Părintele Arsenie Boca: ”Tu fă bine şi aşteaptă răul. Binele ţi-l va răsplăti Dumnezeu!”

Dacă oamenii, rudele ţi-ar face bine, ţie ce cruce ţi-ar mai rămâne? Deci roagă-te pentru cei ce te blesteamă, fă bine celor ce-ţi fac rău; celui ce-ţi cere nedrept dă-i tot ce-i trebuie lui din lăcomie.

Cu alte cuvinte, nu te împotrivi răului când te asupreşte cu nedreptate, ca să nu calci legea iubirii de Dumnezeu şi de oameni, indiferent cum sunt ei. Tu fii cum trebuie. Tu să ai grijă să nu zici rău absolut nimănui, indiferent ce nedreptate ţi-ar face pentru că iertându-le toate, aşa urmezi lui Iisus, aşa ţii împotriva firii sau mai bine zis mai presus de fire legea lui Dumnezeu – a iubirii.

Cu toţi sunt fiii lui Dumnezeu, chiar dacă ei tăgăduiesc asta, iar tu trebuie să ştii că şi ei au un suflet de mântuit.

Părintele Arsenie Boca

Sursa: Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006.

“Fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor – care vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat – şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:

– Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ. Drept, aceea ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Scripturii că «Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17, 30). Adică să vie la viaţa curată şi la învăţătura drepmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte“.

***

“Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi şi voi, care de cine să asculte întâi? Să nu daţi vina pe Dumnezeu că El ne usucă pământul de sub picioare şi vlaga din oase. Să nu-i faceţi nedreptatea aceasta!”

***

“Eu nu vă dau canoane ca ceilalţi preoţi, mătănii, rugăciuni, post, ci îndemn să vă schimbaţi purtările şi să-i mulţumiţi lui Dumnezeu de crucea pe care v-a dat-o, căci Sfânta Biserică şi Sfânta Împărtăşanie le ştiţi, dar faptul acesta l-am găsit de cuviinţă să vi-l spun mai mult. Vreau să vă schimb lacrimile voastre în bucurie, mulţumind lui Dumnezeu de toate durerile şi schimbându-vă purtările, vă veţi bucura. O veţi face?“

(din: “Despre durerile oamenilor” Vol 1, – Din invataturile Parintelui Arsenie Boca)

Vreţi să ştiţi cine-i mai mare? Răspunsul e paradoxal: cine-i mai mic în ochii săi, acela-i mai mare în ochii lui Dumnezeu.

Mare e acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Mare e cel ce creşte fară să ştie: ca bobul de grâu în strălucirea soarelui şi bătaia vântului. Dacă e o creştere naturală, după fire, naturală e şi creşterea mai presus de fire, căci adevărata dimensiune a desăvârşirii smerenia este. Drept aceea, dacă nu puteţi înţelege împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil, în care nu se întâmplă nici o răvăşire dialectică.

 

Părintele Arsenie Papacioc: ”Postul de mâncare nu-i destul!”

Cei mai mulţi dintre cei cinstiţi pun mare preţ pentru un post de mâncare… dar asta nu-i destul. … Adevăratul post este sufletesc: reţinerea cu orice chip de la a nu mai judeca, a nu mai vorbi de rău – un lucru atât de grav şi care se face atât de uşor. Am îndrăznit să afirm că cei mai mulţi în iad sunt cei care vorbesc de rău… Biserica îi încadrează la UCIDERE MORALĂ. A desfiinţat un om pe care Hristos l-a restaurat prin sânge…

Deci [postul adevărat/ şi sufletesc înseamnă] reţinerea de la a vorbi de rău, a te ruga, a-ţi da seama cât de departe eşti de departe de mântuire, să te compari cu momentul Judecăţii sau al morţii tale. “Filosofia cea mai mare – gândul la moarte”. E o enorm de mare greşeală să crezi că ai să trăieşti numai până la moarte; abia de acolo începe viaţa!

Postul e de o mare valoare dacă este ţinut sufleteşte mai cu grijă. SĂ INTRĂM ÎN IUBIREA CREŞTINĂ! Pentru că iubirea este criteriu de Judecată. Nu se poate face nimic fără iubire. Noi suntem obligaţi să iubim pe fraţii noştri. Aceea este măsura în care Îl iubim pe Dumnezeu – cea în care îi iubim pe alţii. Te înşeli dacă crezi că Îl iubeşti pe Dumnezeu şi duşmăneşti pe atâţia inşi. Nu s-a gustat din marea bucurie a iertării.

Va să zică Postul este să te antrenezi mereu ca să fii pregătit în ceasul ceasurilor – ziua cea mare a ta – ziua morţii. Biserica ne-a dat această posibilitate. Să ne antrenăm în a nu duşmăni, în a iubi.

Am spus: o stare de prezenţă continuă, nu atât o stare de nevoinţă. Nu o stare de să nu mai mănânci nimic cu zilele, cu săptămânile. Mănânci potrivit, dar niţel mai reţinut, având în vedere scopul principal: viaţa de mântuire.

Părintele Arsenie Papacioc

În continuare redăm cuvintele părintelui Nicolae Tănase:

Noi intrăm în post cu dorinţa de rânduială şi este bine să dorim ducerea rânduielii până la capăt. Nu întotdeauna facem aşa. Sunt aşa de multe momente în viaţa noastră din post, încât suntem aproape siguri că vom strica rânduiala. Unii, de exemplu, ne punem încă de la început în gând să postim doar prima şi ultima săptămână.

Alţii nu pornesc cu dorinţa de rânduială, de aceea nici nu o duc la capăt. Rolul slujbelor este să ne introducă într-o rânduială. Biserica are o rânduială. Rânduiala aceasta face din viaţa noastră, o viaţă plăcută lui Dumnezeu, iar pentru noi aduce pace, linişte. Este cazul să avem şi noi o rânduială, pentru că postul are o rânduială.

Şi n-are niciun rost dacă este ţinut fără rânduială. El are rânduiala lui, cu metanii, cu rugăciune, cu milostenie, cu vorbă puţină, cu înviorarea trupului, înviorarea feţei. Adică, mai precis, să nu ne văităm că postim. Pentru că, totuşi, ar trebui să arătăm că postim, ca să ştie ceilalţi că încă se mai posteşte.

 

Rugăciune puternică care se spune la necaz şi supărare mare

Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, la vreme de necaz şi de întristare

Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Său. Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările. Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură. Luminează-mă cu lumina Fiului tău. Sufletul meu se simte sfârşit; totul îmi este greu, chiar şi rugăciunea. Iată-mă, rece ca piatra. Buzele mele şoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea. Topeşte gheaţa din jurul sufletului meu şi încălzeşte-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nici o încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez dinaintea ta, o, Prea Sfântă Maică şi Fecioară. Nu mă alunga de la faţa ta, ci primeşte rugăciunea robului tău. Tristeţea m-a cuprins. Nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nici o apărare, nici nu aflu loc de refugiu, om nenorocit ce sunt. Sunt pururea biruit în lupta aceasta şi nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică. O, nădejde şi apărarea tututror credincioşilor, nu trece cu vederea rugăciunea mea!

Preasfântă Maică a lui Hristos, Preacurată, Preabinecuvântată Maică a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbeşte precum valurile mării lovesc corăbiile! El mă urmăreşte ziua şi mă tulbură noaptea. Nu am pace – sufletul meu se pleacă, duhul meu se cutremură. Grăbeşte, Preaslăvită Maică şi mă ajută! Roagă-L pe dulcele Domn Iisus Hristos să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârşit. O, Preasfântă Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, bunătatea ta cea plină de iubire este nesfârşită şi este cel mai mare vrăjmaş al puterilor iadului. Chiar atunci când cel mai mare păcătos cade în străfundurile iadului, împins de forțe diabolice, dacă acesta strigă către tine, tu eşti gata să-l eliberezi din legăturile iadului. Slobozeşte-mă şi pe mine! Priveşte cum satana vrea să mă facă să mă împiedic şi să-mi zdrobească credinţa, dar eu îmi pun toată nădejdea în Domnul. Slavă ţie, ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii! Amin.

***

Rugăciune la necazuri şi supărări

Doamne, viforul necazurilor se ri­dică asupra mea și ape intrat-au până la sufletul meu – dar întru Tine este toată nădejdea mea. Tu cunoști pri­cina răului ce mă bântuie. La Tine perii capului meu sunt numărați. La Tine, deci, scap și pe Tine Te rog să depărtezi de la mine orice rău pierzător de suflet și să-mi ajuți a birui toate ispitele ce mă învăluie – că Tu ești întărirea, scăpa­rea și izbă­vitorul meu, Hristoase Dum­nezeule, și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.

***

Marea rugaciune la vremuri de grea incercare, necazuri, pericole si nenorociri
Doamne Dumnezeule, norii negri ai nenorocirilor se ingramadesc asupra capului meu si intristarile chinuitoare ma ingrozesc. Dar, desi sufar, eu nu cartesc impotriva Ta, Preabunule, caci Tu esti totdeauna sprijinitorul meu si piatra cea neclintita, pe care sunt intemeiate nadejdile mele. Tu cunosti, Dumnezeule, pricinile nenorocirilor si intristarilor mele si ingrijesti de soarta mea.

Desi sufar, Doamne, eu stiu ca Tu ma iubesti si aceasta incredintare ma incurajeaza. Plin de nadejde in dragostea si bunatatea Ta, nu voi lasa sa ma biruiasca impotrivirile soartei, ci ma voi lupta cu curaj, pentru ca eu cred ca, avand ajutorul Tau, voi iesi biruitor.

Cel ce carmuiesti lumea si soarta muritorilor, carmuieste si corabia vietii mele, cea izbita de valurile ispitelor, spre liman linistit. Intelepciunea Ta sa ma povatuiasca pururea in calea binelui si a fericirii, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale tuturor Sfintilor Tai.

Amin.

Doamne Dumnezeule, Cel ce ai ingaduit diavolului sa ispiteasca in Rai pe stramosii nostri Adam si Eva, spre a le incerca ascultarea si supunerea lor; Cel ce ai ingaduit diavolului sa ispiteasca cu ingroziri si cu suferinte grele pe Dreptul Iov, pentru a se vadi si mai lamurit virtutile si credinta lui intru Tine; Cel ce ai dat ingaduinta satanei sa se apropie cu ispitire de Insusi Fiul Tau, pentru ca, infrant si rusinat, acel duh blestemat sa auda din gura Mantuitorului lumii cuvintele: „Inapoia mea, satano, caci este scris: Domnului Dumnezeului tau sa I te inchini si numai Lui Unuia sa-I slujesti!”. Cel ce tuturor Dreptilor si Sfintilor Tai le-ai dat vremuri de ispitire, de primejdii si de grele indoieli, pentru ca, prin ele lamurindu-se, sa biruie si sa ramana si mai intariti in credinta, in nadejdea, in dragostea si in supunerea cea catre Tine.

Insuti, Atotputernice si Preabunule Stapane, ajuta-ma in aceasta clipa grea, cand duhul satanei imi tulbura mintea cu indoieli si amagiri viclene imi framanta inima. Arata-mi, Milostive Doamne, adevarul si calea Ta cea dreapta, pentru ca, biruind greaua incercare din clipa de acum, sa ma bucur de cuvintele Apostolului Tau Iacob, care zice: „Fericit barbatul care rabda ispita, caci, lamurit facandu-se, va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu tuturor celor ce Il iubesc pe El”.

Daruieste-mi, Stapane Doamne, inima curata si credinta tare, pentru ca in aceste clipe grele sa cant impreuna cu Proorocul Tau David: „Doamne, cat s-au inmultit cei ce ma necajesc! Multi se scoala asupra mea. Multi zic sufletului meu: nu este mantuire lui intru Dumnezeul lui! Dar Tu, Doamne, sprijinitorul meu esti, slava mea esti si Cel ce inalti capul meu. Cu glasul meu catre Domnul am strigat si m-a auzit din muntele cel sfant al Lui. Scoala, Doamne, mantuieste-ma, Dumnezeul meu, ca Tu ai batut pe toti cei ce ma vrajmasesc: Dintii pacatosilor ai zdrobit. A Domnului este mantuirea, si peste tot poporul Tau binecuvantarea Ta.” Amin.

Sa se scoale Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui si sa fuga de la fata Lui toti cei ce-L urasc pe Dansul. Sa piara cum piere fumul, cum se topeste ceara de la fata focului, asa sa piara diavolii de la fata celor ce-L iubesc pe Dumnezeu si se insemneaza cu semnul Crucii si zic cu veselie: Bucura-te, Preacinstita si de viata facatoare Cruce a Domnului, care alungi diavolii cu puterea Celui ce S-a rastignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, care S-a pogorat la Iad si a calcat puterea diavolului si te-a daruit pe tine noua, Cinstita Crucea Sa, spre alungarea a tot pizmasul. O, Preacinstita si de viata facatoare Cruce a Domnului, ajuta-mi impreuna cu Sfanta Fecioara Maria, Nascatoare de Dumnezeu, si cu toti Sfintii, acum si pururea si in vecii vecilor Amin.

Ingradeste-ma, Doamne Dumnezeule, acopera-ma si pazeste-ma, cu puterea Cinstitei si de viata purtatoarei Crucii Tale, departand de la mine tot raul. Amin.

In mainile milostivirii Tale celei mari, Dumnezeul meu, incredintez astazi sufletul si trupul meu, simtirile si graiurile mele, sfaturile si gandurile mele, lucrurile si toate cele trebuincioase sufletului si trupului meu. Iar Tu, Doamne, binecuvanteaza-ma, miluieste-ma Doamne, si ma izbaveste de tot raul, ca petrecand aici pe pamant viata fara de pacat in toate zilele vietii mele, sa ajung la viata cea vesnica cu Sfintii Tai in Imparatia Ta si cu dansii sa te slavesc in veci. Amin.

Doamne Dumnezeule, Dumnezeul parintilor nostri, Dumnezeul milei si al indurarii si al iubirii de oameni, in toata vremea si in tot ceasul, in tot locul si in tot lucrul intareste-ma Tu, Doamne, Dumnezeule, cu putere, cu tarie, cu credinta, cu nadejde, cu rabdare, cu stiinta si intelepciune de la Tine. Lumineaza-ma Tu, Doamne Dumnezeule cu Sfanta voia Ta, ajuta-ma a o intelege eu pe ea si numai pe ea a o face. Fie mie dupa cuvantul Tau, Doamne, Dumnezeule, intareste-ma in cele ce voi suferi si ajuta-ma ca de acum inainte sa nu mai gresesc inaintea sfintei Tale fete si a Maicii Tale Preacurate.

Maica Preacurata si pururea Fecioara Maria, tu, care ai nespusa bogatie de milostivire si tuturor le intinzi mana de ajutor, tamaduind neputintele si nestiintele, tulburarile si frica, toate bolile si patimile, cu putere de sus intareste-ma, Stapana Preabuna, si pe mine, robul Tau (roaba Ta), care sunt atat de nevrednic si neputincios sufleteste si trupeste, si ma invredniceste de cercetarea ta si purtarea ta de grija, alungand de la mine negura mahnirii si a intristarii de care sunt atat de cuprins. Acopera-ma, Maica Preacurata, cu Sfant Acoperamantul tau, ajuta-ma si invata-ma ca pe un neputincios ce sunt, hraneste-ma ca pe un strain, ca prin tine mantuit fiind, pururea sa cant lui Dumnezeu: Aliluia!

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.

Unde umbreaza darul tau, Arhanghele, de acolo se izgoneste puterea diavolului, caci nu poate rabda lumina ta luceafarul cel ce a cazut. Pentru aceasta sagetile lui, cele de foc purtatoare, cele pornite asupra mea, stinge-le prin mijlocirea ta, izbavindu-ma pe mine de smintelile lui, vrednicule de lauda, Mihaile Arhanghele!

Doamne, miluieste-ma!

Doamne, iarta-ma!

Doamne, ia-ma in paza Ta!

Nadejdea mea este Tatal!

Scaparea mea este Fiul!

Acoperamantul meu este Duhul Sfant!

 

Părintele Cleopa – Despre vise și puterea lor

Părintele Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria ne lămurește ce sunt visele și cum trebuie să ne raportăm la ele.

”Spune Sfântul Ioan Scărarul că <<cel ce crede în vise, este asemenea celui ce aleargă după umbra sa și încearcă s-o prindă>> Tot el spune, că <<diavolii slavei deșarte sunt în visuri prooroci. Ei închipuiesc, ca niște vicleni, cele viitoare și ni le vestesc mai dinainte. Iar dacă se împlinesc vedeniile, ne minunăm și ne mândrim cu gândul, ca și cum am avea darul înaintevederii (proorociei). Cei ce ascultă pe diavolul, aceștia s-au făcut adeseori prooroci mincinoși.>> Și mai departe zice: <<Diavolii nu știu nimic de cele viitoare, dintr-o cunoștintă de mai înainte, căci și doctorii pot să ne spună moartea de mai înainte>>. Apoi încheie, zicând <<Când începem să credem în visele diavolilor, ei își bat joc de noi, chiar când suntem treji.>>

Cel ce crede visurilor și nălucirilor din somn este cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora este filosof’ ( Filocalia, vol. IX, Cuvântul 3, p. 76).

Deci, este păcat să credem în visuri și în vedenii, că prin acestea ne amăgesc foarte ușor diavolii și ne aruncă în păcatul cel cumplit al mândriei și al slavei deșarte, când omul se încrede în sine mai mult decât în cuvântul lui Dumnezeu. Cu acest meșteșug ispititor, diavolul a amăgit pe mulți creștini și călugări, aruncându-i apoi în prăpastia pierzării. Iar dacă cineva are totuși îndoială de visul sau vedenia sa, să se spovedească la duhovnic și să-i ceară sfatul lui, că prin duhovnic grăiește Dumnezeu.”

Sursa: SfaturiOrtodoxe.ro

Cel ce nu crede nici unui vis înțelept și filosof este. Iar cel ce se încrede acestora este asemenea cu cel care aleargă după umbra lui și se sârguiește să o prindă.

Căci zice: „Bărbatul somnoros e născocitor de vise

Iar somnul învățător de fantasme și nu de fapte este”.

Dar chiar dacă unele vise se adeveresc, nu trebuie să ne mirăm, fiindcă până acum cele mai multe sunt închipuiri și de la demoni. În timp ce trupul se liniștește în somn pentru propria susținere, și simțurile amorțesc, demonii imprimă mintea, cum vor, cu închipuiri. Mulți dintre sfinți, având vise de la Dumnezeu, au cunoscut. Dar unora le arată și îngerul păzitor. Adeseori, și sufletul, ca fiind mai subțire, a prevestit în vis viitorul, dar fiindcă, pe măsură ce înaintează pe cale, obiceiul de a crede acestor vise este pus pe seama demonicei înșelări, suntem învățați de dumnezeiasca Scriptură să nu credem nici unui vis. Dar chiar dacă vreodată poate Dumnezeu ne arată și noi nu credem, nu vom fi pentru aceasta osândiți, fiindcă Dumnezeu știe că, vrând să fim în siguranță, refuzăm să ascultăm ca să nu cădem de batjocură, ceea ce mulți au pătimit.

2. (I) Căci un monah oarecare din muntele Sinai, arătând multă înfrânare și nevoință și fiind zăvorât în chilie de mai mulți ani, fiind batjocorit mai pe urmă de descoperiri demonice și vise, s-a abătut spre iudaism și arătându-i lui adeseori vrăjmașul vise adevărate și prin ele amăgindu-l pe nenorocit, îi arată lui după aceea tot poporul apostolilor și mucenicilor și cuvioșilor și simplu al tuturor Creștinilor întunecat și înnegurat și plin de toată rușinea, și dimpotrivă pe Moise și pe proroci și pe poporul iudeilor celor urâtori de Dumnezeu strălucit cu strălucită lumină și petrecând în bucurie și veselie.

(II) Acestea văzându-le întunecatul și nenorocitul și neputând să deosebească înșelătoarea vedenie, ci purtat fiind de înșelare diavolească, ridicându-se îndată și părăsind Sfântul Munte[1], vine iute în Palestina la sinagoga iudeilor și explicându-le lor vederile diavolești arătate lui ca fiind chipurile dumnezeiești, îndată a fost tăiat împrejur și și-a luat femeie. A început să dogmatisească împotriva creștinilor ca împotriva unor rătăciți, neisprăvitul, și să întărească religia iudeilor. Iar iudeii cei fărădelege, fericindu-l, îl numeau al doilea Avraam.

(III) Și era a vedea jalnică priveliște și vrednică de lacrimi, un bărbat tot încărunțit, îmbătrânit în nevoință și osteneli, batjocorit în chip necuvios de femeie, atingându-se de cărnuri spurcate, pe Hristos hulindu-L, vai, fără rușine, Cel Căruia mai înainte I se închina ca Unui Dumnezeu și întinând Sfântul Botez. „Pe acesta văzându-l așa”, zice cel ce a scris acestea, „eu și cu unii monahi, într-o asemenea urâciune și batjocură a vrăjmașului, mult ne-am tânguit”. Dar nu după mult timp l-a cuprins pe el o nenorocire de la Dumnezeu. Căci curgându-i cărnurile de la multa putreziciune și duhoare, încât și viermii colcăiau din el, astfel sufletul și-a dat cu silă.

3. Pe bună dreptate zicea Domnul, „Privegheați” și cel ce zice „Să nu fericești pe om mai înainte de sfârșitul lui”, din pricina nesiguranței sfârșitului. Căci nu știm ce va naște ziua următoare. Să luăm aminte, așadar, priveghind și să nu primim să facem fără folos jumătate din viață prin somnul mult în care se află toată nesimțirea și amorțirea. Căci somnul este chip al morții.

4. Întreabă, așadar, pe cineva dintre cei prezenți despre cel adormit și care sforăie. „Trăiește acesta sau a murit?” Dacă-ți zice că trăiește, spune către el „Și cum de nu simte?” Iar dacă-ți zice că a murit, răspunde-i lui „Cum de răsuflă? Fără suflare este mortul”. Prin urmare, nici nu trăiește, nici nu a murit.

5. De aceea scuturându-ne de somnul cel greu, vecin cu moartea, să priveghem să nu cădem în ispită, fiindcă nelegiuiții umblă pretutindeni împrejurul nostru și noi trecem prin mijlocul a multe curse, neștiind rezultatul. Căci firea noastră este schimbătoare și ușor lunecă spre păcat.

Sursa: Teognost, Tezaurul.

 

Evanghelia care se va citi mâine la Sfânta Biserică: Liturghia mamei străbate cerurile!

Duminica a 20-a după Rusalii
(Învierea fiului văduvei din Nain)
Luca 7, 11-16
În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare.
Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.
Evanghelia din Duminica a 20-a după Rusalii, în care este relatată una dintre cele trei învieri săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos în timpul activității Sale pă­mântești – învierea fiului văduvei din Nain -, prilejuiește celor care iubesc și prețuiesc învă­țăturile revelate ale Sfintei Scripturi și ale credinței ortodoxe numeroase și adânci motive de reflecție asupra vieții și asupra sensului acesteia – acela de a deveni pregătire către viața cea veșnică și fericită.
Moartea – sfârșit și nou început
Pericopa evanghelică din această duminică ne prilejuiește, în primul rând, ocazia să medităm adânc asupra sensului existenței noastre prezente, asupra morții și a vieții pe care aceasta din urmă o inaugurează. Parcă tocmai pentru a întări învățătura Sa, minunea învierii fiului văduvei din Nain ne arată că moartea nu are niciodată ultimul cuvânt, că ea nu este un sfârșit dramatic și dureros al vieții, un fiasco existențial, un eșec al ființării, ci, în credința creștină, ea este actul care inaugurează o nouă viață, cea veșnică. Am putea spune că moartea este poarta prin care fiecare om, la sfârșitul existenței sale pămân­tești, pășește în tărâmul veșniciei, o veșnicie fericită sau, dimpotrivă, tristă, precum gândurile, cuvintele și faptele pe care omul le-a săvârșit în viața sa. Din acest motiv, învățătura biblică, patristică și filocalică este plină de apoftegme sau sentințe asupra acesteia, moartea fiind considerată o lecție de înțe­lepciune și discernământ, iar cugetarea la moarte – o virtute înaltă și sursă a adevăratei înțelepciuni.
Moartea este afectul culminant, lege a firii, imposibil de evitat fizic pentru noi, oamenii. Însă unul dintre paradoxurile ei, în concepția creștină, este acela că, deși nu poate fi înlăturată, ea poate fi depășită, printr-o conduită de neîncetată pregătire spre primirea ei, devenind, astfel, cale către o viață mult mai înaltă decât cea căreia îi pune sfârșit.
Odată ce ne naștem, vom și muri. În însuși actul nașterii noastre fizice este prezent, potențial și anticipativ, actul morții noastre trupești, al „trecerii”. Născân­du-ne, murim puțin câte puțin, iar murind lumii acesteia, ne naștem la o viață mai înaltă.
În mod similar, numai meditând asupra celor viitoare, omul își dă seama de scurtimea vieții sale și conștientizează valoarea infinit superioară a vieții veșnice. Iar această cugetare nu paralizează sufletul creștinului, nu este privită cu dramatism și tragism, ci cu realism și responsabilitate, îndemnând la pocăință și îndreptare.
Din acest motiv, Părinții spiritualității noastre ne îndeamnă să ne pocăim nu numai pentru cuvintele sau faptele rele, ci chiar și pentru faptele bune, pentru că nu le-am săvârșit mai demult, iar chiar și acum, când le-am făcut, le-am împlinit nedeplin.
Ușor de înțeles în mod teoretic, această concepție și percepție asupra morții fizice sunt greu de acceptat în realitatea lor, cu atât mai mult din partea unui părinte sau a unei mame și mai ales, așa cum este cazul văduvei din pericopa evanghelică citită, o mamă care și-a pierdut unicul ei copil.
Mântuitorul Iisus Hristos – Izvor al iubirii și milostivirii, Domn asupra celor vii și al morților
Pericopa evanghelică citită în această duminică Îl prezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Izvor al iubirii de oameni și al adâncii milostiviri față de lume. În cei trei ani de activitate publică, propovăduind Evanghelia iubirii, Domnul Hristos a întărit cuvintele Sale dumnezeiești, prin acte și lucrări minunate, menite să sporească încrederea poporului în divinitatea Sa, precum și în sublimul învățăturii Celei Noi, pe care a adus-o lumii, spre ridicarea ei din păcat și restaurarea sa ontologică, spre mântuire și îndumnezeire. Pretutindeni, a vorbit și a demonstrat iubirea Lui față de lume, chemând și îndemnând la dragoste și iertare, iar fragmentul evanghelic pe care Sfânta noastră Biserică încearcă să îl așeze, astăzi, la temelia sufletelor noastre ne demonstrează acest adevăr.
Sfânta Evanghelie ni-L înfă­țișează pe Hristos Domnul intrând în orașul Nain, înconjurat de ucenicii Săi și de „popor mult”, și întâlnind un cortegiu mortuar, în care era condus spre groapă un mort, „singurul fecior al maicii sale”.
De această dată, iubirea lui Hristos întâlnește iubirea unei mame îndurerate. Oricine meditează asupra vocației de părinte înțelege că foarte devreme, din chiar zorii vieții de familie, atunci când se naște într-o familie un copil, părinții nu mai trăiesc prin ei și pentru ei, ci trăiesc prin și pentru copiii lor. Și aceasta pentru că nu există o bucurie mai mare pentru o inimă simțitoare de mamă și pentru sufletul unui tată responsabil decât bucuria copiilor lor, resimțită prin creșterea și educația dată lor, prin grija și atenția acordată acestora. Prezența copiilor, în familia lor, este simțită ca un semn al binecuvântării lui Dumnezeu, ca o rază de lumină și speranță pentru familie, Biserică și ­neam.
Orice mamă este „Dumnezeu”pentru copilul ei
Nimic nu aduce mai multă bucurie celor care le-au dat viață decât sănătatea, realizările și împlinirile copiilor lor. După cum, parcă, nimic nu lovește și nu rănește mai mult sufletul părinților decât suferințele și neîmplinirile copiilor, durerile și nereușitele acestora. Ar fi capabili să își jertfească propria sănătate, împlinirea personală, pentru sănătatea, bucuria și realizarea acestora. Și-ar da ani mulți din viață pentru a adăuga clipe vieții copiilor lor, s-ar sacrifica pe ei înșiși, nevoile lor elementare, pentru a le oferi și a le dărui acestora strictul necesar și chiar și cele mai nesemnificative lucruri.
Cu atât mai mult, atunci când este vorba de sufletul unei mame. Doar o mamă, cea care a purtat în propria sa ființă această făptură nouă, înțelege deplin măreția tainei ce se petrece în viața ei și prin care părinții se fac asemănători și împreună lucrători cu Dumnezeu, Cel ce pe toate le-a creat din infinita Sa iubire. Între sufletul mamei și cel al pruncului căruia îi dă viață se creează o legătură negrăită, ce se manifestă în întreaga viață, atât a ei, cât și a copilului. Doar o mamă, din al cărei trup se naște copilul, este capabilă de atâtea nopți nedormite și de atâta renunțare, osteneală și sacrificiu, toate acestea, spre binele și fericirea copilului ei.
Deși științele educației au demonstrat și au argumentat și importanța sau rolul tatălui în viața copiilor, arătând că acei prunci care l-au avut aproape pe tatăl lor la vârsta primei copilării (3-6 ani) se dezvoltă de cinci ori mai bine material sau financiar, de trei ori mai bine intelectual și de două ori mai bine emoțional sau empatic, rolul mamei în educația copilului este fundamental. Sfântul Ioan Gură de Aur avea perfectă dreptate atunci când considera că edu­cația copilului este o adevărată artă, ale cărei efecte nu se văd doar în viața prezentă, ci și în veșnicie, constituind un mijloc de mântuire a părinților și educatorilor. Însă cuvintele sale pot fi socotite, totodată, un elogiu adus mamei, cel dintâi preot și educator, care îl inițiază pe copil în viața prezentă și în viețuirea cea duhovnicească.
Suferințele mamei
Tocmai datorită acestei legături indisolubile până la moarte, așa cum bucuriile copilului îi aduc mamei cele mai înalte prilejuri de împlinire, tot astfel necazurile și încercările copiilor ei îi străpung parcă inima, îi zguduie profund sufletul.
Și așa cum o demonstrează experiența generală, confirmată de mărturiile științifice, nu există o suferință sufletească mai mare pentru un om, cu atât mai mult pentru o mamă, decât moartea copilului. Într-o ierarhie a impactului factorilor traumatici, de stres, așa cum îi numește știința actuală, moartea copilului provoacă suferința cea mai mare, care, oricât ar fi ea consiliată sau alinată, se păstrează întreaga viață, și așa slăbită și năruită.
O astfel de situație și o astfel de mamă ne înfățișează Sfânta Evanghelie din această duminică. Pe lângă faptul că era văduvă, deși nu ni se oferă amănunte despre acest fapt, această mamă și-a pierdut și singurul ei fecior, în care își căutase, cel mai probabil, alinarea și mângâierea, în fața suferinței, a singu­rătății, a văduviei.
Mântuitorul Iisus Hristos, ca Izvor al iubirii și milostivirii, cunoscând și înțelegând durerea ei, săvârșește minunea învierii copilului. Spunându-i mamei sale: „Nu mai plânge!”, Domnul S-a „atins” de coșciug și, la cuvintele Sale: „Tinere, ție îți zic: Scoa­lă-te!”, copilul văduvei s-a ridicat și a început să vorbească. Iar în continuare, Sfântul Evanghelist Luca notează un amănunt de o delicatețe deosebită: Mântuitorul l-a dat maicii sale.
Toate acestea s-au petrecut sub privirea poporului, care, cuprins de frică, L-a slăvit pe Dumnezeu, spunând: „Un proroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Lc. 7, 16).
Iubirea și rugăciunea străpung cerurile
O întrebare care se naște în mintea și în sufletul celor care au ascultat pericopa evanghelică de astăzi, în care, precum am văzut, este relatată una dintre cele trei învieri făcute de Domnul Hristos, este cea referitoare la motivul care L-a determinat să o săvârșească. Răspunsul general, esențial și fundamental, este: iubirea infinită a lui Dumnezeu, care caracterizează toate actele Sale, cu urmări în planul mântuirii lumii și al omului. Din iubire a creat lumea și tot din iubire l-a „zidit” pe om. Chiar și când acesta a căzut în păcat, nu S-a bucurat de căderea celei mai iubite făpturi ale Sale, ci, cu o iubire smerită și răstignită, L-a trimis pe Unicul Său Fiu în lume, pentru a o restaura ontologic și a o mântui. Creația, mântuirea, ca o a doua creație, și chiar și Ju­decata de Apoi sunt expresii ale iubirii fără de seamăn a Milostivului Dumnezeu. Minunea de astăzi este o nouă expresie a acestei iubiri, manifestată în forma ei cea mai sensibilă și înaltă: mila. Mila față de o văduvă care și-a pierdut unicul copil.
Însă această iubire a Mântuitorului a fost „provocată” sau „declanșată”, în acest caz, de înțelegerea suferinței acestei mame și, probabil, a rugăciunii ei lăuntrice, în necaz și în durere.
Dacă teologia ortodoxă vor­bește despre o „taină a semenului” și despre o „liturghie a aproapelui”, manifestată ca iubire și milostivire, nu mai puțin adevărat este că „liturghia mamei”, ca rugăciune și jertfă de sine a acesteia, are capacitatea să străpungă și să străbată cerurile, să înduplece și să Îl facă pe Dumnezeu să Se milostivească. Fiind o rugăciune sinceră și absolut dezinteresată, care nu caută folosul personal, ci binele copiilor săi și, în general, al familiei sale, rugăciunea și lacrimile mamei, prin subțirimea, mulțimea și curăția lor, atrag mila și aduc ajutorul lui Dumnezeu.
Astfel, pericopa evanghelică din această duminică merită a fi socotită un îndemn, pentru mame, de a-și așeza toate sufe­rințele lor la picioarele Crucii Mântuitorului, cu nădejdea că rugăciunea le va fi auzită și împlinită, iar pentru copii, un prilej de a crede Domnului și de a-și asculta părinții, spre învierea lor spirituală și spre mântuire.

 

Cum se raportează preoţii noştri la perversiunile sexuale între soţ şi soţie! Cum stau lucrurile:

Din păcate trebuie să discutăm despre acest subiect, deşi am tot evitat să-l abordăm. Perversiunile sexuale care apar în relaţiile intime între soţ şi soţie sunt o problemă reală cu care se confruntă chiar şi credincioşii bine ancoraţi în viaţa Bisericii, şi mulţi sunt curioşi să afle ce părere are Biserica şi Dumnezeu despre acest lucru.

Când discutăm despre perversiunile sexuale nu ne referim la vreun act de violenţă între soţi sau la vreo siluire a voinţei, ci facem referire la toate acele manifestări anormale din timpul relaţiilor intime, manifestări care se desfăşoară sub oblăduirea consensului dintre soţi. Nu e cazul să detaliem şi să exemplificăm aceste manifesări anormale pentru că am umple articolul de mizerii şi am putea sminti pe cei care sunt mai mici sau care nu sunt vizaţi de această problemă.

Totuşi aş vrea să amintesc o singură problemă pe care am auzit-o discutându-se pe buzele unor creştini: “E păcat să faci sex oral cu soţul sau soţia ta?”. Am auzit şi argumente pro şi contra, şi mai jos le voi enumera pe cele pro ale acestei practici.

Unii spun că relaţia de iubire exprimată prin actul sexual dintre soţ şi soţie este un moment foarte intim şi tot ce se întâmplă rămâne doar între ei; nimeni n-are voie să se bage şi să dea sfaturi. Tot aceste persoane susţin că bărbatul şi femeie îşi pot exprima dragostea în orice fel vor, atât timp cât sunt deacord amândoi cu ceea ce se întâmplă. Nici duhovnicul nu poate impune un comportament sexual între soţi, ci poate da doar sfaturi în linii mari, pentru că fiecare relaţie este diferită iar probleme sunt foarte delicate.

Sunt deacord că nu poţi merge la duhovnic să-l întrebi până unde poţi să mergi cu mângâiatul soţiei tale sau ce gesturi ai voie şi ce gesturi nu ai, dar asta se întâmplă pentru că relaţiile intime între soţi sunt manifestări normale al firii umane, binecuvântate de Dumnezeu, pornind din fiinţa noastră. E ca şi cum te-ai duce la duhovnic să-l întrebi cum să mănânci sau pe ce parte să dormi în pat. Se presupune că un om normal îşi va exprima iubirea din cadrul actului sexual în mod firesc, prin iubire şi gesturi tandre, prin blândeţe şi răbdare, şi nu prin egoism, manipulare, condiţionare sau brutalitate.

Perversiunile sexuale sunt devieri de la comportamentul firesc din timpul relaţiilor intime şi iau forma unor gesturi care au ca scop direct obţinerea plăcerii grosso-modo.

Poate unii ar spune că manifestările pe care le numim noi perversiuni sexuale sunt tot o formă de a face dragoste, şi nu pot fi considerate un păcat, deci o deraiere de la firesc.

Înainte de a începe să argumentez de ce cred eu că aceste gesturi sunt un păcat, vreau să vă spun că am citit undeva că o actriţă de filme porno spunea că pornografia a apărut doar din cauza bărbaţilor, şi că ei sunt motorul acestei industrii. Dacă ar fi spus-o altcineva poate l-am fi putut contrazice, dar o zice o femeie care a făcut sex cu sute de bărbaţi, a participat la toate perversiunile, a văzut reacţiile tuturor participanţilor din platoul de filmare şi după ani de zile a tras o concluzie din tot ce a simţit ea. Deci aceasta este o concluzie care are în spate o experienţă din culise.

Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată, dar gesturile din timpul actului sexual a doi soţi care n-au privit niciodată vreun material pornografic sunt clar diferite de gesturile şi manifestările celor care au văzut astfel de filme. În lista lungă de efecte negative ale fenomenului pornografiei asupra oamenilor se înscrie şi această imitare inconştientă în actul sexual a gesturilor pe care le-ai văzut în filme, şi implicit a perversiunilor de acolo.

Doi tineri căsătoriţi care n-au fost atinşi de pornografie se vor comporta mult mai tandru şi mai delicat, în limitele normalităţii, decât alţi doi care au fost afectaţi negativ de desfrânarea promovată la tot pasul în mass-media. Bunica unui prieten îi povestea că atunci când s-a măritat, ea nu ştia ce să facă cu soţul ei, neavând nicio idee de cum de desfâşoară actul sexual. Atât era de curată iar fecioria şi nevinovăţia ei nu au reprezentat un handicap pentru mai târziu ci din cotra: şi-a păstrat cu uşurinţă fidelitatea faţă de soţul ei.

Astfel, o primă concluzie ar fi că perversiunile sexuale apar în sânul familiei pentru că mai întâi s-au instaurat la nivel mental, la nivel de dorinţă, cel în cauză sperând că, imitându-le, îşi va creşte considerabil gradul de plăcere obţinut. Aş tinde să cred că bărbaţii sunt mult mai uşor de influenţat pentru că lor le fug ochii pe stradă după fete, pe panourile publicitare cu trupuri dezgolite, pe reviste şi pe internet unde pot vedea orice scena de sex îşi doresc. Femeile sunt mult mai sensibile, apreciind gesturile tandre de iubire mai mult decât manifestările grosiere promovate prin filme porno, şi tocmai din acest motiv ele nu sunt mari consumatoare de pornografie, în orice formă ar fi ea. Marii consumatori sunt însă bărbaţii.

Se întâmplă adesea ca perversiunile sexuale să apară în viaţa soţilor atunci când relaţiile intime normale nu-i mai satisfac, îi plictisesc, dorindu-şi mai multă plăcere. Monotonia din patul matrimonial are ca şi cauză neînfrânarea soţilor în perioadele de post şi în sărbători.

Urmând zilelor de post ale Bisericii soţii vor avea relaţii intime doar în 4 zile din săptămână, miercurea şi vinerea fiind post iar duminica zi de sărbătoare. Se întâmplă uneori să apară şi alte sărbători în timpul săptămânii şi numărul zilelor să se scurteze şi mai mult. La toate acestea se adaugă cele patru posturi de peste ani şi marile sărbători ale Bisericii şi astfel vom vedea că dintr-un an întreg un întreg soţii se cade să se înfrâneze mai mult de jumătate.

Pentru unii poate e o nebunie, dar pentru cei care trăiesc în viaţa Bisericii zi de zi ştiu şi simt că tare înţelept este Dumnezeu care a aşezat lucrurile astfel. E aşa de bine încât nici nu ai timp să te plictiseşti dar nici nu rămăi prea mult timp departe de soţul sau soţia ta. Înfrânarea din timpul postului te ajută să apreciez orice gest al soţiei tale, orice privire, atingere şi mângâiere. În comparaţie cu nimic orice altceva înseamnă mult. Înfrânarea te ajută să fii normal, să reacţionezi normal şi să nu recurgi la gesturi nefireşti. Înfrânarea te ajută să-ţi preţuieşti soţia ca persoană pe care o iubeşti şi care te iubeşte.

Pervesiunile sexuale sunt o forma materială de exprimare a egoismului propriu. În perversiunile sexuale cauţi plăcerea şi percepi totul la nivel carnal, pierzându-se acea ruşine şi pudoare care împodobeşte firea fiecărui om.

Sexualitatea, în viaţa de familie, este doar o etapă de trecere spre iubirea desăvârşită şi nu un scop în sine. Sexualitatea îi ajută pe soţi să se apropie, să treacă mai uşor peste momentele grele. Prin actul intim soţii împreună cu Dumnezeu dau viaţă copiilor. Copilul este întruparea iubirii celor doi soţi, el contribuind şi mai mult la unirea lor.
Un alt motiv al apariţiei perversiunilor este şi protejarea în timpul actului sexual prin prezervative şi anticoncepţionale. Dacă soţii nu s-ar feri să mai facă copiii atunci ar conştientiza că fiecare act sexual are miză, are o finalitatea concretă, şi atunci gesturile lor ar fi altele. Dar poate mai mult decât acest lucru, protejarea din timpul relaţiilor intime îndeamnă la un libertinaj sexual şi mai mare, soţii ne-mai-având restricţii de niciun fel.

Soţii care au un copii şi care nu se protejează vor fi mai reticenţi să aibă relaţii sexuale atât de des, bine ştiind că naşterea şi creşterea copiilor este o cruce iar un alt copilaş ar însemna o responsabilitate şi mai mare. Astfel, relaţiile intime normale, neprotejate, îndeamnă tot spre înfrânare iar înfrânarea domoleşte aprinderea firii din noi.

Trebuie totuşi să precizăm că pentru oamenii care nu cunosc iubirea şi grija lui Dumnezeu faţă de noi şi nu participă la viaţa Bisericii aceste argumente poate că nu vor avea efect. Pentru ei trebuie să aducem argumente şi mai puternice pe care le şi avem, însă nu este cazul acestui material.

Dar noi toţi ceilalţi ar trebui să ştim că sexul oral şi toate celelalte gesturi urâte sunt un păcat pentru că pervertesc firea umană, legând-o şi mai mult de trup. Trupul este templul al Duhului Sfânt iar noi prin toate aceste urâciuni îl facem casă a diavolului.

Nu uitaţi că perversitatea cere şi mai multă perversitate, astfel că repetarea ei te va duce în aceeaşi stare ca înainte de a le face: dorinţa de a avea şi mai multă plăcere, şi într-un alt mod mai deviat de la normal. Setea de veşnicie din om este greşit dirijată în căutarea plăcerii, pentru că niciodată nu ne vom sătura, vom vrea şi mai mult… şi mai mult. Agresivitatea gesturilor poate duce astfel pâna la violenţă sau maltratări, şi totul în numele iubirii.

Fanteziile şi perversiunile sexuale sunt adesea un motiv de a pofti o altă femeie sau un alt bărbat, ajungându-se la adulter, apoi la certuri, divorţ, familii destrămate, copii crescuţi anormal, etc.

Nu trebuie multă teorie, conştiinţa îţi spune dacă faci bine sau nu în orice gest al tău din actul de iubire cu soţul/soţia ta.

Părintele meu duhovnic are o vorbă: “Măi, aveţi grijă, să nu-şi bată joc diavolul de voi!”

Perversiunile sexuale opresc de la împărtăşirea cu Sfânta Împărtăşanie şi trebuiesc mărturisite ca păcate părintelui duhovnic. Dacă veţi fi atenţi la rugăciunile de la “molitfa” înainte de spovedanie veţi observa că se face referire şi la aceste perversiuni.
Claudi
Sursa: ortodoxiatinerilor.ro

 

„Preotul din sat m-a învățat să fac trei lucruri în fiecare zi, când plec de acasă” – Aceste sfaturi chiar ne pot schimba viața

Un bunic evlavios și ajuns la o vârstă foarte înaintată, era înconjurat de mulți nepoți și strănepoți căci avea o familie mare. Bătrânul povestea nepoților multe întâmplări cu tâlc din viața sa.

Nepoții erau foarte entuziasmați de toate întâmplările prin trecuse bunicul lor. La un moment dat, unul dintre nepoți care era mai mare l-a întrebat:

– Cum ai reușit, bunicule, să treci prin războaie, prin atâtea necazuri și lipsuri, și cum ți-ai păstrat, întodeauna, această stăpânire de sine și acest echilibru cu care ne uimești și acum?

– Ei bine dragii mei! răspunse el. Să știți că, eu, întotdeauna am fost atent cu ochii mei, că tot răul din lume pătrunde în inima omului prin simțuri și mai ales prin văz. Când eram și eu mic ca voi, preotul din sat m-a învățat să fac trei lucruri în fiecare zi, când plec de acasă:

– întâi, îmi ridic privirea spre cer ca să-mi aduc aminte că acolo sus, este Tatăl meu care mă veghează, El este cel mai important în viața mea și spre el mi se îndreaptă toată silința și putința;

– al doilea, îmi plec ochii la pământ și privesc la cât de puțin loc am nevoie pentru a-mi găsi și eu acolo mormântul;

– și în al treilea rând, privesc de jur împrejur la mulțimea de oameni care au de pătimit mai rău decât mine, la toți aceia care sunt bolnavi: ciungi, ologi, orbi, surzi, muți, nevoiași sau lipsiți de adăpost.

În felul acesta am trecut, în viață, prin toate suferințele, le-am îndurat fără cârtire, și am trăit mulțumit și în pace cu lumea întreagă și cu Bunul Dumnezeu.