcut. Imediat după, a fost selectată o altă persoană.  Pe măsură ce Nectarie a devenit cunoscut, noi oportunități apăreau.

Director la seminar

În martie 1894, a acceptat funcția  de Decan al „Seminarului  Ecleziastic Rizareios” din Atena unde, unde timp de 14 ani,  a influențat direct formarea unora dintre viitorii clerici ai Greciei și a liderilor din educație. Nectarie a găsit Seminarul în dezordine.  Corupția a afectat atât biserica, cât și statul și un vânt secular s-a strecurat din Vest.  Triumful științei și primatul rațiunii și al materiei, au creat o atmosferă mai focusată  pe om decât pe Dumnezeu. Chiar și la școală, consiliul de administrație și elevii l-au văzut pe Nectarios  demodat, un călugăr înapoiat nepotrivit pentru o generație iluminată.  Dar curând, sfântul său exemplu le-a schimbat părerea.  Un elev l-a descris ca fiind frumos sufletește, spunând: „Îl vezi trăind în această lume  și totuși îl simți ca fiind un om care nu este din această lume. Fără exagerare,  el se roagă zi și noapte. Este îngăduitor, iubește pe toti și dezarmează cu privirea lui inocentă.  El se alătură unor oameni diverși, pe care îi calmează și-i îndreaptă către Mântuitorul Întrupat  cu bunătate și blândețe fără precedent. El este un om, dar trăiește ca un înger.” 

Nectarie a predicat și în capela școlii,  predicile sale devenind atât de populare încât trebuia eliberate bilete pentru a intra în capelă. Cu toate acestea, imediat după, el putea fi găsit curățând capela și toaletele sau lucrând în grădină. Într-o zi, mai mulți studenți care se pregăteau pentru preoție, s-au certat și s-au luptat cu pumnii.  Băieții au fost aduși în fața lui Nectarie pentru a fi pedepsiți pentru încălcarea modului de purtare în școală.  Fiecare băiat și-a spus partea sa de poveste, învinuindu-l pe celălalt pentru minciună sau aducerea de insulte  până când, în cele din urmă, Nectarie a vorbit: „Baieți, toate aceste lucruri voi le-ați făcut”, a spus Nectarie, „Nu-mi dați altă variantă decât să mă auto-pedepsesc.” „Tu, Decanule?” au întrebat ei. „Da”, a spus Nectarie.  Mă voi pedepsi printr-o grevă a foamei”. El a instruit bucătarul să nu-i pregătească mâncare pentru trei zile pentru că, în schimb, el va posti și se va ruga. „Mă întristați cu adevărat, copiii mei. Pentru că  voi sunteți preoții de mâine. Acum vă rog duceți-vă și iertați-vă reciproc. Altfel va trebui  să mă pedepsesc pe mine pentru mai mult timp. Dumnezeu să vă ierte și să vă trimită harul Lui care să vă călăuzească.”  Băieții, rămași fără cuvinte s-au iertat reciproc și s-au întors în camera lor în lacrimi,  inima lor înmuiată prin primirea acestei lecții despre cum să fii păstor al lui Hristos. 

Ani mai târziu, după absolvire, ei toți au devenit preoți buni. Dintre studenții săi, unul a devenit Patriarhul copților, nouă au fost aleși mitropoliți,  mulți au devenit preoți și profesori de teologie și filosofie. 

Aveau bucurii diferite, aveau ……în viață, sărbătorile erau în frumusețea lor așa, în simplitate, cum se sărbătorea Nașterea Mântuitorului acum 70-100 de ani. Păi cum se sărbătorește acum…atunci într-adevăr era o bucurie înnăscută în creștinul nostru ortodox. Într-adevăr când vedeai steaua, plecau băieții, împodobeau câte o stea, se luau câte doi trei, și umblau din casă în casă până la Bobotează. La fiecare casă, așa cum primeai icoana părintelui care venea cu copiii în Ajun, și sfințea casele, așa în sfârșit, așteptam în fiecare casă bucuria aceasta a Nașterii Domnului. Era o bucurie născută din om în om, din copil în copil, din bătrân în bătrân.

 Aveau bucurii diferite, aveau ……în viață, sărbătorile erau în frumusețea lor așa, în simplitate, cum se sărbătorea Nașterea Mântuitorului acum 70-100 de ani. Păi cum se sărbătorește acum…atunci într-adevăr era o bucurie înnăscută în creștinul nostru ortodox. Într-adevăr când vedeai steaua, plecau băieții, împodobeau câte o stea, se luau câte doi trei, și umblau din casă în casă până la Bobotează. La fiecare casă, așa cum primeai icoana părintelui care venea cu copiii în Ajun, și sfințea casele, așa în sfârșit, așteptam în fiecare casă bucuria aceasta a Nașterii Domnului. Era o bucurie născută din om în om, din copil în copil, din bătrân în bătrân.

Era pentru fiecare o ușurare, masa săracă, bogată cum era, dar se simțea în fiecare om că formează o peșteră a Nașterii. Acum de pildă, frumusețile acestea de la televiziune, de la radio și de la toate aceste mijloace de comunicare, sunt foarte bune și frumoase, și folositoare în același timp, dar i-a luat omului tocmai ce este mai important, curiozitatea de a trăi. Da, merg de pildă oamenii, se duc la Sfintele Locuri, pleacă înainte cu două săptămâni, cu două, să găsească, să se închine la peștera Mântuitorului, să se închine în sfârșit, în Nazaret, să se închine la Iordan, să vadă cu ochii lui apa Iordanului care se întoarce înapoi. Apoi toată lumea aceasta care se nevoiește, dovedește că există mai mult decât o peșteră.

Mai mult dacă s-ar duce omul acesta, dacă n-ar ajunge la Ierusalim, prezența asta, trăirea lui, este mai valabilă decât a celui care s-a dus la Ierusalim, și a venit înapoi, în câteva zile a uitat, a intrat în normal, și iar ar dori să se mai ducă. Pentru că nu este o continuitate în trăire, și nu este o viață, în sfârșit, ținută moment de moment în numele Domnului. Se stinge repede flacăra. Acuma, de pildă noi, așteptăm Nașterea Domnului, dar parcă mai alaltăieri a fost începutul postului de Crăciun.

Astea sunt și din motive că Dumnezeu a dat timpul să treacă mai repede, după greutățile pe care le trăiești. Câtă vreme, când omul era, în sfârșit, în continuitatea lui de simplu, de modest așa, în toate pregătirile, nu erau atâtea cheltuieli și enormități ca să iei un Moș Crăciun, să iei o Bobotează, să iei un spectacol din acesta de Crăciun, cu Irozii. Era totul foarte simplu și modest.

Acum un spectacol acesta să-l prezinți, te costă enorm de mult. Deci a venit și specula asta între oameni, care, mă rog, se moștenește parcă din generație în generație. Li s-a dat drumul industriașilor să facă o sumedenie de ..cu imaginea Moșului Crăciun. Dar Moș Crăciun nu are nicio legătură cu ceea ce face. Îl pune în geam acolo să-l vadă copiii și să-l împroprieze în casele. Nu aveau nimic, dar era în sfârșit, omul nostru când mergea la biserică stătea acolo până la terminarea slujbei. De acolo plecau în liniștea lor spre case, fără să vorbească unul cu altul, și așa se depărtau cu ideea rugăciunii, a sfintei lumini din biserică. Mai făcea iar un Cuvine-se cu adevărat și pleca acasă.

Ei bine, dacă intrăm la vecinul, nu se mai vorbește de o rugăciune, rugăciunea păcii, pace în sfârșit peste casa dumneavoastră, este vorba despre tehnica cu care  vine fiecare, vine fiecare cu aparatul de fotografiat, vine cu aparat de înregistrare, vine cu toate, în sfârșit, lucrurile acestea care îl scoate pe om din făgașul lui normal.

Iată că și astea sunt folositoare, pentru că, eu stând, în sfârșit, acuma mai mult într-un scaun, decât să mișc dintr-o parte în alta, stau aici, dau drumul la un aparat, și ascult rânduiala din biserică. Este și asta o treabă bună cumva, dar nu e definitivă, pentru că e o treabă nesfârșită. Pentru că nu e acolo, nu coboară acolo în cameră la mine harul lui Dumnezeu. Acolo coboară, unde este Sfânta Masă, unde stă preotul, binecuvintează, și poporul, și când iese din biserică, cum era obiceiul altădată, ,,Hristos S-a născut!” salutul ca la Învierea Domnului. Așa se saluta, până la Bobotează asta era. 

Dar vedeți că și la sate e altă atmosferă…acum și la sate tot mai găsești ceva din duhul acesta. Dar la oraș de ce e așa mare diferența? Nu se păstrează mai nicio tradiție, nicio datină…

Maică, ce se întâmplă? Doar oamenii de la orașe sunt majoritatea cei de la sate. S-a dus în sfârșit la oraș, a stat o lună de zile, două acolo, mai lucrează sau nu lucrează ceva, dar el vine schimbat acasă, vezi omul nostru, românul, plecat în lumea întreagă, se duce la poporul italian, la un popor german, la un popor francez, la toate națiile umblă, și acolo sigur că fiecare aduce ceva. Fie ce este mai bine sau mai frumos, ce au găsit în Franța, cum a petrecut obiceiurile în Germania, și cum a sta, în sfârșit în toată lumea aceasta străină. Apoi nu e totuna dragul meu, să vizitezi o cameră în care sărbătorești Crăciunul, să vizitezi o celulă de la Aiud sau de la Gherla, să vezi cum se petrece o zi de celulă. Să vezi cum îngheța tot peretele.

Lucește parcă ar fi oarecum pictat cu niște fire de sticlă pusă. Geamul să-l deschizi era foarte mare pericol, fiindcă orice geam deschis acolo era o tentativă. Și te lua de aici din celulă, te ducea jos la subsol, și acolo într-o cameră stăteau două trei zile, și sigur că nu ieșeai sănătos de acolo, la temperatura de afară, și de la beciul de la Aiud.

Așa că toate aspectele acestea interesante pe care le trăiește omul, îl și formează în același timp, dacă e un suflet nobil și care se poate într-adevăr să învețe ceva, sau poate să se prăbușească în același timp. Pentru că, am observat prin condamnările care se dau prin ”48, ”49. Condamnări de la 5 ani la 12 ani, de la 12 ani la 17 ani, la 20 de ani. Ei bine, dacă intra omul acesta de mai multe ori într-o pedeapsă la subsolul pușcăriei, nu mai avea rezistență. Murea într-un timp record, dar în același timp era pentru noi, un om trecut dincolo, care se roagă pentru noi acolo înaintea lui Dumnezeu.

Era, în sfârșit, o bucurie parcă, așa cum era și în vremurile primare ale…

Se simțea bucuria asta?

Cărți care erau…oameni din toată pătura socială, când pleca dintr-o celulă și se ducea în alta, lua cu el ce era mi important. Ce era mai important să ai era o mină de creion, sau să ai o dăltiță unde să sapi într-un os imaginea Maicii Domnului sau imaginea Mântuitorului, sau o Sfântă Cruce, pe care o dădeai și tu la alți colegi din pușcăria aceea. Așa încât aici era și o trăire permanentă în ceea ce privește peștera Mântuitorul, călătoria pe care o faci pe drumul acesta atâtea case și pregătiri, cu o bogăție mare, cum se face până astăzi, că venea Nașterea Mântuitorului.

Și câtă diferență este în peștera și în ieslea unde se naște Hristos. Așa încât și la vremea noastră acuma, câte bogății sunt la mesele celor care au, și cât de săraci sunt cei care nu au nimic pe masa lor în zi de Crăciun sau de Înviere. De aceea și viața noastră, întotdeauna nu e bine să o comparăm cu cei care trăiesc mai bogat, mai avut.

Trebuie să trăim expresia omului cel sărac care stă la nevoință, și se bucură de o pomenire la o pomană, pe care o face un creștin, la un vecin, la altul. Da, când eram mic, se ținea putina cu lapte acru, se ținea în altă cameră. Și când venea mama cu castronul, în sfârșit, de lut, și îl punea în mijlocul mesei unde eram noi, dădeam întâi de gheața care era pe laptele ăsta înghețat.

Mama altădată, dar uita, că nu avea numai grija asta, să aducă de seara putina, să o aducă la căldură, și se dezgheța și scoteai de deasupra mai întâi zerul. Zerul nu-l lua nimeni, îl aruncai și urma în sfârșit laptele acru bun. Ei, cam așa se întâmplă și în viața asta a noastră de toate zilele,  cu bogățiile ce sunt la masă, dar întâi se cere ca să avem o inimă curată, un suflet blând și iertător, se cere o viață din partea noastră, cât mai grea și mai persecutată sa fie, ca de-abia e creștină.

După cum v-am spus, de multe ori omul simte nevoia – toți o simțim – de a idealiza situații. Acest lucru se întâmplă foarte tare în relațiile de iubire și de prietenie. Adică? Ne entuziasmăm și începem să-i spunem celuilalt: „Ești dumnezeul [idolul] meu, ești îngerul meu.” Spunem: „Ești totul pentru mine!” Care „tot”? Poate un om să fie „totul”? Poate un om traumatizat, rănit, un om amărât, un om sărman, care încearcă și el să se lupte, să o scoată la capăt în viață, poate deveni totul pentru tine? Cum să devină totul pentru tine? De vreme ce este neputincios! Poate un om să devină dumnezeu pentru tine? Poate vreun om să fie îngerul tău? Acestea sunt expresii ce au în ele un oarecare romantism, o dulceață. Sună frumos. E bine că le spunem uneori. De multe ori sunt frumoase, au o dulceață. Bine, creează o atmosferă, o legătură. Toate bune și binecuvântate! Dar, în final, să nu le credeți! Să nu le crezi!

 După cum v-am spus, de multe ori omul simte nevoia – toți o simțim – de a idealiza situații. Acest lucru se întâmplă foarte tare în relațiile de iubire și de prietenie. Adică? Ne entuziasmăm și începem să-i spunem celuilalt: „Ești dumnezeul [idolul] meu, ești îngerul meu.” Spunem: „Ești totul pentru mine!” Care „tot”? Poate un om să fie „totul”? Poate un om traumatizat, rănit, un om amărât, un om sărman, care încearcă și el să se lupte, să o scoată la capăt în viață, poate deveni totul pentru tine? Cum să devină totul pentru tine? De vreme ce este neputincios! Poate un om să devină dumnezeu pentru tine? Poate vreun om să fie îngerul tău? Acestea sunt expresii ce au în ele un oarecare romantism, o dulceață. Sună frumos. E bine că le spunem uneori. De multe ori sunt frumoase, au o dulceață. Bine, creează o atmosferă, o legătură. Toate bune și binecuvântate! Dar, în final, să nu le credeți! Să nu le crezi!

Acest „pentru totdeauna împreună”. Cum adică? Acum „pentru totdeauna” se schimbă la fiecare secundă. De unde știi că vei fi cu celălalt mereu? Îmi vei spune că e o așteptare, e ceva de dorit. E bine să fie așa, dar nu te lega de acestea! Nu te sprijini de ele pentru că sunt „castele de cărți de joc”, în orice clipă se pot prăbuși.

Și începi cu un așa idealism, cu [o lume] virtuală, și spui că celălalt e dumnezeul tău, iar încet-încet pricepi că nu e doar dumnezeul tău, dar e și diavolul tău. Încet-încet începi să spui: „Părinte, mă șicanează, mă deranjează. Părinte, nu îl mai suport. Părinte o să-l iau la bătaie, să vezi ce-i fac, o să-i arăt eu.” Așa-i? Pleacă acest nor, acea atmosferă imaginară și vezi că celălalt nu e dumnezeu. Da, dar bietul de el/biata de ea nu ți-a spus că e dumnezeu. Tu i-ai spus: „Ești dumnezeul meu”. Și dacă aude asta și el va spune: „Sunt! De ce să nu fiu? Pierd ceva? E frumos. Îi sunt pe plac de vreme ce-mi spune așa.” Așa se umflă și egoismul. „Ești îngerul meu!” Și celuilalt îi place. Cui nu îi place să audă cuvințele frumoase?! E? Tuturor le plac aceste cuvințele frumoase care alintă ființa și bietul suflet.

Însă nu este așa! Viața și conviețuirea reală a cuplurilor nu este așa! Așa-i? Nu este așa! Realitatea este dură, realitatea înseamnă luptă, înseamnă cruce. Are și lucruri frumoase? Sigur că da! Are clipe frumoase? Firește! Are bucurie? Bineînțeles! Dar are și cruce, și jertfă. Are și săpuneală, are și săpuneală! Nu poate fi numai sărbătoare și numai happy-end! Are și săpuneală. Trebuie să te ostenești, să te lupți. Trebuie să te nevoiești să-l iubești pe celălalt. Așadar, dacă vezi lucrurile astfel, apoi celălalt nu te mai dezamăgește. Nu te mai dezamăgești. De ce să o faci? Pentru că celălalt a greșit? La ce te așteptai? Pentru că celălalt a căzut într-un păcat? Sigur că da! [E firesc.] Ce-ai crezut că e celălalt? Însă atunci când îl idealizezi și îi creezi o imagine ideală [în mintea ta] pricepi că dezamăgirea este foarte mare. Așa? Pricepi că este foarte mare căderea.

De aceea, să-i iubim pe oamenii și pe prietenii noștri, pe soții noștri, dar să nu absolutizăm situațiile, persoanele sau relațiile și să spunem: „Acesta e perfect, e cel mai bun, etc.” Nu există astfel de lucruri! Până și sfinții aveau clipe de neputință. Cu atât mai mult noi, oamenii de rând, cu patimile și neputințele noastre! Cealaltă formă de descurajare provine din partea societății. La acest capitol vom face o continuare la ce am spus mai devreme. Adică? Așa cum am spus mai devreme că oamenii au momente de neputință și patimi, și trebuie să fim pregătiți și să nu cădem din nori, în același fel este și societatea noastră. Firește! Societatea și istoria au fost dintotdeauna tulburate. Am spus-o și mai devreme. Nu trebuie să ne dezamăgească și să ne descurajeze acest lucru.

Acum spunem că a venit sfârșitul lumii. Dar ce ziceți? Cele ce se petrec acum, și mai rău s-au întâmplat de sute de ori în istoria omenirii. De sute de ori! Dacă ar fi acuma sfârșitul, ce-ar fi spus primii creștini atunci când îi omorau pe toți și-i aruncau leilor ? Ce-ar fi spus? Dacă acum ar fi sfârșitul, ce-ar fi spus cei care au trăit al II-lea Război Mondial, când îi duceau în lagăre și-i transformau în cenușă? De s-a umplut Berlinul de cenușă umană! Omorau fără motiv suflete, suflețele. Omul nu valora nimic. Un nimic! Atunci acei oameni ce erau? Dacă aceia nu au trăit vremurile din urmă?!

Nu vă înșelați și nu vă abateți de la esență! Esențialul este Hristos! Hristos este esența! Lăsați sfârșitul lumii în seama lui Dumnezeu! Doar El știe acest lucru! Niciun om nu știe acest lucru! Niciunul! Citiți Sfânta Scriptură și ea vă va da răspunsuri. Hristos a spus foarte clar atunci când a fost întrebat: „Când va avea loc a Doua Venire?” „Nu știu, numai Dumnezeu [Tatăl] știe” . Hristos nu era Dumnezeu? Sigur că era, dar în acea clipă a vorbit ca om. În acea clipă a vorbit ca om și a spus că nu știe.

Așadar, istoria acestei lumi a fost așa dintotdeauna. Să nu vă copleșească și să vă descurajați, să vă pierdeți nădejdea! Așa a fost mereu și așa va continua până când va veni sfârșitul – care va veni la un moment dat. Acesta nu are nevoie să fie profețit. O știm. Va veni cu adevărat un moment când istoria și planeta și viața vor ajunge spre sfârșit și va avea loc a Doua Venire a lui Hristos, se va face judecata și noua Împărăție a lui Dumnezeu, ș.a.m.d.