A fi cu Dumnezeu în fiecare zi înseamnă trăirea prin credință și nu prin ceea ce vedem sau credem noi. A fi cu Dumnezeu în fiecare zi  înseamnă o viață binecuvântată, o viață în care El lucrează cum dorește. O viață împreună cu Dumnezeu este opera de artă a Creatorului. Precum Enoh, Noe și Ilie, așa să fim și noi, călători spre Cer! Dumnezeu să ne ajute fiecăruia!

***

Cu Dumnezeu în fiecare zi,
Aşa umbla Enoh în lumea veche,
Ca doi prieteni pribegind pereche;
Şi într-o zi, călătorind mereu,
El a ajuns în cer cu Dumnezeu.

Cu Dumnezeu în fiecare zi,
Aşa umbla în vremea lui şi Noe,
Şi toţi râdeau de el atunci în voie;
Dar nu au rămas sub primul curcubeu,
Decât cei ce umblau cu Dumnezeu.

Cu Dumnezeu în fiecare zi,
Aşa umbla, în Israel, Ilie,
Îndeplinindu-şi sfânta lui solie;
Şi un car de foc l-a dus ca pe un trofeu
Să umble şi în cer cu Dumnezeu.

Cu Dumnezeu în fiecare zi,
Să fim şi noi în lumea de ţărână,
La pieptul Lui, să fim cu El de mână;
Şi într-o zi, umblând aşa mereu,
Ne vom trezi în cer, cu Dumnezeu.

Amin!

Costache Ioanid

 

 

Profeția Sfântului Paisie Aghioritul / Grecia își va extinde apele teritoriale în vestul și sudul Cretei / Ankara avertizează: ”Nu se va termina bine pentru Grecia”.

SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL: ,,CÂND VEI AUZI LA TELEVIZOR DE MUTAREA GRANIŢELOR MARITIME, ATUNCI VA VENI ŞI RĂZBOIUL”

,, …Gheronda, suntem din Alexandropolis. Oare ne va prinde şi pe noi furtuna? – Ascultă! Turcii nu vor intra în Alexandropolis. Vor face Greciei numai o provocare, depăşind graniţele maritime. Noi însă vom suferi de foame. Această furtună va dura câteva luni de zile. – Gheronda, cum îmi voi da seama că războiul se apropie? – Când vei auzi la televizor de mutarea graniţelor maritime, atunci va veni şi războiul. – Şi care state vor participa la acest război? – Ascultă, după provocarea turcilor, ruşii vor coborî în strâmtori, dar nu ca să ne ajute pe noi. Ei vor avea alte interese. Însă, fără să vrea, ne vor ajuta pe noi. Atunci turcii, ca să apere strâmtorile, care au importanţă strategică, vor concentra acolo şi alte forţe. Pentru aceasta vor retrage trupele din teritoriile ocupate. Atunci celelalte ţări ale Europei, Anglia, Franţa, Italia şi încă cinci-şase state ale Uniunii Europene vor vedea că Rusia va ocupa teritorii şi îşi vor spune: „Nu mergem şi noi acolo ca să luăm nişte teritorii?” Toţi însă vor dori „partea leului”. Şi astfel vor intra şi europenii în război… …Întâi de toate, Dumnezeu va pedepsi pe marii vrăjmaşi ai Ortodoxiei: Islamul şi Catolicismul. Aceştia care lovesc nemilos Ortodoxia vor fi nimiciţi. Chiar şi cei care au distrus civilizaţia bizantină nu sunt turcii care au cucerit cetatea, ci cruciaţii europenii, catolicii, care i-au încurajat pe turci să distrugă Bizanţul. Aşadar, pe urmaşii lor, Dumnezeu îi va aduna acolo înlăuntru şi vor fi ucişi. Voi sunteţi mai tineri şi veţi vedea, de vreme ce veţi fi în viaţă. Ceea ce s-a pornit acum în Balcani nu se va opri. Ceea ce-l împiedică să se răspândească este stăpânirea rusească împărţită, care stă în coasta americanilor. Însă poporul rus îi va arunca şi popoarele creştineşti ale Balcanilor vor reveni. Ruşii vor acum să iasă la Marea Mediterană, acesta va fi imboldul. Însă nu va fi acesta adevărul, ci faptul că Dumnezeu îi provoacă precum instrumentele Lui. Aceştia coborând vor stinge şi vor pierde într-o săptămână vijelia turcească. Şi, când vor ajunge prietenii Turciei (adică urmaşii cruciaţilor), adică popoarele din NATO, ca s-o salveze, atunci acolo va fi marea conflagraţie şi vor fi nimiciţi”. Această discuție cu Starețul a avut loc în 1991, când încă slujeam în armată. MAVROKEFALOS ANESTIS, profesor de educație fizică, Alexandropolis, în ,,Mărturii ale închinătorilor” ,,Câțiva militari așteptau la gardul chiliei Părintelui, la Panagouda. Şi-au ridicat ochii şi l-au văzut venind către ei. A deschis poarta de sârma şi le-a urat bun venit. Le-a pregătit să se așeze sub un copac şi a-nceput să discute cu ei. La un moment dat, unul dintre ei i-a spus: – Nu mai suport, gheronda. M-am săturat de militărie… Părintele s-a întors, l-a privit şi i-a spus: – Tu n-o să renunți. Tu o să fii Comandantul Apărării atunci când ne vor ataca turcii… Toți l-au privit plini de uimire. – Şi când va fi, gheronda, treaba asta?, l-au întrebat. – Când va fi vremea spanacului, le-a zis, şi a schimbat apoi vorba. Cum vor fi înfrânţi turcii Turcii ne vor lovi, dar Grecia nu va suferi prea mult. Nu va trece mult timp după atacul turcilor, şi rușii îi vor lovi pe turci şi îi vor căsăpi. Așa cum rupi o coală de hârtie tot așa va fi sfâșiată Turcia. O treime din turci vor fi uciși, o treime se vor încreştina, şi o treime va merge în adâncurile Asiei. Folosirea apelor Eufratului de către turci pentru irigații va fi o preînştiinţare că a început pregătirea marelui război care va urma”.

Mărturii ale închinătorilor

---

Militari greci deschid focul pentru a alunga o navă militară a Turciei

Guvernul Greciei intenționează să-și extindă apele teritoriale la 12 mile marine la sud și vest de insula Creta în martie.

Extinderea este în contextul prospecțiunilor pentru extragerea de hidrocarburi, iar guvernul ar fi informat deja Uniunea Europeană și administrația SUA.

Citând surse din Ministerul de Externe, ziarul Ta Nea, citat de greekreporter, a relatat că au fost inițiate procedurile tehnice pentru delimitarea frontierelor maritime la sud de Creta.

Ta Nea spune că Atena va anunța modificările undeva în luna martie.

Cotidianul amintește că atât prim-ministrul Kyriakos Mitsotakis, cât și ministrul de externe Nikos Dendias au declarat în mod repetat că modificarea servește intereselor naționale.

Dezbaterea pe această problemă a fost deja deschisă din 2020 și a continuat și după ianuarie 2021, după legea extinderii apelor teritoriale la 12 mile marine în Marea Ionică, adoptată în urma unui acord cu Italia.

O decizie unilaterală a Egiptului din 11 decembrie de a-și delimita granițele maritime de vest cu Libia vecină și lucrările de explorare ale gigantului energetic american ExxonMobil în largul Cretei au stimulat, de asemenea, această mișcare, a menționat Ta Nea.

Publicația susține că autoritățile elene nu se așteaptă la o reacție deosebit de dură din partea Turciei, deși există tensiuni crescute cu privire la o serie de probleme din Marea Egee și Marea Mediterană de Est, Cipru.

Turcia: Vorbim de o linie roșie Mișcarea ar reduce influența Ankarei și influența acesteia asupra Libiei, așa că este puțin probabil ca Turcia să renunțe așa de ușor.

De altfel, șeful diplomației turce a avertizat încă o dată Grecia că extinderea apelor sale teritoriale în Marea Egee este o linie roșie, scrie presa elenă.

„Nu vom permite extinderea apelor teritoriale (grecești) nici măcar cu o milă în Marea Egee, cu atât mai puțin 12”, a declarat ministrul de externe Mevlut Cavusoglu într-un briefing de presă de la sfârșitul anului la Ankara joi.

Cavusoglu a avertizat guvernul de la Atena să nu acționeze necugetat: „Avertizăm încă o dată Grecia. Nu căuta să o faci pe eroul, având încredere în cei care ar putea să te sprijine. Nu se va termina bine pentru Grecia”.

---

De la începutul lunii noiembrie, Exxon Mobil efectuează teste lângă Creta, în speranța de a descoperi resurse energetice.

Ca răspuns, Libia a acuzat Grecia că exploatează criza libiană pentru a o pune în fața faptului împlinit și a condamnat „comportamentul iresponsabil” al Atenei de a ajunge la un acord cu companii internaționale pentru a lansa eforturi de cercetare și explorare la granițele maritime dintre ele.

Grecia se opune unui acord de granițe maritime, semnat în 2019 între guvernul de la Tripoli și Turcia, care a fost ulterior înregistrat la ONU. În octombrie 2022, cele două țări au semnat și un acord preliminar pentru explorarea energetică.

 Iubiții mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocși și, în general, nu cunoaștem înălțimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfințenia ei.

Foto: Oana Nechifor

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om și despre lume, așa cum ni l-a dat Însuși Dumnezeu cel Întrupat prin învățătura Sa desăvârșită. Așa cum l-a exprimat mai târziu cugetul și inima dumnezeiescului Pavel. Așa cum l-a descris ucenicul iubirii și alți apostoli și evangheliști cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă și obiceiuri, dintre teorie și practică. Așa cum ne-a fost predanisită de către părinții duhovnicești ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei și, mai târziu, ai Sfântului Munte.

Toți aceștia, de la Sfântul Ierarh Policarp, care a fost, după cum știți, ucenicul apostolilor, și până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înțelepciunea și sfințenia lor, cu jertfele și nevoințele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat prețioasa moștenire a credinței și vieții drepte, comoara tradiției ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniți din toată lumea. Atunci, purtătorii de Dumnezeu părinți, „înzestrați cu toții cu știința sufletului și Duhul dumnezeiesc”, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, și au așezat postamentul, temelia civilizației duhovnicești.

Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi și mărturisitori, bărbați, femei și copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toți au dovedit că învățătura creștină nu este o simplă teorie, ci adevăr și viață. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenței crude și a puterii materiale, domnia și împărăția Duhului.

A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie și imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obștescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălțare și sfințenie este înfățișată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioșii. De asemenea, acolo sunt lăudate și slăvite izbânzile mai-marilor credinței și ale Stăpânei așezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci și ca răspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertății duhovnicești, pentru desăvârșirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minții. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul și izbânda monahismului. Nevoințele duhovnicești ale asceților sunt noile lupte duhovnicești ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viața iubitoare de înțelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curățirii și întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificația sfințeniei nu numai asceților, ci întregii lumi creștine.

Prin această semnificație a înălțat obiceiurile societății. Vedem acest lucru îndeosebi în percepția socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecțiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naștere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii șapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată și primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit și cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost și urmașii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susțină cineva că Părinții Bisericii s-au ocupat doar cu dogma și nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se știe, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcționau cantine pentru șapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternități. Nu numai episcopii, ci și împărații și chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toți aceștia Ortodoxia a fost în același timp și dreaptă lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj și vitejie în fața oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni și monofiziți ori de la iconoclaști și de la monahii atrași de rătăcirile latinilor. Această mulțime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile și Sfântul Ioan Gură de Aur, ci și pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toți monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul și pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna și misiunea către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei și a scrierilor, a iubirii și blândeții. Această cale spre învățătură și civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinții trei ierarhi prăznuiți astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învățături despre Dumnezeu și om. Sfinții trei ierarhi sunt marii aștri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat și autentic duhul creștinismului în fața misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor și a subiectivismului raționalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura și armonia, n-a făcut nimic greșit. Pentru că Părinții au fost mișcați de duh, au fost călăuziți de Dumnezeu în chip sfânt și duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înțelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate și a creat cultura. După cum spune troparul Sfinților Trei Ierarhi, a întărit firea celor ce sunt și obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.

Ortodoxia este marșul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos și pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată și adevărată psihologie, și umanism autentic, și sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaștem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simțim și să o trăim în toată profunzimea și lărgimea ei. Doar așa vom putea să o provocăm și să-i arătăm valoarea.

Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viață, creație și strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea prețioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism și slavă, ca niște fii adevărați ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile și împrejurările o vor cere, învrednicește-ne să vărsăm pentru tine și ultima picătură de sânge din noi!

(Părintele Efrem Athonitul (Filotheitul), Despre credință și mântuire, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Bunavestire, Galați, 2003, pp. 5-9)

 

Cât de mare este Universul?

Foto: Nebuloasa Orion captata de Telescopul spatial Hubble. Cea mai fotografiata formaţiune stelară, avand masa de aproximativ 2000 de mase solare,
situată la peste 1300 de ani lumină de Terra.

Dimensiunile Universului nu sunt cunoscute. Tehnologiile ultimelor decenii au permis totuşi depăşirea unor limite de observaţie din ce în ce mai mari, încât astăzi se poate spune fără greşeală că Universul cunoscut este atât de mare, încât niciun model comparativ nu este suficient de bun pentru a traduce dimensiunile sale în termeni familiari experienţei noastre. De exemplu, nici comparaţia dintre cel mai mic fir de praf vizibil cu ochiul liber şi întreg sistemul nostru solar nu poate sugera corect cât de mică este planeta noastră în raport cu întreg spaţiul cosmic cunoscut!

Un model care să sugereze mărimea Universului observabil se poate totuşi construi, cu ajutorul mai multor termeni de comparaţie. S-ar putea face, de exemplu, o primă comparaţie între Pământ şi sistemul solar, o alta între sistemul solar şi Calea Lactee şi, în fine, o alta între galaxia noastră şi întreg Universul observabil. Încercăm, în cele ce urmează, prezentarea unui astfel de model.

Pornind de la datele simţurilor noastre, Pământul pare a fi o planetă foarte mare.[1] În lungul Ecuatorului, el măsoară aproape 40 000 de kilometri, fiind suficient de încăpător pentru patru sute de metropole, aşezate una lângă alta. Pentru a străbate la pas toate aceste oraşe imaginare, în diametru de 100 de kilometri fiecare, ar fi necesar un an de efort neîntrerupt sau trei ani dacă ne-am propune să mergem câte 8 ore în fiecare zi.
Comparativ cu Soarele însă, Pământul are dimensiuni foarte mici.[2] Pe bolta cerească, astrul principal nu pare să fie cu mult diferit de Lună. [În realitate însă, volumul său este suficient pentru a cuprinde un milion de planete Pământ]. Dacă în locul Soarelui ar fi aleasă o minge ceva mai mare decât cea de baschet (aprox. 250 mm în diametru), fixată într-un punct la sol, atunci Pământul ar fi mai mic decât un sâmbure de măr (2,5 mm), situat la 25 de paşi de minge. Atât de depărtat şi atât de mic este Pământul în raport cu astrul central! Însă pentru a atinge limitele sistemului solar trebuie să ne îndepărtăm mai mult de mingea de baschet, cu încă 975 de paşi. Dacă la capătul acestui parcurs aşezăm pe sol un sâmbure dintr-un mic bob de strugure, putem avea o imagine a diferenţei de mărime şi a distanţei dintre Pluto[3] şi Soare.[4]

Continuă lectura →

Legătură permanentă.

Geometria naturii

Istoria fractalilor nu este lungă. A început în 1975 cu lucrarea revoluţionară a matematicianului Benoit Mandelbrot, „O teorie a seriilor fractale“, care mai târziu a devenit cartea sa manifest „Geometria fractală a naturii“.

Mandelbrot a inventat cuvântul fractal pentru a reuni munca multora dinaintea lui. Matematicieni ca Waclaw Sierpinsky, David Hilbert, George Cantor şi Helge von Koch au creat primii fractali, în general ca exerciţii abstracte, fără să aibă o idee despre semnificaţia lor. Le-au identificat ca forme bizare care intrau într-o contradicţie, chiar neplăcută, cu conceptele lor despre spaţiu, suprafaţă, distanţă şi dimensiune. Pentru a unifica formele sub un singur nume, Mandelbrot a inventat cuvântul fractal, din latinescul „frangere“ care înseamnă „a sparge în fragmente neregulate“. Tot Mandelbrot nota: „deoarece cuvântul algebră derivă din cuvântul arab jabara (a lega împreună), între cuvintele fractal şi algebră este o contradicţie etimologică“.

 O prietenie nu se cerşeşte, ci se dăruieşte, dar mai ales se construieşte, pentru că fiecare dintre cele două persoane care se iubesc are de păşit pe un drum lung şi dificil, al construirii de sine şi al sculptării celuilalt, un proces în care relaţia dintre a dărui şi a primi trebuie să fie una egală, spre fericirea ambilor.

Foto: Oana Nechifor

Iubirea este cea care dă sens vieţii omului în lume. Ea îi motivează activitatea, îi entuziasmează sentimentele, îl umanizează şi îi înfrumuseţează sufletul. Lipsită de iubire, existenţa umană ar fi de o platitudine înspăimântătoare şi de o tristeţe înfricoşătoare. În faţa unei iubiri sincere, chiar şi cele mai dure suflete se înmoaie, se umanizează. Sub razele ei ocrotitoare, toate par mai frumoase şi mai luminoase. Chiar şi lucrurile neînsufleţite par a prinde viaţă şi a trăi deplin.

De aceea, fiecare caută în viaţa sa iubirea adevărată. O caută, ştiind că dacă o va afla, existenţa sa va fi una împlinită, iar negăsind-o, viaţa îi va fi de o tristeţe dureroasă şi singurătate apăsătoare. Nu toţi ştiu însă că o prietenie nu se cerşeşte, ea construieşte şi, ca o formă de generozitate, se dăruieşte.

Implicându-se într-o relaţie de iubire, fiecare dintre cei doi parteneri speră să îşi împlinească în acest mod nedeplinătăţile sale, să afle un suflet care să rezoneze la bucuriile şi neîmplinirile lui, alături de care să aibă sentimentul de împlinire şi fericire. Prin iubire, fiecare dă expresie dorinţei sale de comuniune şi dialog, de primire şi oferire de sentimente şi trăiri, de emoţii şi convingeri, dorinţei sale de a-şi oferi propria viaţă, de a se dărui pe sine însuşi.

Fiecare dintre cele două persoane implicate în relaţia de iubire provine dintr-o lume diferită, dintr-un alt mediu, cu obiceiuri şi concepţii diferite, cu particularităţi specifice. Un mediu în care a văzut atât lucruri bune, dar poate şi aspecte mai puţin plăcute, pe care apoi le poartă în sufletul său. Ceea ce au de făcut cei doi prieteni încă de la prima lor întâlnire este de a-şi construi propria relaţie. Aceasta presupune ca fiecare dintre ei să facă o selecţie a experienţelor de viaţă şi simţire, astfel încât să păstreze în cadrul prieteniei ceea ce este bun, frumos şi înalt în inima lor şi să cultive aceste valori, iar de tot ceea ce a fost mai puţin frumos şi luminos să se elibereze, pentru a nu împovăra şi îngreuna iubirea lor. Ei trebuie să creeze un univers propriu numai lor, în care să ofere fiecare toate aceste lucruri bune şi frumoase şi să lepede aspectele mai puţin plăcute ale personalităţii lor, din dragoste reciprocă.

De aceea, o prietenie adevărată este o construire şi o autoconstruire, în care fiecare dintre cei doi parteneri trebuie să se definească pe sine, însuşindu-şi de la celălalt tot ceea ce ar putea ajuta relaţia lor, şi descoperindu-i, în mod similar, culmile personalităţii sale, în speranţa unei prietenii împlinite. Fiecare primeşte şi dăruieşte, fără a avea sentimentul că se sărăceşte pe sine, că se limitează sau îşi împuţinează sufletul şi viaţa, ci având convingerea că se înnobilează şi că îmbogăţeşte şi pe celălalt, într-un dialog sincer al iubirii şi dăruirii fără de sfârşit.

Din nefericire, există astăzi şi iubiri rănite, iubiri neîmplinite, în care relaţia dintre a dărui şi a oferi este una bolnavă. Unii cer prea mult, totul sau aproape totul, oferind în schimb prea puţin, nimic sau aproape nimic, iar aceasta este izvor de suferinţă pentru persoana al cărei suflet este înşelat şi rănit. Chiar şi în iubire, starea cea mai înaltă, sentimentul culminant al omului, se manifestă uneori iubirea păcătoasă de sine. Sunt persoane care nu ştiu să ofere, ci doar să pretindă, nu ştiu să dăruiască, ci doar aşteaptă să primească, iar aceasta face din iubire o suferinţă proporţională, pe de o parte, cu intensitatea sentimentelor oferite, iar pe de altă parte, cu violenţa refuzului.

Una dintre cele mai frumoase comparaţii, care se poate aplica unei prietenii, o constituie cea a dăltuirii în marmură a sufletului celuilalt, asemenea mitului lui Pygmalion, descris în Metamorfozele lui Ovidiu. Din dragostea sa faţă de frumos şi ideal, Pygmalion sculptase un trup de femeie din fildeş alb. Fiecăruia dintre contururi îi dăduse un aspect atât de real, încât el însuşi avea impresia că sculptura sa are suflet, că trăieşte. Iubindu-şi creaţia, s-a îndrăgostit de aceasta, ca de o fiinţă vie. La sărbătoarea zeiţei Venus şi pentru a-şi alina sufletul, i-a rugat pe zei să-i dăruiască o soţie care să semene cu sculptura sa şi i-a impresionat atât de mult încât zeiţa Venus i-a promis că îi va împlini dorinţa. Ajungând acasă, Pygmalion a îmbrăţişat statuia pe care o dăltuise, iar aceasta a căpătat dintr-odată viaţă, devenind o femeie de o frumuseţe deosebită - Galateea.

Din acest mit, fiecare poate realiza faptul că, într-adevăr, o prietenie nu se cerşeşte, ci se dăruieşte, dar mai ales se construieşte, pentru că fiecare dintre cele două persoane care se iubesc are de păşit pe un drum lung şi dificil, al construirii de sine şi al sculptării celuilalt, un proces în care relaţia dintre a dărui şi a primi trebuie să fie una egală, spre fericirea ambilor.

Într-o prietenie, fiecare partener este un sculptor, care se cunoaşte pe sine şi caută să îl cunoască şi pe celălalt, redefinindu-se unul pe altul, căutând să se armonizeze, să construiască un univers propriu, o lume a iubirii şi dăruirii, a înţelegerii şi preţuirii, o lume a armoniei şi fericirii, o adevărată oază de pace şi bucurie, într-o lume tot mai frământată. De şansa şi de reuşita meşteşugului său depinde propria fericire şi împlinirea lor.

 De-a lungul ultimilor ani credinţa mea în Dumnezeu mi-a fost izbită de răceala şi indiferenţa oamenilor. Pe de o parte citeam în Sfânta Scriptură: ”De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” (Marcu 9, 33) iar pe de altă auzeam sfaturile celor din jur: „Claudiu, nu mai visa, lumea e mult mai rea decât crezi tu.”

În Proloage citeam în viaţa unui sfânt cum prin credinţă a reuşit să mute un munte doar cerându-i asta lui Dumnezeu iar pe de altă parte auzeam în jur cum se spunea: „N-ai să reuşeşti să faci cutare lucru, acolo doar cu pile...cu intervenţii... n-ai nicio şansă.”

Citind scrierile sfinţilor părinţi aflam că nimic nu se mişcă în lumea această fără voia lui Dumnezeu, niciun fir de păr, şi că nu putem nici să respirăm fără harul Lui, iar pe de altă parte aud de la prieteni şi de la familie că lumea se află în mâinile celor cu bani şi putere politică şi totul se rezolvă prin ei.

Pe de o parte Dumnezeu, prin toţi slujitorii Bisericii, mă sfătuieşte să nu fac niciun compromis, să nu mint, să nu fiu egoist, să nu fiu hoţ ci să-mi iubesc aproapele şi niciodată să nu-l nedreptăţesc sau să-l supăr cu ceva, iar pe de altă partea lumea îmi spune că fără compromisuri nu poţi trăi bine, că toată lumea le face, că trebuie să mai şi minţi în viaţă, că „găina de unde scurmă de acolo mănâncă” adică trebuie să mai şi furi câte ceva... şi tot aşa...

În pofida tuturor acestor lucruri m-am ambiţionat să cred în Dumnezeu şi să-i fac voia, chiar dacă de multe ori am şi căzut în păcat. Am crezut în Dumnezeu chiar dacă erau situaţii în care alţii râdeau de nădejdea mea sau mă compătimeau că nu-mi dau seama de fapt cum merg lucrurile în lume.

 rtodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om și despre lume, așa cum ni l-a dat Însuși Dumnezeu cel Întrupat prin învățătura Sa desăvârșită. Așa cum l-a exprimat mai târziu cugetul și inima dumnezeiescului Pavel. Așa cum l-a descris ucenicul iubirii și alți apostoli și evangheliști cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă și obiceiuri, dintre teorie și practică. Așa cum ne-a fost predanisită de către părinții duhovnicești ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei și, mai târziu, ai Sfântului Munte.

Toți aceștia, de la Sfântul Ierarh Policarp, care a fost, după cum știți, ucenicul apostolilor, și până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înțelepciunea și sfințenia lor, cu jertfele și nevoințele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat prețioasa moștenire a credinței și vieții drepte, comoara tradiției ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniți din toată lumea. Atunci, purtătorii de Dumnezeu părinți, „înzestrați cu toții cu știința sufletului și Duhul dumnezeiesc”, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, și au așezat postamentul, temelia civilizației duhovnicești.

Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi și mărturisitori, bărbați, femei și copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toți au dovedit că învățătura creștină nu este o simplă teorie, ci adevăr și viață. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenței crude și a puterii materiale, domnia și împărăția Duhului.

A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie și imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obștescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălțare și sfințenie este înfățișată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioșii. De asemenea, acolo sunt lăudate și slăvite izbânzile mai-marilor credinței și ale Stăpânei așezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci și ca răspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertății duhovnicești, pentru desăvârșirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minții. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul și izbânda monahismului. Nevoințele duhovnicești ale asceților sunt noile lupte duhovnicești ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viața iubitoare de înțelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curățirii și întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificația sfințeniei nu numai asceților, ci întregii lumi creștine.

Prin această semnificație a înălțat obiceiurile societății. Vedem acest lucru îndeosebi în percepția socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecțiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naștere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii șapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată și primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit și cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost și urmașii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susțină cineva că Părinții Bisericii s-au ocupat doar cu dogma și nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se știe, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcționau cantine pentru șapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternități. Nu numai episcopii, ci și împărații și chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toți aceștia Ortodoxia a fost în același timp și dreaptă lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj și vitejie în fața oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni și monofiziți ori de la iconoclaști și de la monahii atrași de rătăcirile latinilor. Această mulțime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile și Sfântul Ioan Gură de Aur, ci și pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toți monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul și pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna și misiunea către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei și a scrierilor, a iubirii și blândeții. Această cale spre învățătură și civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinții trei ierarhi prăznuiți astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învățături despre Dumnezeu și om. Sfinții trei ierarhi sunt marii aștri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat și autentic duhul creștinismului în fața misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor și a subiectivismului raționalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura și armonia, n-a făcut nimic greșit. Pentru că Părinții au fost mișcați de duh, au fost călăuziți de Dumnezeu în chip sfânt și duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înțelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate și a creat cultura. După cum spune troparul Sfinților Trei Ierarhi, a întărit firea celor ce sunt și obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.

Ortodoxia este marșul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos și pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată și adevărată psihologie, și umanism autentic, și sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaștem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simțim și să o trăim în toată profunzimea și lărgimea ei. Doar așa vom putea să o provocăm și să-i arătăm valoarea.

Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viață, creație și strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea prețioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism și slavă, ca niște fii adevărați ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile și împrejurările o vor cere, învrednicește-ne să vărsăm pentru tine și ultima picătură de sânge din noi!