Aproape nimic nu ne mai poate atinge. Ne târâm în trândăvia sufletească, descurajaţi, deznădăjduiţi, trişti după lume şi nu după Dumnezeu. Iar akedia naşte iritarea şi proasta dispoziţie, neputinţa de a şti spre ce să te îndrepţi... Dar, aşa cum spune Domnul (Isaia 42, 3), să nu stingem feştila ce încă mai fumegă! Există un mic rest de credinţă, de iubire. Există nostalgia momentelor autentice de rugăciune şi de iubire pentru Dumnezeu şi pentru aproapele care ne-au fost date.

Se pare că ceea ce trăiţi dumneavoastră corespunde cu ceea ce sfinţii noştri asceţi numesc akedia. Prorocul David şi Sfântul Ioan Scărarul vorbesc despre această patimă: dezgust faţă de rugăciune şi de lectură; dezgust până şi de a face bine şi de a împlini poruncile Domnului; descurajare; sentimentul lui „la ce bun?”. Cauza? Poate neglijenţa, lenea, rostirea rugăciunilor prea repede şi fără a vă gândi la ele îndeajuns, o lectură superficială a cuvântului lui Dumnezeu şi, îndeosebi, nechemarea Duhului Sfânt înainte de lectură. Această stare trebuie luată foarte în serios. Ea nu va trece de la sine iar diavolul, amestecându-se, poate să ne facă să abandonăm orice rugăciune şi să ne dorim să trăim precum oamenii din lume care nu se sinchisesc de Dumnezeu şi care caută consolare în plăcerile trecătoare (cf. Psalmi 36,1).

Este o mare suferinţă, însoţită de insensibilitate. O disimulare a sensului profund al vieţii. Aproape nimic nu ne mai poate atinge. Ne târâm în trândăvia sufletească, descurajaţi, deznădăjduiţi, trişti după lume şi nu după Dumnezeu. Iar akedia naşte iritarea şi proasta dispoziţie, neputinţa de a şti spre ce să te îndrepţi... Dar, aşa cum spune Domnul (Isaia 42, 3), să nu stingem feştila ce încă mai fumegă! Există un mic rest de credinţă, de iubire. Există nostalgia momentelor autentice de rugăciune şi de iubire pentru Dumnezeu şi pentru aproapele care ne-au fost date.

Este bine de ştiut: poate că Domnul îngădui să cădem în această deprimare şi în această scârbă în urma unui păcat pe care l-am făcut – fie şi cu gândul. Este înţelept să ne cercetăm gândurile şi faptele, cerând ajutorul lui Dumnezeu, pentru a vedea cum am putut pierde harul Lui. Să nu ezităm să-I cerem să ne arate păcatele, după puterile noastre. După aceea le vom putea spovedi, adică vom recunoaşte greşelile care ne-au fost arătate. Domnul, văzând buna noastră voinţă şi dorinţa noastră de a nu rămâne într-o stare atât de nenorocită şi atât de departe de El, ne va veni cu siguranţă în ajutor – prin mijlocirea îngerilor Lui, a sfinţilor Lui şi, mai ales, a Preacuratei Lui Maici.

Majoritatea duhovnicilor sfătuiesc, pentru a vindeca această boală sufletească, să ne dedicăm unor activităţi manuale – menaj, bricolaj, muncă fizică, grădinărit şi, mai ales, slujirea concretă a aproapelui. De exemplu, putem să ne gândim la cei care au nevoie de ajutorul nostru şi să ne îndreptăm spre ei, cu ce ne rămâne din iubire, pentru a-i sluji cum știm mai bine. Şi atunci, ocupându-ne în acelaşi timp mintea, sufletul şi trupul cu aceste activităţi, putem să-L rugăm pe Domnul să ne vină în ajutor şi să ne scape din deznădejde prin rugăciunile fraţilor pe care căutăm să-i ajutăm materialiceşte. Sensul profund al acestei terapii este acela că lucrarea trupească îngăduie sufletului să afle o nouă mişcare, iar minţii noastre – să se concentreze în sine. Aceasta, dimpotrivă, departe de a împiedica rugăciunea, o favorizează: ca o conversaţie cu Dumnezeu, ea va însoţi lucrările care-i plac prin modestia, simplitatea şi sinceritatea lor. Putem, de asemenea, să cerem rugăciunea fraţilor.

• 

  Darul lacrimilor
• 
• 
  

 Când persoana nu mai e locuită de propriul sine în rugăciune, ci de Duh, lacrimile sunt duhovnicești. Lacrimi ale ascultării, credinței, înțelegerii și nădejdii. Semnul celor duhovnicești este nejudecarea oamenilor.

Darul lacrimilor este pentru suferința lumii și pentru nedreptatea înțeleasă ca necesară fără a ști în mod explicit de ce e necesară. Când Maica Domnului și-a privit fiul pe cruce a plâns în inima ei, nu în exterior.

Dar Fiul a plâns vizibil în grădina Ghetsimani înțelegând ceea ce oamenii vor face. Asemenea putem fiecare când vedem față în față oamenii care fac răul și pe cei care fac binele, ultimii sacrificându-se pentru a salva pe ceilalți.

Când lacrimile sunt din perspectiva propriei persoane, a suferinței eului personal, ele sunt psihologice, asemenea celor ale lui Petru după trădare. Când persoana nu mai e locuită de propriul sine în rugăciune, ci de Duh, ele sunt duhovnicești. Lacrimi ale ascultării, credinței, înțelegerii și nădejdii. Semnul celor duhovnicești este nejudecarea oamenilor.

Ridicarea din psihologie în har este un dar și un drum cu permanente reîntoarceri. În urmă sunt oameni pe care încă mai crezi că îi poți ajuta, de care omul înduhovnicit este atașat. Dar nu toți suntem Petru pentru a accepta mâna întinsă nouă de cine urmează promisiunea din Psalmul 50. Va striga după ajutor numai cine vede în celălat chipul lui Dumnezeu, va putea ține la suprafață pe altcineva numai cine a primit darul lacrimilor. Când ajuți nu judeci, numai o faci.

Orice Liturghie este și un sacrificiu pentru lume al celor care o slujesc, cler și credinicioși, iar acest sacrificiu e cu atât mai evident cu cât împrejurimile sunt mai degradate. Înfrumusețarea casei Domnului e o cinstire, dar pentru lacrimi frumusețea o așezăm cu ochii minții în lumea așa cum este ea, cu moartea, războiul, mizeria și căderea. Privim prin ziduri până în toate părțile creației și lăcrimăm în suflet urmând Maicii Domnului.

S-a spus că cine a plâns destul acasă nu mai plânge la rugăciunea împreună. Poate să vorbească despre asta numai cine a primit darul lacrimilor, eu nu l-am primit.

 Sfinții pe care îi sărbătorim astăzi, 26 august - Adrian și Natalia -, ne oferă una dintre cele mai frumoase și concludente pilde ce izvorăsc adevărate sentimente și repere de iubire creștină, de prețuire a familiei și de dăruire a unuia înspre celălalt.

Trăind în contemporaneitate, observăm zarva și neliniștea lumii de zi cu zi. Observăm nevoia esențială de iubire, care, de multe ori, chiar dacă nu recunoaștem, ne lipsește uneori în căminul nostru. Ne întrebăm, de ce? Răspunsul este unul simplu: pentru că de multe ori, așteptăm și noi ceva în schimb. Un schimb pentru un alt schimb. Dar, iubirea sinceră a soților, nu se măsoară în acest fel pentru că nu există unitate de măsură atunci când prețuiești cu adevărat; este o lege morală.

Iubirea dintre soț și soție, trebuie să fie una firească, necondiționată de alte angajamente lumești de zi cu zi. A iubi cu adevărat soția înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu și a te respecta pe tine, a împlini făgăduințele de la Taina Cununiei, până la mormânt.

Chiar dacă rolurile în familie sunt diferite dar și flexibile, totuși, dincolo de acestea trebuie să avem o minte de oameni mari, știind care este esențialul ai scopul unei iubiri în familie și pentru familie: este ceea ce s-a întâmplat cu sfinții care sunt prăznuiți astăzi, Adrian și Natalia. Ei s-au detașat de „trend-urile” timpurilor respective și L-au îmbrățișat pe Hristos cu cunună mucenicească. Pentru că, până la urmă, a iubi înseamnă a (te) dărui!

Sfinții Adrian și Natalia, soț și soție, sunt ocrotitori ai familiei, chiar dacă nu au trecut decât treispreceze luni de la căsătoria lor. Este un prilej de a sărbători frumusețea vieții împreună, dar și pentru a ne ruga pentru tot ceea ce avem de la Dumnezeu!

La mulți ani, Adrian, la mulți ani, Natalia!

 Vedem lumea prin filtrul de interpretare a ceea ce ne place şi a ceea ce detestăm. Credem în chip naiv că fiecare are aceleaşi speranţe şi aceleaşi temeri, aceleaşi gusturi şi aceleaşi neplăceri ca noi. Prea adesea aşteptăm de la ceilalţi să se comporte exact ca noi. Însă, când nu o fac şi când aceştia aşteaptă, de asemenea, să ne vadă acţionând ca ei, ne izbim de nişte conflicte.

Atunci când veţi începe să încetiniţi ritmul vieții, să vă reorganizaţi priorităţile, să deveniţi mai atenţi şi să luaţi distanţă faţă de preferinţele şi aversiunile avute, veţi începe să vedeţi schimbări care vor avea loc în relaţiile voastre.

Acestea sunt relaţii altruiste, care ne duc la fericire şi la o viaţă apropiată de Dumnezeu. Atunci când vă opriţi asupra voastră construiţi, pur şi simplu, un zid între voi, ceilalţi şi Dumnezeu. Cei care nu se preocupă decât de nevoile lor, de dorinţele lor, de planurile lor şi de propriile idei devin singuratici şi se instalează într-un sentiment de nesiguranţă. Aceştia s-au despărţit ei înşişi de Dumnezeu.

Un program eficace pentru a învăţa să iubeşti este acela de a-i situa pe ceilalţi înaintea ta. Puteţi începe cu propria familie, cu prietenii apropiaţi şi colegii de serviciu. Încercând să înţelegeţi nevoile soţului sau ale celui mai bun prieten şi începând să vă gândiţi la nevoile lor înainte de a vă preocupa de ale voastre, veţi constata că vă veţi apropia de ei. Acest gen de acţiune slăbeşte aspectul negativ al egocentrismului şi permite relaţii mai strânse cu ceilalţi.

Există un antrenament care începe cu relaţiile voastre cele mai apropiate. În timp ce relaţiile cu cei care vă sunt apropiaţi cresc, veţi vedea că relaţiile cele mai îndepărtate se apropie şi ele. Iubirea vi se extinde spre exterior. În același timp, vă veţi afla din ce în ce mai aproape de Dumnezeu. Prin urmare, începeţi această lucrare cu cei care sunt cel mai aproape de voi.

Majoritatea credem că suntem cu toţii umflaţi de egoul nostru. Vedem lumea prin filtrul de interpretare a ceea ce ne place şi a ceea ce detestăm. Credem în chip naiv că fiecare are aceleaşi speranţe şi aceleaşi temeri, aceleaşi gusturi şi aceleaşi neplăceri ca noi. Prea adesea aşteptăm de la ceilalţi să se comporte exact ca noi. Însă, când nu o fac şi când aceştia aşteaptă, de asemenea, să ne vadă acţionând ca ei, ne izbim de nişte conflicte. Aceasta este realitatea lumii. Încercaţi să vă îngăduiţi să gândiţi în felul în care ceilalţi gândesc, să le apreciaţi gusturile şi aversiunile, să priviţi lucrurile din punctul lor de vedere. Atunci veţi vedea cum relaţiile înfloresc.

Ceea ce constituie un obstacol în cunoaşterea lui Dumnezeu blochează, în acelaşi mod, posibilitatea de a-i iubi pe ceilalţi. Acest fapt se referă la bunăvoinţa noastră. Obiectivul acţiunii este de a da întâietate celorlalţi. Este pilda pe care Hristos ne-a pus-o dinainte. Aceasta este realizarea Sfinţilor Bisericii. Este ceea ce voia să spună Iisus când a anunțat: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde”. Una dintre cele două mari porunci pe care ni le-a dat este de a-l iubi pe aproapele ca pe noi înșine. De ce? Pentru că El vrea ca noi să fim în stare să-L iubim. Dumnezeu este prezent în fiecare dintre noi, iar atunci când ne iubim – Îl iubim pe Dumnezeu. Prin iubirea celorlalţi putem cunoaşte iubirea lui Dumnezeu.

Capacitatea de a da întâietate celorlalţi cere, în primul rând, răbdare, un duh blând şi controlat. Această virtute nu vine decât cu o disciplină de viaţă întemeiată pe rugăciunea zilnică, în care veţi spori capacitatea de a vă controla patimile şi de a păşi dincolo de preferinţe şi aversiuni. Cereţi continuu mila lui Dumnezeu şi ajutorul Lui pentru a vă depăşi natura egocentrică. Dacă sunteţi răbdător şi capabil de a vă gândi la nevoile altora, nu veţi fi iritat de un cuvânt rău care ar putea să nască furia. Atunci când veţi fi mai vigilent şi când viaţa va fi mai ordonată, atunci îi vei putea ajuta pe ceilalţi, chiar și când aceştia sunt mâniaţi pe voi.

Puteţi pune în practică acest precept – de a da întâietate mai întâi celorlalţi – chiar la serviciu. Învăţaţi să acceptaţi că alţii pot avea idei bune, chiar dacă ele sunt diferite de ale voastre. Când nu veţi mai aştepta ca fiecare să fie şi să gândească la fel ca voi, când veţi recunoaşte gusturile şi neplăcerile fiecăruia fără să-l judecaţi, veţi începe să construiţi relaţii de iubire la locul de muncă. De fapt, locul de muncă este un loc ideal pentru a vă debarasa de părțile ascuţite ale personalităţii voastre. Din momentul în care veţi învăţa să iubiţi la locul de muncă, exemplul va fi văzut de ceilalţi pentru beneficiul tuturor.

Unii vor spune că a da altora întâietate vă va transforma în bătaia lor de joc şi că veţi deveni obiect de abuz. Nu este absolut deloc vorba despre aceasta. Nu  trebuie să spuneţi în mod automat da la tot ceea ce vor ceilalţi. Noi vorbim despre a pune bunăstarea celeilalte persoane înaintea propriilor dorinţe, însă fără a face neparat tot ceea ce vrea aceasta. Sunt momente în care este mai bine pentru cealaltă persoană să i se spună nu și sunt alte momente în care spunem da, chiar atunci când e împotriva voinței noastre, pentru că ştim că este cel mai bine pentru celălalt. Aceasta este esenţa dumnezeieştii iubiri. Veţi da întâietate celorlalţi, atunci când bunăstarea celeilalte persoane are mai mult sens decât propriile voastre dorinţe. Este precum iubirea pe care o mamă o are firesc pentru copilaşul ei. Este jertfa pe care Hristos a făcut-o pe cruce. El Şi-a dat viaţa de bunăvoie pentru mântuirea noastră. Adesea, într-o relaţie, este necesar de a spune nu când ştim că aceasta nu este în interesul celeilalte persoane şi a spune da atunci când aceasta nu răspunde propriilor noastre aşteptări.

Puteţi, de asemenea, să reparaţi cu iubire relaţiile destrămate. Actul de a ierta are cea mai puternică putere de vindecare. Iertarea reuneşte cele două părţi. Atunci când iertaţi celor care v-au făcut rău, vă veţi ierta şi greşelile trecutului. Acest fapt ne aduce la un alt avantaj pe care îl avem în Biserică: Sfânta Taină a Spovedaniei. În această Sfântă Taină puteţi să-I cereţi lui Dumnezeu să vă cureţe de toate încălcările de poruncă trecute, de toate ocaziile în care nu aţi fost capabili să vă controlaţi patimile şi să vă stăpâniţi egocentrismul. În această Sfântă Taină, nu numai că sunteţi curăţiţi de Duhul Sfânt, dar câştigaţi şi sfaturi duhovniceşti pentru a vă ajuta să depăşiţi patima care vi se pare cel mai greu de controlat. Atunci când faceţi curăţenie, când vă arătaţi smerit dinaintea lui Dumnezeu şi când vă admiteţi slăbiciunile, vă deschideţi spre o mai bună înţelegere a luptelor celorlalţi şi deveniţi mai dispus să le iertaţi. Cum ajungeţi să iertaţi celorlalţi, aşa sunteţi în mai mare măsură să vă iertaţi pe voi înşivă. Făcând aceasta, veţi afla că reuşiţi mai mult să daţi întâietate celorlalţi. Rezultatul este că toţi ne apropiem de Dumnezeu.

 

• • ini la serviciu

Cum să rămâi „înrădăcinat” în iubirea lui Hristos pe durata întregii zile? Cum să rămâi astfel seara, după o zi încărcată la lucru de critici, discuţii fără capăt, discuţii în contradictoriu, decizii de luat, conflicte...? Cum să nu aduci grijile, cum să încetezi să te mai gândeşti la ele seara sau noaptea?

Accesul nostru la un serviciu sau altul din societatea civilă este departe de a se face fără de Dumnezeu. Dimpotrivă, el este expresia voii Lui. El este Patronul, El este Cel ce ne angajează şi ne pune într-o anumită funcţie în scopul de a lucra pentru El şi cu El. Oricare ar fi acest post, tocmai din acel loc vom putea face ca iubirea lui Hristos să strălucească, vom putea da exemplu de comportament evanghelic, de a ne ispăşi păcatele, de a face loc iertării acolo unde este dezbinare. Mai ales din acel loc ne vom putea ruga pentru toţi cei cu care ni s-a dat să lucrăm – şi de multe ori spovedim greşelile pe care le facem la serviciu. În fond, serviciul, oricare ar fi profesia – de manager, secretară, operator telefonie, director de Resurse Umane, îngrijitor, curier, Director General... – nu contează prea mult. Ceea ce este important e să se facă din el un loc de ajutorare împotriva suferinţei care vine de la păcat şi de la neomenie sub toate formele ei, de la instrumentalizarea şi de la reducerea omului la un obiect. Noi suntem într-un post anume pentru a lucra dimpreună cu Hristos la umanizarea oamenilor. Astfel, putem fi un manager creştin.

Să rămânem înrădăcinaţi

Cum să rămâi „înrădăcinat” în iubirea lui Hristos pe durata întregii zile? Cum să rămâi astfel seara, după o zi încărcată la lucru de critici, discuţii fără capăt, discuţii în contradictoriu, decizii de luat, conflicte...? Cum să nu aduci grijile, cum să încetezi să te mai gândeşti la ele seara sau noaptea? Dacă ne-am petrecut ziua veghind la iubirea lui Hristos, va fi mai uşor. Vrem să spunem: dacă am petrecut ziua fără a uita să ne rugăm pentru unii şi pentru alţii, fără a ne teme să primim umilinţele şi criticile – ba chiar primindu-le cu bucurie, întrucât ne smeresc! – ne va fi uşor să ne încredinţăm, în rugăciunea noastră de seară, toate grijile Domnului. Să nu adormim cu ranchiună faţă de cineva, faţă de vreun coleg sau vreun şef.

Să ne rugăm pentru colegi

De exemplu, după rugăciunea de seară, să spunem și pe aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu, Care Ţi-ai dat viaţa pentru mântuirea tuturor, iartă, binecuvântează, acoperă, tămăduieşte şi mântuieşte pe robul Tău (nume) şi miluieşte-mă pe mine, păcătosul (nume)!”.

Să nu ne lăsăm niciodată despărţiţi de iubirea lui Iisus: să nu judecăm, să nu blestemăm, – „Binecuvântaţi, nu blestemaţi!”, spune Sfântul Apostol Pavel –, să nu ne răzbunăm, să nu pizmuim, să fim neatinşi atât de critici, cât şi de laude.

Cotidianul ca nevoinţă

De fapt, putem considera viaţa de zi cu zi ca fiind un exerciţiu continuu. Acestea sunt lucrări practice de viaţă evanghelică. Paternitatea lui Dumnezeu în aceasta se arată, în fiecare zi şi la orice oră, El oferindu-ne prilejuri de a ne exersa întru iubirea lui Hristos,  Fiului Său, anume, la nejudecare, la iertare şi la smerenie. Probabil că în fiecare zi ne putem exersa în iubirea vrăjmaşilor – a celor care nu ne iubesc şi pe care încă nu-i iubim. Să acceptăm asumarea unei concepţii de nevoinţă a existenţei şi să mergem la serviciu în fiecare dimineaţă cu bucuria de a ne pune în adevărata lucrare – dobândirea iubirii şi a smereniei lui Iisus. Şi, seara, toate grijile pe care le aducem cu noi acasă, să le peschimbăm în rugăciune, să facem din fiecare preocupare conţinutul unei laude sau al unei rugăciuni de mijlocire. Lauda, mai ales, este poarta păcii: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse, slavă Ţie! Pentru cele ştiute şi pentru cele neştiute, slavă Ţie!”.

 Ce ne învață Sfânta Ana, mama Preasfintei Fecioare Maria?

• • n Cojocariu

Dacă ținem cont de faptul că Sfânta Ana s-a căsătorit la 15-16 ani și că a născut-o pe Prunca Maria la aproximativ 60 de ani, înțelegem că rugăciunea sa către Dumnezeu de a avea un copil nu s-a întrerupt vreme de aproximativ 45 de ani. Vă dați seama câtă răbdare și câtă statornicie? Iar Dumnezeu, văzând credința ei, răbdarea și statornicia sa, a dăruit Sfintei Ana mai mult decât a cerut ea.

„Sfântul Ioan Damaschin ne spune să imităm viețile sfinților, pentru a deveni biserici vii și icoane ale acestora. Când venim în fața icoanei Sfintei Ana de la Bistrița, ne amintim de răbdarea ei, de statornicia ei în credință și de modul în care ea a înțeles să se roage lui Dumnezeu pentru a primi un dar”, ne spune ierodiaconul Vasile de la această mănăstire. În rândurile ce urmează vom afla de la sfinția sa ce anume avem de învățat din pilda vieții aceleia care a fost mama Maicii Domnului.

Doar un aspect din viața Sfintei Ana să avem în vedere, pentru a înțelege jertfa și răbdarea sa. Dacă ținem cont de faptul că ea s-a căsătorit la 15-16 ani și că a născut-o pe Prunca Maria la aproximativ 60 de ani, înțelegem că rugăciunea sa către Dumnezeu de a avea un copil nu s-a întrerupt vreme de aproximativ 45 de ani. Vă dați seama câtă răbdare și câtă statornicie? Iar Dumnezeu, văzând credința ei, răbdarea și statornicia sa, a dăruit Sfintei Ana mai mult decât a cerut ea.

Ea a cerut o mângâiere pentru ea și pentru soțul ei Ioachim și Dumnezeu, prin ei, a dăruit o mângâiere pentru noi toți, a dăruit-o neamului omenesc pe Sfânta Fecioară Maria. Noi cerem de la Dumnezeu lucruri mărunte, dar Dumnezeu vrea să ne dea nouă lucruri mult mai mari. Noi cerem de la Dumnezeu lucruri care sunt legate de provocările imediate ale vieții, or Dumnezeu are în vedere viitorul nostru îndepărtat, profunzimile ființei omenești.

„Doamne, eu vreau lucrul acesta. Dar facă-se voia Ta”

Cea mai fascinantă promisiune pe care Dumnezeu a făcut-o omului este viața veșnică. El vrea să ne dea nouă acest dar și dorește să ne împlinească dorințele prin care putem primi sau putem ajunge să primim acest dar. Așadar, când venim înaintea lui Dumnezeu cu rugăciunile și dorințele noastre, să avem puterea să spunem: „Doamne, eu vreau lucrul acesta. Dar Tu știi mai bine ce-mi este de folos. Facă-se voia Ta”.

Într-o zi, noi spunem de mai multe ori: „ ...facă-se voia Ta...”, în rugăciunea Tatăl nostru. Dar, de cele mai multe ori, dacă nu se întâmplă voia noastră, ne întristăm și ne pierdem credința. Or atunci când se mai întâmplă astfel de experiențe, să ne amintim de Sfânta Ana și de răbdarea ei atât de frumoasă și plăcută Lui. Că a lăsat în seama lui Dumnezeu, vreme de 45 de ani ca El să hotărască deznodământul rugăciunii ei și El i-a răsplătit într-un mod atât de minunat, arată Părintele Vasile de la Mănăstirea Bistrița.

 

Minune mare: O icoană a început să izvorască mir sub ochii elevilor! Picături mari, care seamănă cu niște lacrimi! Ce sfânt arată semn mare!:

Minune mare: O icoană a început să izvorască mir sub ochii elevilor! Picături mari, care seamănă cu niște lacrimi! Ce sfânt arată semn mare!:

Pe 20 august 2014, în biserica Seminarului Teologic din Khabarovsk, icoana sfantului patron al acestei instituții de învățământ, a Sfântului Ierarh Inochentie al Moscovei (Veniaminov, 1797-1879, un mare misionar în Siberia și America de Nord, ulterior Mitropolit al Moscovei), a început sa izvorasca mir, rapoarteaza departamentul de informații al Eparhiei Khabarovsk.

Fenomenul neobișnuit a fost observat de către aspirantii la cursurile seminarului, care venisera sa dea examen de admitere.

„Izvorarea mirului a fost observata de către participanți nostri la examenul de inscriere la seminar, care au rămas la rugăciunile de seară. Când am fost informați despre acest lucru, am privit si noi icoana si am văzut picături pe ochii Sfântului Ierarh Inochentie al Moscovei și petele provocate de mir. Este o icoană a sfantului nostru patron, asa incat am oficiat o slujba speciala”, a marturisit pro-rectorul Seminarului Teologic Khabarovsk, Episcopul Efrem Bikin.

„Când icoana a fost deschisa pentru a ne asigura că într-adevăr izvorase mir, biserica s-a umplut dintr-o data de mirosul parfumat. Pentru a inregistra faptul că icoana a început sa izvorasca mir, seminarul a deschis un registru special”.

Mirul a continuat sa izvorasca si în ziua următoare. Picăturile mari, care seamănă cu niste lacrimi, curgeau in partea de jos a icoanei sfântului, acumulandu-se la marginea inferioara a sa.

Această icoana, care contine si o mica parte din moastele sfântului, a fost pictata in Lavra Sfânta Treime – Sfantul Serghie și a fost donata bisericii seminarului de către Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei și al Întregii Rusii.

Sursa: portalul lonews.ro
***
Sfântul Ierarh Inochentie, Mitropolitul Moscovei, luminător al Siberiei şi Americii
După ce a fost hirotonit preot, a petrecut un an ca paroh în Irkuţk, apoi s-a oferit să plece ca misionar în Alaska, deși mulţi alţi clerici se temeau să o facă, auzind că e vorba de un ţinut sălbatic, înţesat de locuitori periculoși.
Traducere și adaptare: Mihai-Alex Olteanu
Sursa: http://www.pravoslavie.ru/english
Sfântul Ierarh Inochentie, Mitropolitul Moscovei și Kolomnei este prăznuit de trei ori în an: pe 31 martie (ziua mutării sale la Domnul), pe 5 octombrie (de Soborul Sfinților Ierarhi ai Moscovei) şi pe 6 octombrie (ziua canonizării sale).

Sfântul Inochentie s-a născut în familia unui epitrop, pe 26 august 1797, în satul Anginsk din gubernia Irkuţk (Rusia), primind la Botez numele de Ioan.

A rămas orfan la vârsta de şase ani şi a intrat la Seminarul din Irkuţk la nouă ani. La scurtă vreme după ce a ajuns acolo, au fost descoperite moaştele Sfântului Inochentie de Irkuţk, ale cărui nume şi lucrare apostolească vor fi moştenite mai apoi de tânărul Ioan. Era un elev silitor, plin de smerenie şi blândeţe – pentru aceasta i s-a dat numele Veniaminov, după fostul episcop Veniamin al Irkuţkului, mult iubit de credincioşi.

Pe 13 mai 1817 a fost numit diacon al Bisericii Bunavestire din Irkuțk, iar în 18 mai 1821 a fost hirotonit preot.

După ce a fost hirotonit preot, a petrecut un an ca paroh în Irkuţk, apoi s-a oferit să plece ca misionar în Alaska, deși mulţi alţi clerici se temeau să o facă, auzind că e vorba de un ţinut sălbatic, înţesat de locuitori periculoși. Soţia sa a izbucnit în lacrimi când i-a auzit hotărârea, dar nu a izbutit să-l facă să se răzgândească. Aşa că, pe când avea 26 de ani, a purces împreună cu familia sa într-o călătorie obositoare de peste 2000 de mile, care a durat mai bine de un an, şi a ajuns în cele din urmă pe Insulele Aleutine în 1824.

A ridicat de unul singur o biserică, călătorind până departe cu ajutorul caiacului, al saniei trase de câini sau chiar de reni. A învăţat şase dialecte ale limbii băştinaşilor şi a fost autorul celui dintâi alfabet pentru aleuţi. A tradus Scriptura şi alte scrieri sfinte în graiul acestora. După mai mulţi ani, a tradus cărţile Scripturii şi în alte limbi ale băştinaşilor din Alaska. A studiat în amănunt ţinuturile şi a scris lucrări etnografice, geografice şi lingvistice, datorită cărora a fost ales mai apoi membru de onoare al Societăţii Geografice Ruse şi al Universităţii Imperiale din Moscova.

S-a întors în Rusia să caute mai mult sprijin pentru misiunea din Alaska. Aici, după ce i-a murit soţia, a depus voturile monahale, luându-și numele de Inochentie, după Sfântul Ierarh Inochentie al Irkuţkului. Mai târziu a fost hirotonit episcop al noului scaun arhieresc al Kamciatka-Kurilelor şi Insulelor Aleutine. S-a întors în acele ţinuturi, ridicând neobosit noi biserici, îndrumând preoţii şi căutând să aducă Evanghelia şi Sfânta Biserică Ortodoxă tuturor băştinaşilor Alaskăi. Încuraja în această lucrare folosirea limbii engleze şi a preoţilor din rândul indigenilor.

După o vreme a fost hirotonit Arhiepiscop, iar la întoarcerea sa în Rusia a ajuns în cele din urmă Mitropolit al Moscovei, unde şi-a urmat lucrarea misionară plină de râvnă, întemeind şi îndrumând Societatea Misionară Ortodoxă.

A rămas cunoscut până astăzi pentru râvna în propovăduirea Evangheliei către întreaga lume. Propovăduirea învățăturilor apostolice de Mitropolitului Inochentie s-a întins peste un teritoriu uriaş, ce cuprindea Alaska şi Ciukotka, Insulele Aleutine, Kurile şi Komandorski, Siberia de Est, regiunea Amurului, Kamceatka şi Orientul Îndepărtat. Mitropolitul Inochentie a adus lumina credinţei creştine în insulele: aleutinilor, koloşilor, kurililor, eschimoşilor, kenailor, ciugacilor, kamciadalilor, oliutorilor, neghidalilor, mongolilor, samoghirilor, goldilor, guliakilor, koriakilor, tunguşilor, ciukcilor, iakuţilor şi kitienilor.

Propovăduirea Evangheliei a fost izbânda vieţii Mitropolitului Inochentie, ocupând un loc aparte în slujirea sa apostolească. Mitropolitul avea darul ţinerii de omilii şi era un predicator strălucit. Nu scăpa niciun prilej de a propovădui şi vorbi oamenilor, învăţându-i necontenit şi pe preoţii săi să facă același lucru.

Sfântul Inochentie s-a mutat la Domnul în 31 martie 1879, în zi de duminică, fiind înmormântat la Biserica Sfântului Duh al Sfintei Treimi – Lavra Sfântului Serghie de Radonej.

Biserica Ortodoxă Rusă l-a canonizat pe Sfântul Ierarh Inochentie pe 6 octombrie 1977.

În anul 1994, în timpul unor săpături lângă Biserica Sfântului Duh al Sfintei Treimi – Lavra Sfântului Serghie, au fost descoperite moaștele Sfântului Ierarh Inochentie, care sunt cinstite acum de credincioșii din Rușia și America.