Cum l-a ajutat Sfântul Spiridon, ocrotitor și mare făcător de minuni, pe Părintele Calistrat să are pământul mănăstirii

În 1991, când s-a deschis mănăstirea Bârnova, eram în primul an, eram săraci, n-aveam nimic. Era o sărăcie totală. Şi trebuia să arăm pământul şi trebuia să plătim atunci cinci sute de lei. Am arat vreo cinci hectare şi era o sută de lei hectarul. În momentul în care ne-am dat seama că nu o să avem de unde lua nici cinci bani, am spus celui cu arătura: “Domnule, dacă vreţi să veniţi mâine sau poimâine, când o să mai adunăm vreun ban, că acum suntem săraci”.

În clipa aceea mi-a venit ideea ca, după Utrenie, să punem Acatistul Sfântului Spiridon, ocrotitor şi mare făcător de minuni, tocmai pentru că el era cel care a transformat şarpele în aur şi l-a dat unui sărac atunci când a avut nevoie. Aşa că am terminat ”Apărătoare Doamnă”, am pus după ceasul întâi Acatistul Sfântului Spiridon, ne-am dus la chilie şi am mai stat de vorbă. Pe atunci nu eram decât patru vieţuitori.

Tocmai în seara aceea venise un bucovinean din Suceava, care ne ajuta pe noi cu alimente, cu grăunţe, cu cartofi, cu făină, ce aveam nevoie. Venea permanent cu Dacia şi ne aducea alimente pentru că ştia că suntem săraci şi nu aveam cu ce să ne descurcăm. Şi noi, în fiecare seară, fiind puţini şi oarecum fricoşi – cum era o mănăstire atât de mare şi goală, să stai singur în ea, îţi era frică, toate casele astea pustii, dărâmate, uitate de Dumnezeu şi de vreme, lăsate aşa, în paragină – puneam un zăvor pe poarta mare şi un lacăt pe care-l încuiam tot timpul cu cheia.

După ce s-a terminat Utrenia şi am mers în chilie, la ora două noaptea noi încă mai discutam acolo; şi numai ce auzim o ciocănitură în uşă. Ne-am mirat. “Cine o putea să bată la ora asta în uşă?” În momentul în care deschid uşa, un om între două vârste, uşor afumat de băutură, zice: “Bună ziua, părinte”. “Dar cu dumneata ce-i la ora asta, de unde vii?” “Eu am venit să fac un pomelnic.” “Lasă, că ai să-l faci mâine.” “Nu, ăla de la poartă a zis să-l fac acuma.” Zic: “Cine e ăla de la poartă, cine ţi-a zis să-l faci acuma?” “Nu ştiu, du-te şi-l întreabă. Ăla cu barba mare, cu hainele lungi, era în drum. Cu el am vorbit şi el mi-a zis să vin aici să fac un pomelnic.” “Omule, cred că ai halucinaţii, eşti beat?” “Nu sunt beat. Mi-a zis să dau un pomelnic de ctitorie şi eu am luat salariul, am bani la mine, uite, vreau să dau cinci sute de lei.” Zic: “Domnule, glumeşti; lasă, că o să vii mâine, când eşti luminat, să ştie şi soţia ce-i cu tine, ce se întâmplă…”. “Nu, domnule, eu acuma fac pomelnicul, ia şi scrie acolo.”

Eu, bucuros, îmi aduc aminte că aveam nevoie de cinci sute de lei pentru arătură şi n-am mai comentat, am luat o hârtie şi el îmi dă trei nume: Constantin, Domnica şi Ion. Şi-mi dă cinci sute de lei, ctitorie pentru mănăstirea Bârnova. Şi-i zic: “Haide să te conduc la poartă, că trebuie să închid în urma ta”. “Nu, că mă duc cu ăsta cu care-am venit.” “Da’ cu cine-ai venit?” “L-am lăsat aici, pe hol, să mă aştepte.” Eu, la un moment dat, am crezut că e vorba de o halucinaţie: poate a văzut ceva şi i se pare. Dar când am ajuns la poartă şi am găsit-o deschisă şi zăvorul tras, atunci l-am luat uşurel şi l-am întrebat: “Ia stai un pic, lămureşte-mă şi pe mine clar, cum s-a petrecut tot ce spui?” “Măi părinte, eu am băut mai mult. Şi când am ajuns aici, la poartă, m-a oprit un om cu barbă şi cu hainele lungi, care mi-a zis: ”Pentru că ai greşit, trebuie să faci aici, la mănăstirea asta, un pomelnic de cinci sute de lei”. Şi eu am băgat mâna în buzunar şi am văzut că am bani; iar el m-a luat de mână şi mi-a deschis poarta asta mică, m-a adus înăuntru până la uşa aia de sus, unde am bătut. Şi el a spus că merge să mă aştepte afară. Iar după ce am făcut pomelnicul, tu m-ai adus aici.” “Da’ unde-i ăla, tu-l mai vezi?” “Nu-l mai văd. E noapte. Mi-e somn, eu plec acasă.”

A doua zi, când m-am trezit dimineaţa, am început să mă interesez în tot satul care este acea familie ce are în componenţa ei pe Constantin, Domnica şi pe Ion. Şi sunt de atunci unsprezece-doisprezece ani de zile şi n-am aflat nici în ziua de azi că-n sat ar fi existat un om de vârsta mea, cu un asemenea nume, cu o astfel de componenţă în familie. Nu se ştie că cineva ar fi făcut la mănăstirea Bârnova un pomelnic de cinci sute de lei, bani pe care i-am avut în mână. Ieşise atunci cinci sute de hârtie. Pomelnicul îl pomenesc şi-n ziua de astăzi la fiecare proscomidie, şi-l consider ca un dar de la Sfântul Spiridon căruia, după Utrenie, i-am făcut acatistul, deoarece nu aveam bani de plătit arătura. Iată un lucru întâmplat, trăit, autentic şi contemporan.

Părintele Calistrat Chifan

Extras din „Mângâiere şi mustrare”

***Acatistul Sfântului Spiridon***

Troparul, glasul al 1-lea

Soborului cel dintâi te-ai arătat apărător și de minuni făcător, purtătorule de Dumnezeu Spiridoane, părintele nostru. Pentru aceasta, cu femeia cea moartă în groapă tu ai vorbit și șarpele în aur l-ai prefăcut. Și când ai cântat sfintele rugăciuni, îngeri ai avut împreună cu tine slujind, preasfințite. Slavă Celui ce te-a preamărit pe tine; slavă Celui ce te-a încununat; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!

Condac 1:

Apărătorului credinței dreptmăritorilor, Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, să-i aducem din inimă mărturisiri mulțumitoare, toți care prin ale lui înțelepte învățături ne-am luminat cu credința și să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Icos 1:

Popoarele credincioșilor, cunoscând mulțimea minunilor tale, prin care ai rușinat pornirea ereticilor cea fără judecată asupra credinței noastre, cu umilință te laudă cu cântări ca acestea:
Bucură-te, ierarhul Mântuitorului Hristos;
Bucură-te, scăparea celor ce năzuiesc către tine;
Bucură-te, îndreptătorul credinței;
Bucură-te, ajutătorul celor necăjiți;
Bucură-te, că mintea păgânilor tu o întuneci;
Bucură-te, că și tu ai lucrat strălucirea credinței;
Bucură-te, că pe potrivnici vitejește i-ai gonit;
Bucură-te, cel ce pururea nouă te-ai arătat purtător de biruință;
Bucură-te, făclia care luminezi pe cei din întunericul păcatului;
Bucură-te, cel ce cu blândețe primești la tine pe cei care au greșit;
Bucură-te, învățătorul dogmelor creștinești;
Bucură-te, care cu negrăită dulceață îndreptezi pe cei nepricepuți;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 2:

Deși nu avem îndestulată vrednicie și pricepere noi, ticăloșii, pentru ca să lăudăm cu potrivite cuvinte minunile tale, dar pentru că din suflete curate și din inimi umilite îndreptăm către tine aceste mărturisiri, primește-le, Sfinte Ierarhe Spiridon, de la noi, care Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 2:

Care dintre noi, păcătoșii, s-ar putea lăuda că rugăciunea lui cu vrednicie va fi primită de tine, dacă nu ne sârguim a stinge pornirea patimilor noastre celor trupești, care sunt lucrare de la vicleanul diavol? Dar prin mulțimea înțelepciunii tale, socotind slăbiciunea firii noastre cu milostivire, pentru necazurile ce ne-au cuprins, primește cân­tarea aceasta:
Bucură-te, cel ce din pântece ai fost ales de Dumnezeu;
Bucură-te, cel care fără învățătură filosofică ai fost legii apărător, biruind pe filosofi;
Bucură-te, arhiereule împodobit cu darul Sfântului Duh;
Bucură-te, comoara legii noastre cea mult prețuită;
Bucură-te, de la care și cei mai învățați legiuitori s-au povățuit;
Bucură-te, lauda arhiereilor și a dascălilor;
Bucură-te, podoaba Bisericii lui Hristos;
Bucură-te, mustrătorul obiceiurilor celor rele ale ereticilor;
Bucură-te, că din pruncie ai fost plin de înțelepciune;
Bucură-te, că la Soborul cel dintâi te-ai arătat mare învățător;
Bucură-te, care pentru lege te-ai luptat cu toată puterea;
Bucură-te, cel ce și astăzi de la noi, credin-cioșii, nu te depărtezi;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 3:

Împovărați de multe ispite și în noianul păcatelor celor mai vătămătoare aflându-ne astăzi, mare nădejde punem în tine, ierarhe. Ajutorul celor fără de nădejde, mângâierea celor necăjiți, te rugăm, fii mijlocitor pentru sufletele noastre și împreună să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 3:

Darul Duhului fiind cu tine, deși în tinerețe ai fost păstor turmelor celor necuvântătoare, la bătrânețe însă, fiind cu înțelepciune, ai știut a păstori și turmele cele cuvântătoare ale credincioșilor și la Soborul cel dintâi te-ai arătat apărător și de minuni făcător; pentru aceasta îți aducem cântarea:
Bucură-te, episcopul Trimitundei;
Bucură-te, lauda poporului celui credincios;
Bucură-te, tămăduirea bolnavilor;
Bucură-te, că ești rugător lui Dumnezeu pentru cei cuprinși de patimi;
Bucură-te, că din primejdii mântuiești pe cei ce aleargă la tine;
Bucură-te, izbăvitorul patimilor celor trupești și sufletești;
Bucură-te, că oricine aleargă la ajutorul tău nu iese neajutorat;
Bucură-te, tămăduitorul rănilor celor de moarte;
Bucură-te, că, la orice întâmplare fiind chemat, ești grabnic ajutător;
Bucură-te, doctorul cel fără de plată;
Bucură-te, nădejdea tuturor;
Bucură-te, acoperământul și scăparea noastră;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 4:

Mult-milostive părinte, primește rugăciunea aceasta a noastră, a păcătoșilor, și cu obișnuita ta bunătate și milos­tivire mijlocește către Ziditorul tuturor, pentru ca să dăruiască vindecare și sănătate robilor Săi, celor ce te cheamă în ajutor și cu tine cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 4:

Astăzi, stând înaintea icoanei tale, noi, nevrednicii, ca și când ne-am afla chiar înaintea moaștelor tale, de care bo­găție suntem lipsiți, și mărturisind minunile tale, Sfinte Ierarhe Spiridon, ascultă această puțină rugăciune și întinde dreapta ta cea puternică și binecuvântătoare spre ajutorul nostru, pentru ca, după vrednicie, să săvârșim cântarea aceasta:
Bucură-te, cel ce ești cu îngerii slujitor;
Bucură-te, că ești și cu oamenii cu trupul petrecător;
Bucură-te, cel al cărui trup astăzi săvârșește minuni;
Bucură-te, că încălțămintele tale slujesc drept dovadă;
Bucură-te, odor neprețuit al ostrovului Corfu;
Bucură-te, că ale tale minuni în toată lumea s-au vestit;
Bucură-te, cel ce nu cruți osteneala pentru a face binele;
Bucură-te, ajutătorul celor ce știu minunile tale;
Bucură-te, stâlp neclintit al creștinătății;
Bucură-te, lauda patriarhilor și a cuvioșilor monahi;
Bucură-te, că, slujind în biserică, serafimii te umbreau;
Bucură-te, prin care slujba Sfintelor cu vrednicie săvârșeai;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 5:

Așa precum la ostrovul Corfu, unde sunt moaștele tale, cu milostivire cercetezi și vindeci toate neputințele poporului celui binecredincios, care așteaptă ajutorul tău, îndură-te și de noi, nevrednicii; trimite ajutorul tău și ne izbăvește de durerea care ne-a cuprins, întărindu-ne a cânta lui Dumnezeu cântarea aceasta: Aliluia!

Icos 5:

Pentru ca să arăți marea ta milostivire neamului omenesc, tu izbăvești din nevoi pe cei ce se învăluiesc în călătoria pe marea lumii, când cer ajutorul tău puternic și din adâncul inimii te laudă cu graiuri ca acestea:
Bucură-te, cârmuitorul cel prea bun al corăbiilor celor învăluite;
Bucură-te, scăparea deznădăjduiților înotători;
Bucură-te, alinarea valurilor tulburate;
Bucură-te, că prin suflarea ta valurile se potolesc;
Bucură-te, că risipești cu rugăciunea ta furtuna;
Bucură-te, că se luminează prin a ta mijlocire întunecimea norilor;
Bucură-te, că ești tare ajutător celor de tunet spăimântați;
Bucură-te, izbăvitorul celor înfricoșați de săgeata fulgerului;
Bucură-te, că tu, mijlocind către Mântuitorul, ne izbăvești de orice primejdii;
Bucură-te, nădejdea și scăparea noastră de acum;
Bucură-te, și pentru noi, păcătoșii, care în toate primejdiile la tine năzuim;
Bucură-te, pentru că nimeni, din câți aleargă la tine, nu rămâne fără ajutor;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 6:

Cinstitorule de Dumnezeu și dumnezeiescule Spiridon, ascultă rugăciunea noastră în ceasul acesta și, prin sfintele și de Dumnezeu primitele tale rugăciuni, ne izbăvește de războiul ce ne înfricoșează, precum ai izbăvit pe cei care erau învăluiți în mare când au chemat ajutorul tău, pentru ca și noi, ca aceia, să aducem lui Dumnezeu cântare: Aliluia!

Icos 6:

Ierarhule al lui Hristos, cinstite slujitor al darului, solește nouă, păcătoșilor, mijlocirile tale cele bogate către Stăpânul, pentru ca să ne învrednicim noi, păcătoșii, a ne împărtăși de bunătățile sufletești și trupești, cele făgăduite credincioșilor creștini, și să-ți cântăm:
Bucură-te, Sfinte Spiridon, ierarh al lui Hristos;
Bucură-te, cinstite slujitor al darului;
Bucură-te, vindecătorul bolnavilor;
Bucură-te, mir care alungi toată durerea;
Bucură-te, roua cea răcoritoare de fierbințeala patimilor celor mai cumplite;
Bucură-te, că prin ale tale rugăciuni slăbănogii se întăresc;
Bucură-te, de aproape ajutător al celor cu-fundați în multe primejdii;
Bucură-te, că tu rogi pe Domnul pentru toți câți se află pe patul durerilor;
Bucură-te, că și noi, păcătoșii, de la tine cerem ajutorul;
Bucură-te, că, văzând chipul tău pe icoană, toată durerea ni se alină;
Bucură-te, mare mângâietor al celor ce pătimesc;
Bucură-te, tare sprijinitor al celor neputincioși;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 7:

O, preamilostive și mult-îndurate Doamne, nu trece cu vederea lacrimile robilor Tăi, ci le ajută și-i miluiește cu iubirea Ta de oameni, izbăvindu-i de toate asupririle și de tot necazul care i-a cuprins, din pricina mulțimii păcatelor, și, precum pe soacra lui Petru ai ridicat-o din patul durerilor, așa ridică și pe robii Tăi din primejdia în care se află, pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Spiridon, cu care împreună Îți cântăm: Aliluia!

Icos 7:

Toate puterile cerești lăudând credința ta cea tare către Dumnezeu, cu tine împreună slujesc Ziditorului lumii Celui fără de început; iar noi, nepricepându-ne de altă rugăciune, îți aducem aceste cuvinte de laudă:
Bucură-te, cel care ai strălucit credința prin minuni;
Bucură-te, că prin credință ai putut face minuni;
Bucură-te, că rugăciunile tale niciodată n-au rămas neascultate;
Bucură-te, înțeleptule rugător către Dumnezeu;
Bucură-te, tămâie bineprimită înaintea Domnului;
Bucură-te, cel ale cărui rugăciuni au scăpat suflete din primejdii;
Bucură-te, cel ce biruiești puterile celor fără de lege;
Bucură-te, tare ajutător al credincioșilor;
Bucură-te, tăria cetăților celor locuite de popoarele dreptmăritorilor;
Bucură-te, nimicirea zidurilor celor tari ale celor fără de lege;
Bucură-te, că tiranii sunt biruiți auzind de puterea credinței tale;
Bucură-te, temelia asupra căreia s-a așezat semnul crucii;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 8:

Toți ocârmuitorii binecredincioși, având nădejdea către tine, în orice întâmplare nu se vor rușina, Sfinte Ierarhe Spi­ridon, fiind tu creștinătății mare folositor; pentru aceea nu trece cu vederea și ale noastre rugăciuni, milostive, și ne ajută și ne izbăvește de toate nevoile, măcar că suntem nevrednici de această dobândire, și vom cânta împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8:

Având puterea darului primită de la Dumnezeu, tu ai prefăcut seceta în ploi, precum și mulțimea prisositoare a ploilor, prin ale tale rugăciuni, sfinte, s-a contenit, și de foametea aceea înspăimântătoare a scăpat poporul cel ce o aștepta, risipindu-se jintițele strângătorilor de grâu; pentru care cântam ție acestea :
Bucură-te, scăparea celor amenințați cu foametea;
Bucură-te, că tu, ca alt Ilie, ai prefăcut seceta cea tare a vremii în ploi;
Bucură-te, cel prin ale cărui primite rugăciuni s-au oprit ploile cele prisositoare;
Bucură-te, nădejdea cea bună a lucrătorilor de pământ;
Bucură-te, mulțumirea celor ce seamănă cu credință;
Bucură-te, secerișul cel îmbelșugat al semănătorilor;
Bucură-te, cămărașul cel bogat al săracilor;
Bucură-te, că în orice vreme de secetă, cerând ajutorul tău, îl și dobândim;
Bucură-te, că de la tine primim ajutor pururea;
Bucură-te, mângâierea celor cuprinși de nevoi;
Bucură-te, lauda credincioșilor;
Bucură-te, țarină bine roditoare;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 9:

Făcătorule de minuni, Sfinte Ierarhe Spiridon, după cum în vremea lui Constantin și a lui Constanțiu, prin ale tale rugăciuni, ai izbăvit poporul de primejdii, aducând peste semănăturile lor ploi hrănitoare și risipind jitnițele strângătorilor de grâu, așa și astăzi trimite mila ta asupra poporului ce locuiește în țara aceasta, dăruindu-i îmbelșugare și timp roditor, pentru ajutorul sărmanilor și al pruncilor, cu care împreună vom cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 9:

Când ai auzit pe săracul acela cerându-ți ajutor la necazurile lui, nu l-ai depărtat prin cuvinte întristătoare, nici l-ai deznădăjduit de la bogata dobândire, ci, prefăcând șarpele în aur, l-ai dat lui cu binecuvântarea ta, spre întrebuințare, și l-ai scăpat din cumpăna nevoilor; pentru care auzi această laudă:
Bucură-te, bogăția săracilor;
Bucură-te, ajutorul celor lipsiți;
Bucură-te, că ai schimbat șarpele în aur;
Bucură-te, că ai prefăcut firea jivinii în metal;
Bucură-te, că prin aceasta ai arătat netrebnicia metalului cea amăgitoare a fi de trebuință numai în cele de folos;
Bucură-te, că prin aceasta săracul s-a mântuit;
Bucură-te, că ai arătat minunea ta împrumutătorului;
Bucură-te, că prin rugăciunea ta iarăși în șarpe s-a prefăcut aurul;
Bucură-te, comoara neîmpuținată a săracilor;
Bucură-te, cel ale cărui daruri mintea noastră nu le poate judeca;
Bucură-te, vistierul darurilor lui Hristos;
Bucură-te, că averea lumii acesteia nu ți-a trebuit;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 10:

Asemenea săracului aceluia socotindu-ne și pe noi, care suntem săraci de faptele cele bune, dăruiește-ne ajutorul tău cu care, biruind toate pornirile vrăjmașilor de asupra noastră și năvălirea șerpilor otrăvitori de gânduri, care se luptă cu noi neîncetat, să dobândim cele spre folos pentru viața aceasta și pentru cea viitoare, cântând împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 10:

Cine nu se va înfricoșa de lucrurile tale, când va auzi cum cea moartă din mormânt ți-a răspuns când ai întrebat-o și cum au fost izbăviți corăbierii de înecare? Pentru zavistuitul pe care l-ai izbăvit de la moarte și pentru toate minunile tale, toți îți aducem această laudă:
Bucură-te, ajutorul văduvelor;
Bucură-te, descoperirea lucrurilor celor neștiute;
Bucură-te, că și cea moartă ți-a răspuns pentru credința ta;
Bucură-te, că răspunsul acela a făcut pe cei necredincioși să amuțească;
Bucură-te, că tu toate acestea le-ai făcut pentru credință;
Bucură-te, că ai săvârșit minuni de care s-au îngrozit aleșii păgânilor;
Bucură-te, că pentru slava Ziditorului ai voit a face acestea;
Bucură-te, că bunătățile pământului nu ți-au trebuit;
Bucură-te, că ai adunat avuțiile tale în cer;
Bucură-te, că, și astăzi, tot de acolo se revarsă milele tale;
Bucură-te și pentru noi, care mulțumim ție pentru câte ne dăruiești;
Bucură-te, că pentru toate cântăm ție: „Bucură-te!”;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 11:

Auzind cea moartă glasul tău, din mormânt ți-a răspuns la întrebarea ce i-ai pus; și precum cu credință ai făcut trupul cel fără suflare să dea glas, așa cu milostivire fă și trupurile noastre acestea, lipsite de bunătăți, să dobândească sănătate și mântuire, pentru ca și noi, împreună cu tine, sfinte, să aducem lui Dumnezeu cântare: Aliluia!

Icos 11:

Doctorul sufletelor și al trupurilor, Sfinte Ierarhe Spiridon, care pe împăratul Constantin l-ai izbăvit de boala ce avea și pe copilul femeii celei de atunci l-ai întors la viață, întoarce și ticăloasele noastre suflete, cele moarte de mulțimea păcatelor ce le-au cuprins, din îndemnul diavolului, și primește spre plată mulțumirea aceasta:
Bucură-te, tămăduirea credinciosului împărat;
Bucură-te, scăparea copilului femeii, cel ce era pe moarte;
Bucură-te, că prin tine a fost bucurată mama copilului celui vindecat;
Bucură-te, bucuria maicilor celor iubitoare de fii;
„Bucură-te!”, a zis ție împăratul Constantin;
„Bucură-te!”, ți-au cântat cu lacrimi femeia aceea și fiul său;
Bucură-te, cel ale cărui leacuri nu sunt amăgitoare;
Bucură-te, scăparea femeii celei desfrânate care a îndrăznit a se atinge de tine;
Bucură-te, că, văzând tu desfrânarea ei, pocăindu-se, s-a curățit;
„Bucură-te!”, a strigat ție desfrânata aceea, dacă a scăpat de păcate;
Bucură-te, tămăduirea trupurilor noastre;
Bucură-te, izbăvirea sufletelor noastre;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 12:

Nu cerem mai multă îndurare de la tine, părinte, decât ai arătat tuturor acelora care mai înainte de noi au ajuns la ajutorul tău și, pentru numele tău și mijlocirea ta, au dobândit de la Împăratul cerului și al pământului vindecare bolilor, sănătate și sporire către cele de folos, pentru ca, precum aceia, așa și noi, împreună cu tine, să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 12:

Nu ne da morții, preafericite, precum pe femeia cea căzută în păcatul desfrânării, măcar că și decât dânsa suntem mai păcătoși; pentru că noi, rușinându-ne de faptele noastre cele ce din tinerețe ne-au cuprins, nu ne vom îndoi a mărturisi păcatele noastre către tine și a cere ajutorul tău, cu graiuri ca acestea:
Bucură-te, mărturia celor ce și-au mărturisit păcatele către tine și s-au pocăit;
Bucură-te, mustrarea celor ce cu viclenie tăinuiesc păcatele lor;
Bucură-te, că nu suferi pe cei ce petrec în nelegiuiri;
Bucură-te, că te-ai arătat folositor tare celor ce s-au pocăit;
Bucură-te, că tu ai slobozit limba mândrului diacon ce se oprise, spre smerire;
Bucură-te, că tu ai întors capra de la cel ce o răpise, aducând-o la stăpânul ei;
Bucură-te, că tu mai înainte ai descoperit lucruri neștiute care aveau să fie;
Bucură-te, că mulți, văzând minunile tale, au venit la credință;
Bucură-te, că și noi de la tine așteptăm tămăduire;
Bucură-te, și ne fii mijlocitor pentru iertarea păcatelor noastre;
Bucură-te, că ai bucurat cu minunile tale tot neamul creștinesc;
Bucură-te, astăzi, și pentru noi, păcătoșii, și ne miluiește;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 13:

O, preabunule și întru tot lăudatule Părinte Spiridon, primind acest dar de acum, fii mijlocitor către înduratul Dum­nezeu, ca, pentru ale tale sfinte rugăciuni și a Sa iubire de oameni, să ne dăruiască sănătate și iertare de păcate, ca și noi, cu tine împreună, să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (acest Condac se zice de trei ori).

Apoi se zic iarăși Icosul 1: Popoarele credincioșilor… și Condacul 1: Apărătorului credinței…

Icos 1:

Popoarele credincioșilor, cunoscând mulțimea minunilor tale, prin care ai rușinat pornirea ereticilor cea fără judecată asupra credinței noastre, cu umilință te laudă cu cântări ca acestea:
Bucură-te, ierarhul Mântuitorului Hristos;
Bucură-te, scăparea celor ce năzuiesc către tine;
Bucură-te, îndreptătorul credinței;
Bucură-te, ajutătorul celor necăjiți;
Bucură-te, că mintea păgânilor tu o întuneci;
Bucură-te, că și tu ai lucrat strălucirea credinței;
Bucură-te, că pe potrivnici vitejește i-ai gonit;
Bucură-te, cel ce pururea nouă te-ai arătat purtător de biruință;
Bucură-te, făclia care luminezi pe cei din întunericul păcatului;
Bucură-te, cel ce cu blândețe primești la tine pe cei care au greșit;
Bucură-te, învățătorul dogmelor creștinești;
Bucură-te, care cu negrăită dulceață îndreptezi pe cei nepricepuți;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 1:

Apărătorului credinței dreptmăritorilor, Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, să-i aducem din inimă mărturisiri mulțumitoare, toți care prin ale lui înțelepte învățături ne-am luminat cu credința și să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

 

Un bărbat s-a vindecat de cancer pulmonar după ce s-a rugat la Sf. Nectarie

Mă numesc Mircea Cojocaru şi am şaizeci şi patru de ani. Acum opt ani am început să mă simt rău şi am fost la diverşi specialişti pentru a-mi pune un diagnostic. Am fost în Botoşani, Cluj, Deva şi Iaşi. Toţi mi-au pus acelaşi diagnostic: sclerotermie, cancer pulmonar, probleme grave cu inima şi multe altele. Am urmat diverse tratamente timp de şapte ani, fără niciun rezultat, dar care în schimb mi-au slăbit organismul foarte mult.

Medicul din Cluj mi-a spus că nu are ce să îmi facă şi m-a trimis acasă. Eram deznădăjduit şi îmi pierdusem orice speranţă. Fiind într-o stare disperată, o cumnată de-a mea mi-a vorbit despre minunile Sfântului Nectarie, dându-mi şi o carte despre viaţa lui. Am început astfel să citesc acatistul sfântului şi să mă miruiesc cu ulei de la candela lui. M-am rugat cu toate puterile mele să mă vindece. În tot acest timp, am simţit prezenţa sfântului lângă mine. Spaima îmi dispăruse şi încetul cu încetul au început să se atenueze şi acele dureri de la articulaţiile mâinilor, pe care aproape că nu le mai puteam mişca.

Simt, de asemenea, că Sfântul Nectarie, în marea lui bunătate, mi-a îndrumat paşii către un medic din Iaşi pentru a mă vindeca şi a-mi reda încrederea pe care o pierdusem. M-am internat în spital şi am urmat un tratament foarte puternic. În timp ce eram internat am auzit că în salonul de alături era internat şi părintele Iustin Pârvu. Am reuşit să mă strecor la el şi cu toată bucuria i-am cerut să mă binecuvânteze. Mi-a spus: „O să te faci bine, Cojocarule!”

Am plecat plin de încredere şi cu bucurie în suflet. Am urmat în continuare acest tratament puternic, cu ajutorul sfântului şi cu binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu. Astăzi simt că am prins din nou puteri şi nu am cuvinte să îi mulţumesc Sfântului Nectarie pentru ajutorul dat.

(Mircea Cojocaru)

Sfântul Nectarie – Vindecări minunate, Editura Areopag, 2012

 Bun este Dumnezeu şi dătător de bunătăţi celor vrednici; rău este diavolul şi făcător a tot felul de răutăţi. După cum lipsa de invidie vine de la Cel bun, tot aşa invidia urmează diavolului. Să ne păzim deci, fraţilor, de patima invidiei, ca nu cumva să ajungem părtaşi faptelor celui potrivnic şi să fim osândiţi odată cu el. Dacă cel mândru suferă aceeaşi osândă ca şi diavolul, cum va scăpa invidiosul de pedeapsa pregătită diavolului? Nu se naşte în sufletele oamenilor o patimă mai pierzătoare decât invidia; supără foarte puţin pe cei din jur, dar pricinuieşte în primul rând un rău personal celui stăpânit de această pornire nestăpânită. După cum rugina mănâncă fierul, tot aşa şi invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus, după cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la naşterea lor, pântecele care le-a zămislit, tot aşa şi invidia obişnuieşte să sfâşie sufletele celor care au odrăslit-o.

Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui. Din această pricină pe invidios niciodată nu îl părăseşte nici supărarea, nici mâhnirea. A rodit mult ţarina vecinului? Este plină casa vecinului de tot ce-i trebuie pentru viaţă? Nu-l părăseşte veselia? Ei bine, toate acestea întreţin boala şi măresc durerea invidiosului. Aşa că se aseamănă cu un om gol, lovit din toate părţile. Este cineva voinic, sănătos? Starea lui îl răneşte pe invidios! Este altul mai frumos la chip? Altă rană pentru invidios! Cutare depăşeşte pe mulţi prin talentele sale? Este cineva cinstit şi admirat pentru înţelepciunea şi darul vorbirii? Este un altul bogat, îi place nespus să dăruiască şi să împărtăşească din averea sa pe cei săraci? Este lăudat mult de cei cărora le face bine? Ei bine, toate acestea sunt lovituri şi răni care-l lovesc drept în inimă. Şi grozăvia bolii stă în aceea că nu poate să şi-o mărturisească; dimpotrivă, stă cu capul aplecat, cu ochii în pământ, este buimac, plângăreţ, mistuit de răutate. Dacă-l întreabă cineva de ce suferă, îi e ruşine să-şi mărturisească tot chinul sufletului şi să spună: ‘Sunt un invidios şi un amărât; mă roade fericirea prietenului meu; bunăstarea fratelui meu mă face să plâng de durere; nu pot suferi să văd faptele bune ale altora; orice bunăstare a altui om mă face nenorocit!’ Aşa ar grăi dacă ar vrea să spună adevărul. Dar nu vrea să mărturisească nimic din toate chinurile lui; ţine boala în adâncul sufletului şi boala îi roade încetul cu încetul măruntaiele şi-l topeşte.

II

Nici nu caută doctor pentru boala lui, dar nici nu poate să descopere un leac vindecător, deşi sunt pline Scripturile de astfel de leacuri. Aşteaptă o singură uşurare a bolii lui: să vadă căderea unuia dintre cei invidiaţi. Ura i se termină numai când îl vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era; când vede ajuns vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea. Numai atunci se împacă cu el, numai atunci îi este prieten, când îl vede lăcrimând, când îl vede jelind. Nu se bucură cu cel vesel, dar plânge cu cel îndurerat. Îl căinează că i s-a schimbat soarta, că a căzut într-o stare atât de jalnică; ridică în slava cerului, prin cuvinte, starea lui fericită de mai înainte nu din dragoste de om, nici din simpatie, ci pentru a-i face şi mai grea nenorocirea. Pe copil îl laudă după ce a murit şi-l slăveşte cu nenumărate elogii, că era frumos la chip, că era deştept, că era destoinic în toate; dacă ar trăi, n-ar întrebuinţa un limbaj atât de elogios. De vede însă că şi alţii îl acoperă cu laude, se schimbă iarăşi şi pizmuieşte pe cel mort. Invidiosul admiră bogăţia altuia după ce-a pierdut-o; laudă şi preaslăveşte frumuseţea, vigoarea şi sănătatea cuiva, după ce s-a îmbolnăvit. Şi, pe scurt, invidiosul este duşman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute.

III

Ce poate fi mai pierzător decât această boală? Este distrugerea vieţii, ruina firii, vrăjmaşă a darurilor dumnezeieşti, împotrivire faţă de Dumnezeu. Cine l-a pornit pe demon, începătorul răutăţii, la război împotriva oamenilor? Oare nu invidia? Prin invidie demonul s-a arătat pe faţă luptător împotriva lui Dumnezeu; s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; şi, pentru că n-a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om. Şi Cain, cel dintâi ucenic al diavolului, s-a purtat la fel. Diavolul l-a învăţat şi invidia, şi uciderea, surori una cu alta întru nelegiuire, pe care şi Pavel le-a alăturat prin cuvintele: ‘Sunt plini de invidie, de ucidere’. Ce a făcut Cain? A văzut cinstea dată de Dumnezeu fratelui său şi s-a aprins de gelozie; a omorât pe cel cinstit de Dumnezeu, spre a lovi pe Cel ce l-a cinstit. Pentru că nu putea să lupte cu Dumnezeu, a schimbat lupta împotriva lui Dumnezeu în ucidere de frate. (…) Un astfel de om a fost Saul, care a prefăcut în pricină de luptă împotriva lui David marile binefaceri primite de la acesta. (…)

Invidia este un fel de duşmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate. Pe scurt, binefacerile îmblânzesc pe duşman; pe invidios, însă, şi pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult. Şi cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără şi se arată mai nemulţumit. Şi este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putinţa să-i facă bine decât mulţumire de pe urma binefacerilor primite. Pe care fiară n-o depăşesc invidioşii prin răutatea lor? Pe care animal neîmblânzit nu-l întrec în sălbăticie? Câinii se îmblânzesc dacă le dai de mâncare; leii devin supuşi dacă sunt îngrijiţi; invidioşii însă se sălbăticesc şi mai mult dacă li se poartă de grijă.

IV

Cine l-a făcut rob pe Iosif, care era liber prin naştere? Oare nu invidia fraţilor săi? Cu acest prilej este vrednic să te minunezi de nebunia acestei boli. (…) Prin rânduiala lui Dumnezeu însă, viclenia lor s-a întors împotriva lor. Că, prin fapta cu care socoteau că împiedică prezicerea, prin aceea au deschis drumul împlinirii viselor. Într-adevăr, dacă n-ar fi fost vândut, n-ar fi ajuns în Egipt, n-ar fi căzut, datorită curăţiei lui, pradă uneltirilor femeii desfrânate, n-ar fi fost aruncat în temniţă, nu s-ar fi împrietenit cu slujitorii lui Faraon, n-ar fi tălmăcit visele în urma cărora a primit conducerea Egiptului şi nu i s-ar fi închinat fraţii lui, veniţi la el din pricina lipsei de grâu.

Treci cu mintea la cea mai mare invidie care a luat naştere cu prilejul celei mai mari fapte din istoria lumii; este vorba despre invidia provocată de furia iudeilor împotriva Mântuitorului. Pentru ce L-au pizmuit? Pentru minunile Lui! Ce scop au avut minunile Lui? Mântuirea celor din nevoi! Flămânzii erau hrăniţi, şi Cel care-i hrănea era prigonit şi duşmănit; morţii erau înviaţi, şi Cel ce le dădea viaţă era privit cu ură; demonii erau alungaţi, şi se uneltea împotriva Celui care poruncea demonilor; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau şi orbii vedeau, iar Binefăcătorul era alungat. În cele din urmă, au dat morţii pe Cel care a dăruit viaţa, au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au osândit pe Judecătorul lumii. Până acolo au adus răutăţile invidiei! Şi cu această singură armă, începând de la facerea lumii şi până la sfârşitul veacului, pe toţi îi hrăneşte şi pe toţi îi doboară diavolul, distrugătorul vieţii noastre, el, care se bucură de pierderea noastră, el, care a căzut prin invidie şi vrea să ne doboare şi pe noi împreună cu el prin acelaşi păcat.

Înţelept a fost, deci, Solomon, care n-a îngăduit să cineze cu omul invidios. Prin tovărăşia la cină, înţeleptul Solomon lasă să se înţeleagă toate legăturile din viaţă. Că, după cum trebuie să avem grijă de a îndepărta cât mai mult de foc materialele uşor de aprins, tot aşa trebuie, atât cât este cu putinţă, să nu avem legături de prietenie cu oamenii pizmaşi, pentru a ne aşeza înafara săgeţilor invidiei. Într-adevăr, nici nu este cu putinţă de a veni în alt chip în contact cu invidia decât dacă ne apropiem de ea prin legături de prietenie. Că, după cuvintele lui Solomon, ‘orice om este invidiat de prietenul lui’. Şi aşa este, scitul nu este pizmuit de egiptean, ci de unul de acelaşi neam cu el; iar între cei din acelaşi neam, fiecare este pizmuit nu de oameni necunoscuţi, ci de cunoscuţii lui; iar dintre cunoscuţi, invidia ia naştere între vecini, între cei de aceeaşi meserie şi, în general, între cei care sunt în cele mai strânse legături; şi iarăşi, dintre aceştia, invidia îşi face loc între cei de aceeaşi vârstă, între neamuri, între fraţi. Pe scurt, invidia este o boală a prieteniei, după cum mălura este boala grâului. Singurul lucru vrednic de laudă în această patimă este că invidia ajunge cu atât mai împovărătoare pentru invidios, cu cât este cultivată mai mult. După cum săgeţile aruncate cu putere se întorc asupra celui care le-a aruncat dacă se izbesc de ceva tare şi rezistent, tot aşa şi pornirile invidiei nu supără deloc pe cel invidiat, ci sunt răni tocmai pentru invidios. Care om a micşorat cu ceva prin invidie calităţile şi bunurile aproapelui său? Invidiosul se pierde pe el însuşi, topindu-se de întristare. Cei care suferă de boala invidiei sunt socotiţi mai distrugători chiar decât animalele veninoase; acestea introduc veninul cu ajutorul unei răni, iar acesta putrezeşte încetul cu încetul partea rănită; invidioşii însă, după părerea unora, vatămă chiar numai prin căutătură, încât trupuri sănătoase, în puterea şi în floarea vârstei, deocheate de ei, se topesc şi dintr-odată se prăpădeşte tot trupul, ca şi cum ar izvorî din ochii invidioşilor un curent distrugător care ruinează şi strică. Eu însă resping această părere ca pe o părere populară, răspândită de babe printre femei; dar spun că demonii, urâtorii binelui, când găsesc înclinări potrivite scopurilor lor, le folosesc în tot chipul după propria lor voinţă; în acest chip se folosesc şi de ochii invidioşilor, spre a le sluji voinţei lor. Dacă lucrurile stau aşa, nu te cutremuri oare, făcându-te slujitorul demonului distrugător, ci, dimpotrivă, primeşti să pună stăpânire pe tine patima invidiei, prin care ajungi nu numai duşmanul celor care nu te-au nedreptăţit cu nimic, dar şi duşmanul bunului şi neinvidiosului Dumnezeu?

V

Să fugim de acest păcat de nesuferit. Invidia este învăţătura şarpelui, născocirea demonilor, sămânţa duşmanului, arvuna iadului, piedică evlaviei, cale spre gheenă, lipsire de Împărăţia cerurilor.

Invidioşii se cunosc oarecum după faţă. Privirea le este uscată şi lipsită de strălucire, obrazul posomorât, sprâncenele încruntate, sufletul tulburat de patimă, fără putinţă de a judeca adevărat lucrurile. Pentru ei fapta virtuoasă nu este vrednică de laudă, talentul oratoric nu-i împodobit cu bună-cuviinţă şi eleganţă retorică; pentru ei nimic nu este vrednic de urmat şi de slăvit. Şi după cum vulturii se îndreaptă spre locurile rău mirositoare, trecând în zborul lor peste multe livezi şi peste multe locuri încântătoare şi bine mirositoare, şi după cum muştele trec pe lângă lucrurile sănătoase şi se grăbesc spre răni, tot aşa şi invidioşii nu dau nici o atenţie faptelor strălucite şi măreţe din viaţă, ci se opresc asupra celor putrede. Dacă se întâmplă să greşească cineva cu ceva, cum e cazul cu multe dintre faptele oamenilor, apoi această greşeală o fac cunoscută cu intenţia de a caracteriza prin ea pe cel care a săvârşit-o, ca şi caricaturiştii care fac portretele celor pictaţi luând ca o caracteristică generală nasul lor strâmb sau o cicatrice, sau vreo schilodire provenită fie din naştere, fie de pe urma vreunei boli. Invidioşii sunt grozavi în a batjocori faptele vrednice de laudă prin răstălmăcirea dată lor, sunt destoinici în a calomnia virtutea, înfăţişând-o prin viciul cu care se învecinează. Pe cel curajos îl numesc obraznic, iar pe cel cuminte şi înfrânat, nesimţitor; pe cel drept îl numesc om fără de inimă, iar pe cel chibzuit, viclean. Pe cel mărinimos îl bârfesc ca pe un om de prost-gust, iar pe cel cu inima largă, ca pe un risipitor; şi, dimpotrivă, pe cel econom îl numesc zgârcit. Pe scurt, invidiosul nu se sfieşte de a da oricărui fel de virtute numele viciului potrivnic virtuţii.

Ce vom face? Vom mărgini cuvântarea noastră la acuzarea acestui viciu? Aceasta însă ar însemna să vindecăm boala numai pe jumătate. Nu este fără de folos, într-adevăr, a arăta celui stăpânit de acest păcat cât este de mare boala sa, spre a-l face să şi-o îngrijească după cum merită. A-l lăsa însă aici, fără a-l povăţui spre o însănătoşire deplină, înseamnă a-l lăsa pe cel suferind pradă bolii. Ce vom face deci? Cum vom proceda ca de la început să nu pună stăpânire pe noi această boală sau, dacă ne stăpâneşte, să scăpăm de ea?

Mai întâi, să nu socotim mare şi extraordinar cele omeneşti: nici bogăţia pe care o au unii oameni, nici slava, care piere, nici bunăstarea trupului. Că noi nu numim bunuri lucrurile trecătoare; noi suntem chemaţi să ne împărtăşim de bunurile cele veşnice şi adevărate. Dacă vom cugeta aşa, atunci bogătaşul nu mai este de invidiat din pricina bogăţiei sale, înalţii demnitari nu mai sunt de pizmuit din pricina marii lor dregătorii, nici cel puternic, din pricina tăriei trupului lui, şi nici cel înţelept, din pricina superiorităţii lui intelectuale. Toate acestea sunt, în mâinile celor care le întrebuinţează bine, numai nişte mijloace pentru săvârşirea virtuţii; fericirea nu stă în ele; dar cel care le întrebuinţează în chip rău este un om vrednic de milă, ca şi cel care se răneşte de bunăvoie cu sabia pe care a primit-o ca să se apere de duşmani. Dacă omul întrebuinţează aceste daruri bine şi după dreapta judecată şi este administrator al bunurilor primite de la Dumnezeu, fără să le păstreze pentru propria sa desfătare, atunci este vrednic de a fi lăudat şi iubit şi pentru iubirea de fraţi, şi pentru dărnicia firii lui.

Un altul se distinge prin deşteptăciunea sa, este un orator talentat al cuvântului lui Dumnezeu şi tălmăcitor al cuvintelor Sfintei Scripturi. Să nu invidiezi pe un astfel de om şi nici să nu voieşti să tacă tălmăcitorul cuvintelor dumnezeieşti dacă, prin harul Sfântului Duh, este aprobat şi lăudat de ascultători. Căci el este spre binele tău şi ţi s-a trimis prin acel frate darul învăţăturii, dacă voieşti să-l primeşti. Mai mult, nimeni nu astupă izvorul care curge, nimeni nu-şi acoperă ochii la lumina soarelui, nici nu le pizmuieşte, ci doreşte să se bucure de ele. Pentru ce nu asculţi cu bucurie când curge în biserică din belşug cuvântul duhovnicesc şi când inima evlavioasă izvorăşte din harurile Duhului? Pentru ce nu primeşti cu mulţumire folosul ce-l ai în urma acestor daruri? Te muşcă însă aplauzele ascultătorilor şi ai voi să nu se folosească nimeni şi să nu fie nimeni care să laude? Cum îţi vei dezvinovăţi o astfel de purtare în faţa Judecătorului inimilor noastre?

Trebuie să considerăm binele sufletesc ca o frumuseţe naturală. Trebuie să iubim şi să preţuim şi pe cel care are multă bogăţie, ca şi pe cel cu funcţie înaltă sau cu sănătate trupească, dacă le întrebuinţează după dreapta judecată, socotindu-le mijloace obşteşti de trai, când dă, de pildă, cu inimă largă din averea sa celor lipsiţi, când îşi pune trupul în slujba celor bolnavi, când socoteşte toată averea sa nu atât a lui, cât mai mult a oricărui om în nevoie. Dar pe un om care nu întrebuinţează aşa aceste mijloace obşteşti de trai, pe el trebuie să-l socotim mai degrabă nenorocit decât de invidiat, ca pe unul ce are mai multe prilejuri de a fi rău, căci prisosul mijloacelor de trai şi de bogăţie este spre pierderea lui. Dacă bogăţia ajunge un mijloc pentru săvârşirea nedreptăţii, atunci bogatul este vrednic de plâns; dar dacă bogăţia este pusă în slujba virtuţii, atunci nu mai poate da loc invidiei, că foloasele bogăţiei sunt puse în chip obştesc la îndemâna tuturor, afară numai dacă cineva, din pricina marii lui răutăţi, pizmuieşte propriul său bine.

Şi, pe scurt, dacă te ridici cu mintea deasupra celor omeneşti şi priveşti la ceea ce este cu adevărat frumos şi merită să fie lăudat, atunci niciodată nu vei socoti vrednic de fericit şi de invidiat vreunul din lucrurile cele pământeşti şi pieritoare. Dacă gândeşti aşa şi nu te minunezi de cele lumeşti ca de nişte lucruri mari, atunci este cu neputinţă să te cuprindă invidia. Dar dacă doreşti negreşit slava şi vrei să te arăţi mai presus de ceilalţi oameni şi nu suferi să fii al doilea – că şi starea aceasta dă naştere la invidie -, atunci mută-ţi ambiţia ta, ca pe un curent de apă, spre dobândirea virtuţii. Nu căuta să te îmbogăţeşti cu orice preţ şi nici să fii cu bun nume în lucrurile lumeşti. Toate acestea nu stau în puterea ta. Dimpotrivă, caută să fii drept, curat sufleteşte şi trupeşte, înţelept, curajos şi răbdător în suferinţele pentru credinţă. Lucrând aşa, te mântuieşti şi pe tine însuţi şi vei avea strălucire mai mare pentru nişte bunuri mai mari. Da, virtutea stă în puterea noastră şi poate fi dobândită de omul sârguitor; belşugul de avuţie, însă, frumuseţea trupului şi înălţimea funcţiilor nu stau în puterea noastră. Aşadar, dacă virtutea este un bun mai mare şi mai durabil şi dacă toţi mărturisim că este de preferat, înseamnă că trebuie s-o urmăm. Dar este cu neputinţă să se nască în sufletul nostru virtutea, dacă sufletul nu ne e curăţit de celelalte patimi şi, înainte de toate, de invidie.

VI

Nu vezi cât de mare rău este făţărnicia? Şi ea este un rod al invidiei. Că duplicitatea de caracter se naşte în oameni mai ales din pricina invidiei, când ţin în adâncul sufletului ură, iar faţa lor e colorată de dragoste, ca şi stâncile din mare care, acoperite de puţină apă, sunt pentru corăbierii care nu se feresc de ele un rău neprevăzut. Aşadar, dacă de pe urma invidiei curg fără încetare peste noi, ca dintr-un izvor, moartea, pierderea adevăratelor bunătăţi, înstrăinarea de Dumnezeu, tulburarea legilor şi, în acelaşi timp, răsturnarea tuturor bunurilor din viaţă, să ascultăm pe apostoli şi ‘să nu alergăm după slava deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii’, ci mai degrabă să fim ‘buni, miloşi, iertându-ne unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu ne-a iertat pe noi, în Hristos Iisus’, Domnul nostru, Căruia slavă înălţăm împreună şi Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin!’

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, PSB 1, serie nouă, Omilia a XI-a, Despre invidie, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, pp. 188-197.

 

Te povăţuiesc ca de aici încolo să încetezi a-ţi mai vopsi buzele, unghiile şi faţa

DE ADMIN · PUBLICAT 25 OCTOMBRIE 2017 · ACTUALIZAT 22 IANUARIE 2018

Ca părinte duhovnicesc, am îndatorirea şi responsabilitatea să-i povăţuiesc pe fiii mei.

Te povăţuiesc deci ca de aici încolo să încetezi a-ţi mai vopsi buzele, unghiile şi faţa şi să rămâi cum te-a zidit Dumnezeu. Nu-ţi dori să devii mai presus de Dumnezeu; fiindcă, atunci când te vopseşti cu culori roşii, îl huleşti pe Dumnezeu.

E ca şi cum ai spune: „Dumnezeu n-a ştiut sau n-a putut să mă facă cu buze sau unghii roşii; şi ceea ce n-a putut să facă Dumnezeu, o voi face eu, ca să par mai frumoasă şi să mă admire şi preţuiască bărbaţii şi femeile fără minte şi să-mi spună că simt «femeie fermecătoare», modernă, nu înapoiată”. Însă în felul acesta îl întristezi pe Dumnezeu şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, şi pe toţi oamenii cuminţi şi cu frică de Dumnezeu, şi-l bucuri pe diavol şi pe oamenii neînţelepţi, bărbaţi şi femei.

Aşadar, dacă îl iubeşti pe Dumnezeu şi ţi-e frică de Dânsul, dacă mă respecţi şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, din clipa aceasta în care primeşti scrisoarea mea, să încetezi a te mai vopsi.

Şi să-ţi împodobeşti de-aici încolo sufletul cu smerenie, cuvioşenie şi virtuţi. Atunci se va bucura şi Dumnezeu, şi îngerii, şi Maica Domnului, şi Sfinţii, şi te vor ocroti şi învrednici să intri în împărăţia cerurilor. Însă dacă vei urma moda şi te vei lua după femeile moderne, ca acuma, când le imiţi vopsindu-te, le vei imita şi la fumat, şi la jucat cărţi şi la altele, care sunt scârboase chiar şi când le aminteşte cineva.

Părintele Filothei Zervakos

Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, 2007 – fragment

 Și numai văzându-l pe Sfântul Antonie oamenii beneficiau de puterea ce ieșea din el ca din Hristos.

Studiind tematica diversă cuprinsă în aceste „cuvinte duhovnicești”, Lucien Regnault remarca o tăcere a apoftegmelor prin care bătrânii asceți egipteni vorbeau mai mult decât prin cuvintele ce ne-au rămas de la ei. Tăcerea grăitoare este spiritul care se revelează dincolo de sunetul cuvântului.

Avva Pimen spunea despre Avva Nisetro: Ca șarpele de aramă făcut de Moise pentru a vindeca poporul așa era Bătrânul: avea toată virtutea și fără să spună nimic vindeca pe toată lumea. Avva Pamvo răspundea ucenicilor săi surprinși de tăcerea păstrată de Bătrân în timpul vizitei arhiepiscopului Teofil al Alexandriei: Dacă nu se folosește de tăcerea mea, nici de cuvântul meu nu poate să se folosească.

Sfântul Antonie producea o impresie extraordinară asupra tuturor celor ce se apropiau de el: Și numai văzându-l, spune biograful său, oamenii beneficiau de puterea ce ieșea din el ca din Hristos (Viețile Sfinților pe luna ianuarie, Editura Episco­piei Romanului și Hușilor, 1993, p. 307).

(Arhimandritul Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 18-19)

 

• • Cum să facem să nu judecăm pe ceilalţi?

Să zici că în acel frate aflându-se alte fapte bune ascunse, Dumnezeu a îngăduit căderea lui în acea greșeală pentru a-l păzi, a se considera totdeauna netrebnic pe sine și fiind defăimat de ceilalți, să devină smerit.

Când îți va veni gândul a judeca vreun defect al altora, supără-te contra ta ca pe cineva care ar face aceleași greșeli și ar avea aceleași defecte. Zi în inima ta: „Eu, nemernicul, având aceeași slăbiciune, ba chiar neajunsuri mai mari, cum să îndrăznesc a ridica capul, să văd și să judec greșelile celorlalți?”. Astfel, armele ce voiești a le mânui contra celorlalți, întoarce-le asupra ta pentru a te vindeca de răni.

Dacă neajunsul și greșeala vreunui frate al tău poate sunt cunoscute tuturor, vorbește de cauza ei cu dragoste și cu iubire frățească. Atunci să zici că în acel frate aflându-se alte fapte bune ascunse, Dumnezeu a îngăduit căderea lui în acea greșeală pentru a-l păzi, a se considera totdeauna netrebnic pe sine și fiind defăimat de ceilalți să devină smerit, mai plăcut lui Dumnezeu, încât câștigul său îi va fi mai mare decât paguba.

Chiar dacă păcatul cuiva nu e numai vădit tuturor, ci și mare, nu-l osândi. Du-te cu gândul la înfricoșata judecată a lui Dumnezeu și acolo vei vedea pe unii ce au fost nelegiuiți dar mai apoi prin pocăință au ajuns la înalte trepte de sfințenie; iar pe alții căzuți din cea mai înaltă perfecțiune în prăpastia ticăloasă. De aceea, fii totdeauna cu frică și cutremur mai mult pentru tine decât pentru alții. Fii încredințat că orice grăire de bine pentru aproapele și toată bucuria ce-o vei simți pentru el sunt rodul și desăvârșirea Sfântului Duh.

Dimpotrivă, orice defăimare, judecată cutezătoare și grăire de rău de aproapele ies din răutatea noastră și din îndemnul diavolesc.

Deci, dacă vreo cădere a unui frate te-ar fi smintit, nu te odihni și închide ochii până n-o alungi, cu toată puterea din inima ta.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 135)