SPOVEDANIA NU POATE FI INLOCUITA CU STIINTA PSIHOLOGIEI SI PSIHIATRIEI

 

SPOVEDANIA NU POATE FI INLOCUITA CU STIINTA PSIHOLOGIEI SI PSIHIATRIEI

TAINA SFINTEI SPOVEDANII NU POATE FI INLOCUITA CU STIINTA PSIHOLOGIEI SI PSIHIATRIEI
O multime de oameni, cand au diferite probleme psihice, necazuri familiale, intamplari ciudate in viata, din cauza lipsei de cuno stinte religioase sau, mai mult, de practica religioasa apeleaza la un psiholog sau psihiatru in loc sa mearga la un duhovnic iscusit. Insa, asa cum se cunoaste, Psihologia si Psihiatria sunt doua stiinte ce dau raspunsuri cu explicatii fiziologice. Mai mult, s-a incercat in ultimele decenii a se dezvolta si alte stiinte, parapsihologia si psihotronica, care incearca sa dea explicatii ce depasesc fiziologicul insa, deja aici s-a trecut in extrema ocultismului satanic. Nici una din aceste stiinte nu poate inlocui Spovedania si duhovnicia. In cadrul Sfintei Spovedanii se patrunde pana in adancul sufletului, se opereaza si se scoate toata tumoarea canceroasa a pacatului. In stiintele mai sus mentionate nu se solicit a si nu se exploateaza decat ratiunea si constiinta, atat a penitentului, cat si a celui ce exploreaza. In acest sens marele teolog ortodox Mitropolitul Irineu Mihalcescu ne confirma spunand: „Stiinta psihopatologica si psihiatria inlocuiesc pana la un punct terapeutica duhovniceasca, prin examinarea constiintei. Ele nu izbutesc sa rezolve, insa, toate problemele psihice. Dezechilibrul psihic, unele nevroze nu-si au numai o explicatie fiziologica, ci si una moral-religioasa. Latura moral-religioasa este un domeniu pe care nu-l poate cerceta decat Biserica.
Eliminarea raului produs de necazurile zilnice nu se dobandeste decat printr-o dezvaluire sincera a tuturor starilor intime sufletesti. Aceasta incredere nu se poate acorda decat duhovnicului”.
(Dogmatica, Manual pentru seminariile teologice, Bucuresti, Edit. Inst. Biblic, 1958)

 "O RUGĂCIUNE CU MARE PUTERE A ELIBERĂRII DE SUPĂRĂRI ȘI NECAZURI... (a părintelui Arsenie Boca)."

"Doamne, Tu ești mare, Tu ești Dumnezeu, Tu ești Tatăl, Pe Tine Te rugăm, prin mijlocirea Sfinților Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail, să ne eliberezi de tot răul care ne-a robit, de neliniște, de tristețe și de obsesii.

Te rugăm, izbăvește-ne Doamne, de ură, de desfrânare și de invidie! Te rugăm, izbăvește-ne, Doamne, de gelozie, de mânie și de frică!

Te rugăm, izbăvește-ne, Doamne, de gândul sinuciderii ori al avortului!

Te rugăm, izbăvește-ne, Doamne, de orice formă de destrăbălare!

Te rugăm, izbăvește-ne Doamne, de farmece și de vrăjitorie!

Te rugăm, izbăvește-ne Doamne, de destrămarea familiei și de orice rău ascuns!

Te rugăm, izbăvește-ne, Doamne! Tu, Doamne, care ai spus: „Pacea Mea o las vouă, pacea Mea dau vouă!”, dăruiește-ne prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria eliberarea de orice formă a răului și bucuria veșnică, întru împărăția Ta.

Amin!”.

 

O nouă minune înfăptuită de icoana Maicii Domnului „Grabnic Ajutătoarea”

În oraşul Arta este păstrată o icoană a Maicii Domnului „Grabnic Ajutătoarea”, adusă de la Muntele Athos. Anume în faţa acestei icoane Ecaterina aprindea întotdeauna lumânări și se ruga pentru mijlocirea Prea Sfintei Fecioare.

Timp de unsprezece ani ea nu a reuşit să devină mamă, şi a decis să se roage Maicii Domnului ca să rămână însărcinată. Femeia a promis că dacă se va naşte o fetiţă, o va numi – Maria. Rugăciunea ei a fost auzită, însă a născut un băiat, pe care l-a numit Gheorghe, în cinstea tatălui său. Iar după 19 luni pe lume a venit şi o fetiţă, şi deşi mama nu-și uitase promisiunea făcută, a numit-o pe fiică Vassiliki – în cinstea soacrei sale.

Însă, dacă primul copil s-a născut ușor și fără complicații, fetiţa a venit pe lume prin cezariană la un spital din Salonic, unde a suferit o infecţie şi a ajuns în curând la reanimare, fiind pe moarte. Frații duhovniceşti ai Ecaterinei au luat legătura cu mănăstirile Arhanghelului Mihail de pe insula Thassos și Dochiariu din Muntele Athos și i-au transmis să o boteze singură pe micuţă cât mai urgent posibil.

Femeia i s-a adresat după ajutor Maicii Domnului „Grabnic Ajutătoarea” şi a rugat-o să-i vindece copila, apoi a însemnat-o de trei ori cu semnul crucii şi a spus: „Se botează roaba lui Dumnezeu, Maria, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Din moment ce fetiţa era foarte bolnavă, ea nu o putea ridica.

De atunci, lucrurile s-au schimbat. Peste o săptămână femeia şi fetiţa erau deja acasă. Acum fata este în afara oricărui pericol, este sănătoasă datorită ajutorului Maicii Domnului. Medicii spun şi ei că într-adevăr s-a întâmplat un miracol.

Într-o discuţie cu egumenul mănăstirii Dochiariu, Ecaterina și-a exprimat recunoștința față de ajutorul grabnic al Maicii Domnului, şi le-a mulţumit totodată călugărilor mănăstirii rugăciunile lor. La rândul său, părintele i-a spus că este foarte important acum să o boteze pe micuţă cu numele Maria.

Traducere şi adaptare Natalia Lozan

 

Aceste izvoare au puteri miraculoase! Unde se află izvoarele făcătoare de minuni din România, tămăduitoare pentru multe neputințe sufletești și trupești!

Mai multe izvoare din România sunt făcătoare de minuni, ele fiind tămăduitoare pentru multe neputințe sufletești și trupești. Iată o listă a celor mai cunoscute dintre ele:

• Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, com. Voila, jud. Braşov – izvor şi fântână tămăduitoare

• Mănăstirea Izbuc, sat Ponoarele, com. Cărpinet, jud. Bihor – izvorul “Izbuc”

• Mănăstirea Prislop, sat Silvaşu de Sus (Haţeg), com. Prislop, jud. Hunedoara – izvor tămăduitor (tot aici se află şi mormântul părintelui Arsenie Boca, încă necanonizat)

• Mănăstirea Râmeţ, com. Râmeţ, jud. Alba – izvor tămăduitor în paraclis

• Schitul Poşaga, com. Poşaga, jud. Alba – izvor tămăduitor

• Schitul Călugăra, com. Ciclova Montană (Oraviţa) – izvor tămăduitor în biserică

• Mănăstirea Izvorul Miron, sat Româneşti, com. Tomeşti, jud. Timiş – izvor tămăduitor cu ape termale

• Mănăstirea Săraca, com. Şemlacu Mic, jud. Timiş – izvor tămăduitor

• Schitul Vasiova, oraşul Bocşa, jud. Caraş Severin – izvor tămăduitor în capelă

• Schitul Văliug de pe Muntele Semenic, jud. Caraş Severin – lac sfânt

• Mănăstirea Brâncoveni, com. Brâncoveni, jud. Olt – izvor tămăduitor

• Schitul Pătrunsa, com. Bărbăteşti, jud. Vâlcea – izvor tămăduitor

• Schitul Pahomie, com. Cheia, jud. Vâlcea – izvor tămăduitor (Izvorul Frumos)

• Mănăstirea Bistriţa, com. Costeşti, jud. Vâlcea – izvor tămăduitor ce picură în peştera Sf. Grigorie (Vânturariţa), Galeria Asceţilor

• Mănăstirea Frăsinei, com. Muereasca, jud. Vâlcea – izvor tămăduitor (al Sf. Calinic)

• Schitul Jgheaburi, sat Piscu Mare, com. Stoeneşti, jud. Vâlcea – izvor cu ape sulfuroase, tămăduitor în Vinerea de după Paşte

• Schitul Horăicioara, com. Crăcăoani, jud. Neamţ – izvor tămăduitor

• Fântâna din satul Smeeni – apă tămăduitoare

• Biserica “Grecească”, Brăila, jud. Brăila – izvor tămăduitor

• Mănăstirea Dervent, com. Ostrov, jud. Constanţa – izvor tămăduitor (al Sf. Andrei)

• Mănăstirea „Peştera Sf. Ap. Andrei” , comuna Ioan Corvin, jud. Constanţa – izvoare tămăduitoare (ale Sf. Andrei)

• Mănăstirea Cetăţuia, com. Cetăţeni, jud. Argeş – izvor tămăduitor în altar, ce curge de la data “Izvorului Tămăduirii” până la 15 august, “Adormirea Maicii Domnului”

• Mănăstirea Robaia, com. Muşăteşti, jud. Argeş – izvor tămăduitor

• Mănăstirea Nămăieşti, lângă Câmpulung Muscel, jud. Argeş – izvor tămăduitor

• Biserica „Sf. Nectarie Taumaturgul şi Sf. Calinic de la Cernica – a Izvoarelor de Leac”, sat Vâlcele/Crâmpoţani, com. Merişani, jud. Argeş (DN Piteşti – Curtea de Argeş) – 7 izvoare tămăduitoare (pe locuri de putere vechi; regula „tăcerii” pe o rază de 1 km de jur împrejur)

• Fântâna din satul Prodăneşti, com. Ioneşti, jud. Argeş – apă tămăduitoare

• Fântâna din satul Glâmbocu (lângă Piteşti), jud. Argeş – apă tămăduitoare

• Mănăstirea Ghighiu (lângă Ploieşti) – izvor tămăduitor

• Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti – izvor tămăduitor (la intrare)

• Biserica „Sf. Gheorghe – Mărţişor” – izvor tămăduitor (vizavi de fosta Măn. Văcăreşti, în apropierea benzinăriei de la Big Berceni)

• Mănăstirea „Sf. Ioan Casian”, comuna Târguşor, jud. Constanţa – izvor tămăduitor

• Mănăstirea „Sf. Maria – Techirghiol”, Techirghiol, jud. Constanţa – izvor tămăduitor

 

A stat 12 ore ascuns în Sfântul Mormânt pentru a vedea ce se întâmplă. „Trebuia să văd, ca un alt Toma necredincios”

„Trebuia să văd, ca un alt Toma necredincios”, spunea el, „cu ochii mei ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului ca să cred”. De multă vreme căuta modul de a da răspuns la întrebările lui.

Într-o zi, pe când curăţa cupola în podul Mormântului, a descoperit o mică ascunză­toare în care, cu greutate, putea intra trupul unui bărbat. Era singurul loc în care putea să se ascundă şi să urmărească, nevăzut de nimeni, venirea Sfintei Lumini.

Monahul grec Mitrofan s-a născut în anul 1900 în localitatea Kerasunda din Pont, scrie doxologia.ro. În 1921, în perioada genocidului locuitorilor din Pont de către turci, a fost omorâtă toată familia lui. El însuşi, la vârsta de 21 de ani, a fost prins şi trimis la închisoarea din Ntigiampakir, unde prizonierii lucrau la minele de cupru. Cei mai mulţi dintre ei erau condamnaţi la moarte din pricina mâncării infectate şi a condiţiilor mizerabile de trai.

După câteva luni de şedere în temniţă, Părintele Mitrofan a reuşit să evadeze. Fără patrie şi familie, singurul scop al vieţii sale era să reuşească să ajungă viu la Ierusalim, ca să se închine la Mormân­tul lui Hristos.

Timp de mai multe săptămâni a călătorit descult prin munţi, ca o sălbăticiune, ascunzându-se de oameni. Îndreptându-se spre sud, a ajuns la localitatea Alep din Siria, de acolo a mers la Beirut, în Liban, după care, mergând zile întregi paralel cu ţărmul, a ajuns la portul Haifa din Palestina. Peregrinarea lui s-a încheiat la 1 noiembrie 1923, când a ajuns la Ierusalim, unde şi-a împlinit făgăduinţa sa la Sfântul Mormânt.

Doi ani mai târziu, în 1925, a fost tuns în monahism şi a fost rânduit păzitor al Sfântului Mormânt de către Patriarhul Damian I. În această calitate, a participat la ceremonia Sfin­tei Lumini de la Paştile anului 1925. Vreme de multe luni l-au chinuit nedumerirea şi îndoiala cu privire la natura minunii. Credinţa lui se clătinase şi se întreba dacă într-adevăr este vorba despre o minune adevărată. Răspunsul la întrebarea sa a venit câteva luni mai târziu, în Sâmbăta Mare a anului 1926, când a reuşit să se ascundă în podul Sfântului Mormânt, de unde putea să urmărească tot ceea ce se petrecea în interiorul lui.

Cele pe care le-a trăit în acea zi, le-a povestit după 55 de ani, la Paştile anului 1980, preotului cipriot Sava Ahilleos, care le-a consemnat în scrierea sa: Am văzut Sfânta Lumină. În acel an, părintele Mitrofan avea 80 de ani şi număra deja 56 de ani neîntrerupţi de păzitor al Sfântului Mormânt.

Aşa cum el însuşi a mărturisit, când era tânăr de 25 de ani, fusese stăpânit de o dorinţă nestăpânită de a vedea cu ochii săi cele ce se petreceau în înteriorul Mormântului în clipa când cobora Sfânta Lumină.

„Trebuia să văd, ca un alt Toma necredincios”, spunea el, „cu ochii mei ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului ca să cred”.

De multă vreme, căuta modul de a da răspuns la întrebările lui. Într-o zi, pe când curăţa cupola în podul Mormântului, a descoperit o mică ascunză­toare în care, cu greutate, putea intra trupul unui bărbat. Era singurul loc în care putea să se ascundă şi să urmărească nevăzut de nimeni venirea Sfintei Lumini.

În Vinerea Mare a anului 1926, la miezul noptii, Părintele Mitrofan pune în aplicare planul său îndrăzneţ. La ora 00:30 a cerut de la un ajutor de al său să-i aducă o scară ca să controleze candelele ce erau atârnate sus. După ce a urcat în podul Mormântului, a spus ajutorului să ia scara, motivând că va coborî de acolo printr-o săritură atunci când va termina controlul.

Însă Părintele Mitrofan a rămas în ascunzătoare toată noaptea. Ceasurile care au urmat au fost martirice, aşa cum povesteşte el însuşi, deoarece a în­ceput să fie stăpânit de o frică nemaicunoscută. Învinovăţiri şi mustrări de conştiinţă îl chinuiau pentru ceea ce a îndrăznit să facă.

„Am început să mă prihănesc pe mine însumi”, spunea el, „pentru ceea ce am făcut şi pentru hotărârea mea lipsită de maturitate… Toată lumea crede, numai tu, Mitrofane, nu crezi”.

Vreme de 12 ceasuri a rămas nemişcat şi tăcut. Avea cu el numai puţină apă şi o mică lanternă, pe care a folosit-o la ora 11 dimineaţa, când Mormântul a fost pecetluit şi el a rămas singur în întuneric.

fire2

După o oră, potrivit tipicului, la ceasul al doisprezecelea din zi, uşa Mor­mântului a fost despecetluită şi, mai târziu, a intrat patriarhul grec.

Fragmentul care urmează descrie cele care se săvârşesc după intrarea patriarhului, exact asa cum le descrie Părintele Mitrofan:

„Atunci am desluşit chipul patriarhului, care s-a plecat să intre în Mor­mântul dătător de viaţă. Exact în acea clipă, când agonia mea ajunsese la o înfricoşătoare încordare nervoasă în mijlocul tăcerii mormântale, în care îmi auzeam şi răsuflarea, am auzit deodată un şuierat uşor. Semăna cu suflare uşoară de vânt. Şi îndată am văzut o privelişte de neuitat: o Lumină al­băstruie a umplut tot sfinţitul loc al dătătorului de viaţă Mormânt…

Câtă frică şi cutremur nu mi-a pricinuit acea Lumină albăstruie, în care Îl vedeam clar pe patriarh, de pe faţa căruia curgea transpiraţia… Şi, ca şi cum ar fi fost luminat de acea Lumină, a început să citească rugăciunile… Şi îndată Lumina albăstruie a început să se preschimbe într-o Lumină albă, ca aceea a Schimbării la Faţă a lui Hristos.

LUMINA-SFÂNTĂ El este singurul om care a văzut cu ochii lui cum se aprinde LUMINA SFÂNTĂ la Ierusalim

În continuare acea Lumină albă s-a preschimbat într-o sferă luminoasă ca soarele, care a rămas nemişcată deasupra capului patriarhului. Apoi l-am văzut pe patriarh ţinând mă­nunchiurile cu 33 de lumânări. Şi ridicându-şi încet mâinile în sus, s-au aprins dintr-odată sfânta candelă şi cele patru mănunchiuri de lu­mânări. În acea clipă a dispărut sfera luminoasă. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi trupul îmi ardea în întregime.”

Aceasta este istorisirea Părintelui Mitrofan referitoare la fapta îndrăzneaţă pe care a întreprins-o în acea Sâmbătă Mare a anului 1926. Este singurul martor ocular care, fără să aibă dreptul, a trăit coborârea Sfintei Lumini în interi­orul Mormântului lui Iisus Hristos.

sursa: efemeride.ro

Player video

00:00

00:14

 

 

Oprește-te! Sunt îngrozit de ce am auzit. Cred că încep să-mi pierd mințile. Acestea nu sunt păcate omenești, ci demonice. Du-te de aici! Nu te dezleg!”

Cu câțiva ani în urmă, l-am vizitat pe gheronda Simeon de la schitul «Întâmpinarea Domnului», din Néa Skíti, lângă mănăstirea Sfântul Pavel. În vârstă de nouăzeci și cinci de ani, țintuit la pat, aștepta din clipă în clipă moartea care l-ar fi dus aproape de Dumnezeu. Lângă el, părintele Pantelimon, ucenicul său iubit și înger păzitor.

– Gheronda, l-ai prins pe papa-Sava Duhovnicul?

– Pe Sava Duhovnicul? Pe acel părinte preacuvios și sfânt? Să avem binecuvântarea lui! Cum să nu-l prind? Păi la el mă spovedeam. Eram nelipsit de la chilia sa. De multe ori îl ajutam la Sfintele Liturghii ca psalt.

– Spune-ne câte ceva despre sfinția sa. Noi am auzit deja câteva lucruri și ne-am gândit să scriem o carte despre viața sa. Se zice că era un mare duhovnic.

– Într-adevăr, avea mare har. Știa să inspire curaj la toată lumea, mai ales tinerilor monahi. Când veneau să se spovedească le el, îi întâmpina cu un zâmbet larg și cu următoarele cuvinte: «Bine ați venit, îngerașilor! Eu pe tinerii călugări îi consider niște îngerași, care, pentru iubirea dulcelui nostru Iisus, au lăsat deșertăciunea lumii și au venit să se nevoiască aici, în pustiu». Pe cei descumpăniți îi încuraja astfel: «Nu deznădăjdui, fiul meu», îmbărbătându-i pe toată durata spovedaniei.

– Se spune că avea multă iscusință în taina Spovedaniei.

– Da, și foartă multă dragoste. Întrucât nu vroia ca cei care se spovedeau la el să-i ascundă vreun păcat, dacă îl vedea pe cineva că îi este rușine să-i spună tot, apela la anumite «artificii» – «trucuri ale iubirii». Le spunea deci: «Spune, copilul meu, fără nici o rușine toate păcatele tale. Eu sunt bătrânel, uneori mă mai fură somnul. Tu însă continuă să-ți mărturisești păcatele fără nici o frică, căci Hristos este prezent și aude tot. De aceea fă o spovedanie generală, ca să-ți curățești sufletul și să ți-l faci alb și pur ca zăpada». Și astfel monahul începea să se spovedească, timp în care părintele dădea impresia că îi este foarte somn. La un moment dat își pleca capul într-o parte și începea să sforăie. Atunci monahul își spunea cele mai grele păcate, după care părintele se trezea și, automat, monahul revenea la mărturisirea păcatelor mai mici. Însă părintele îi spunea: «Copilul meu, ia stai puțin. Mai înainte parcă ai pomenit de alt păcat sau n-am auzit eu bine? Ia mai zi-l o dată, ca să-ți cureți sufletul». Atunci, căpătând curaj, acela îl mai mărturisea o dată și chiar mai deslușit. Și astfel i se ușura sufletul, se bucura Dumnezeu, iar diavolul era dat pe față.

– Ah, gheronda, îți mulțumim din suflet. Ne-ai oferit câteva informații extrem de prețioase. Am rămas și noi uimiți de iscusința acestui mare duhovnic. Ce truc ingenios! Nu am mai auzit nicăieri de un astfel de meșteșug.

– V-am spus eu. Avea multă iscusință și multă dragoste. Astfel de duhovnici nu mai găsești azi.

La Schitul Sfânta Ana, undeva pe un munte înalt, trăia un oarecare duhovnic, care însă nu avea experiența și discernământul părintelui Sava. Odată a venit să se spovedească la el cineva care săvârșise niște păcate foarte mari, atât de mari, încât duhovnicului aceluia nu i se întâmplase vreodată să spovedească pe cineva cu păcate mai mari decât acestea. Pe măsură ce auzea păcatele, părintele era cuprins din ce în ce mai mult de un sentiment de groază. Se tulburase atât de mult, încât exclama în sinea sa: «Doamne, ce păcate oribile. Ce satana mai e și ăsta!». Nu apucase să termine de mărturisit păcatele bietul monah, că părintele, extrem de tulburat, i-a zis:

– Oprește-te! Sunt îngrozit de ce am auzit. Cred că încep să-mi pierd mințile. Acestea nu sunt păcate omenești, ci demonice. Du-te de aici! Nu te dezleg! Pleacă de aici, fiindcă nu pot să te mai ascult. Hai du-te!

Bietului monah nu-i mai rămăsese nimic pe lumea asta, decât mila lui Dumnezeu. Însă acum i se închisese și ușa aceasta… Deci nu mai avea nimic. Zărind marea în depărtare, i-a trecut prin minte singura soluție care îi mai rămăsese: să se înece în mare, ca să-și pună capăt chinului. Însă Dumnezeu este mare. Pe când se gândea deci să meargă să se înece în apă, i-a ieșit în cale un călugăr de la Sfânta Ana, care îl și cunoștea.

– Ce s-a întâmplat, de ce ești așa de trist? Ce ai, l-a întrebat acela.

El însă nu răspundea nimic.

– Ce-ai pățit? De ce nu vorbești cu mine, insistă monahul.

După multe insistențe, a reușit să afle motivul pentru care era atât de amărât. S-a întristat monahul auzind acestea și s-a mâhnit în sinea sa. Se gândea deci cum să-l ajute. I-a trecut prin minte că există o singură soluție: să-l ducă cu orice preț la părintele Sava. După multe tratative, a reușit să-l convingă să se spovedească la papa-Sava. Imediat ce l-a văzut, părintele Sava și-a dat seama de chinul prin care trecea. Se gândea deci în sinea sa: «Fratele meu se află în prăpastie. Ca să-l scot de acolo, trebuie să cobor si eu în ea».

– Duhovnicule, mai există vreo nădejde de mântuire pentru mine? îl întrebă acela.

– Pentru toți există nădejdea mântuirii. Milostivirea lui Dumnezeu este mai largă decât cerul și mai adâncă decât marea.

– Nu cred. Pentru un păcătos ca mine nu mai există nădejde de mântuire. E imposibil să mă mai mântuiesc.

– Glumești? Păi dacă a existat pentru mine, înseamnă că există și pentru tine.

– Dar ce păcate ai săvârșit tu?

– Mari păcate, foarte mari.

– Cât de mari? În orice caz, nu cred că ai păcătuit mai mult decât mine, ticălosul.

– Și totuși. Odată m-am lăsat înșelat de cel viclean și am căzut în următorul păcat. Și a început părintele Sava să-i povestească un păcat foarte greu. Imediat monahul acela s-a schimbat la față și, prinzând curaj, i-a zis:

– Ah, părinte! Exact același păcat l-am săvârșit și eu.

– Și tu? Atunci nu fi trist, căci Dumnezeu te va ierta. E de ajuns numai să te pocăiești.

Și iată că trucul părintelui Sava a reușit din nou. Nefericitul monah, prinzând curaj, a început să-și mărturisească sincer toate păcatele. Îl stimula gândul că și Duhovnicul căzuse în păcate asemănătoare cu ale sale.

– Eu, i-a zis la sfârșit papa-Sava, m-am pocăit și am plâns cu amar pentru fărădelegile mele. De doi ani mi-am schimbat total viața. Am primit drept canon să devin duhovnic, să fac milostenii, să postesc, etc. Iar eu m-am conformat. Și de atunci am devenit alt om.

– Și eu mă pocăiesc din tot sufletul, a zis acela. Și voi face tot ce îmi vei spune: post, milostenii, etc.

– Din moment ce ai luat hotărârea de a-ți schimba viața, hai să-ți citesc rugăciunea de iertare, ca să-ți șteargă Domnul toate păcatele.

La scurt timp după aceasta, monahul acela zburda de bucurie, pentru că se eliberase de greutatea păcatelor. Întâlnindu-l din nou pe cel care îl îndemnase să se spovedească la părintele Sava, i-a zis:

– M-ai salvat. Acum sunt alt om.

– Dă slavă lui Dumnezeu, i-a răspuns acela.

– Bun duhovnic părintele Sava. Foarte bun. Numai că și el a săvârșit păcate, și chiar mai mari decât ale mele.

Călugărul acela a înțeles imediat despre ce este vorba.

– Mai mari decât ale tale? Mă faci să râd. Măi omule, părintele Sava trăiește de mic copil în Sfântul Munte și duce o viață de înger. De aceea s-a și învrednicit să devină preot și duhovnic.

Auzind aceasta, călugărul a rămas mut de uimire. După ce a primit și alte explicații, a înțeles ce se întâmplase de fapt și s-a minunat de trucul iubirii pe care îl folosise papa-Sava în cazul său. Și-a dat seama că, într-adevăr, după ce pățise cu primul duhovnic, nu mai exista altă nădejde de mântuire pentru el decât numai papa-Sava, care l-a salvat de pe buza prăpastiei. Din acea clipă a început să nutrească o admirație și o dragoste nemărginită pentru acest minunat doctor și vindecător de suflete.

Să menționăm și faptul că unii părinți aghioriți nu erau de acord cu metodele sale, cu aceste trucuri ale iubirii. Însă nu aveau dreptate, fiindcă papa-Sava, înzestrat fiind cu darul străvederii, știa cum, când, cât și în ce împrejurări să se folosească de acestea, fără să provoace nici cel mai mic neajuns, nici cea mai mică sminteală.

 

O mărturie din lumea cealaltă: ”cei plecați dintre noi ne văd!”

Într-o insulă din Marea Egee a trăit în secolul trecut un preot foarte evlavios. Sufletul său era plin de dragoste pentru turma sa și în mod deosebit pentru cei îndurerați. A sosit însă ziua când și el a fost încercat și a suferit mult.

Fiica sa, o copilă deosebită, se căsătorise de curând cu un tânăr căpătuit. A ajuns la vremea când trebuia să aducă pe lume primul copil, dar în timpul nașterii tânăra a murit. A plecat ca o muceniță să se întâlnească cu Ziditorul ei, lăsând în urma ei multă durere.

Tatăl ei, preotul, a suferit și el mult din pricina despărțirii, însă credința sa nezdruncinată în Dumnezeu a copleșit durerea și l-a îndemnat la slavoslovirea Numelui Său cel Sfânt. Dragostea sa pentru fiica plecată și-a manifestat-o prin rugăciuni fierbinți pentru sufletul ei și prin milostenii în ascuns.

Preotul avea un frate, căpitan de marină, acum veteran, care dobândise multă avere și se desfăta de ostenelile lui. Din păcate, era aproape necredincios, cu toate că avea o inimă bună. Seara, când se adunau în casa ospitalieră a preotului împreună cu alți prieteni, niște locuitori din insulă care ajutaseră biserica în diferite chipuri, își beau ceaiul de salvie și discutau. Într-una din ele, căpitanul i-a spus cu ironie preotului:

– Mai las-o, Părinte, cu viața de dincolo. Chiar crezi că fiica ta vede ce facem și ce spunem?

Preotul încerca cu blândețe să-l ajute să lepede necredința, pentru că știa că în profunzime sufletul lui suferea. Însă acela nu arăta că ar fi fost influențat de cuvintele preotului.

Într-o noapte preotul o vede pe fiica sa în vis. Era plină de lumină, îmbrăcată în alb, veselă și i-a spus:

– Tată, îți mulțumesc pentru toate. Pentru dragostea ta, pentru rugăciunile tale și pentru milosteniile ce le faci pentru sufletul meu. Te rog, spune-i și unchiului meu (căpitanului) că-i mulțumesc pentru peștele pe care mi l-a trimis.

Acestea le-a spus și, zâmbind îngerește, visul s-a stins. Dimineața, când s-a sculat, preotul a simțit multă bucurie și emoție. Seara, când s-au adunat iarăși prietenii căpitanului la casa preotului, preotul le-a povestit tuturor visul pe care-l avusese. Toți au fost profund mișcați, numai căpitanul îl privea cu neîncredere pe fratele său. Când însă i-a spus că nepoata sa îi mulțumește pentru pe care i l-a trimis, căpitanul a sărit în picioare. Ochii i se umpluseră de lacrimi și mâinile începuseră să-i tremure, iar din gură i-a ieșit credința ascunsă a inimii sale:

– Dumnezeul meu!, a șoptit el privind năucit când la unul, când la altul.

Atunci toți au început să-l întrebe ce i s-a întâmplat. De ce atâta tulburare? De ce atâta nedumerire? După ce și-a revenit puțin, căpitanul s-a așezat pe scaunul său și fără ca lacrimile care-i curgeau pe fața sa arsă de soare să-l împiedice, a spus cu glas smerit:

– Da, este adevărat! Sufletele trăiesc și ne văd. În ziua înmormântării nepoatei mele mă pregăteam să cobor la biserică. Aveam multă durere în sufletul meu. Știi, Părinte, cât de mult o iubeam pe această fiică a ta. Totdeauna era ca un înger. În acea clipă a venit un prieten de-al meu, pescar. Îi spusesem să-mi prindă un pește bun și eu i-l voi plăti. Însă în acea clipă m-a enervat prezența lui și i-am spus: „Nu vreau pește astăzi. Nu vreau nimic, căci astăzi o îngrop pe nepoata mea”. Acela când m-a auzit, a înghețat și mă privea mut de uimire. Mi s-a făcut milă de el și i-am spus: „Totuși, stai să ți-l plătesc, iar tu dă-l vreunui sărac pentru sufletul nepoatei mele”. Acela a luat banii, mi-a transmis condoleanțe și a plecat. Această împrejurare nu am spus-o nimănui și după o vreme am și uitat-o. Însă suflețelul ei nu a uitat-o și mi-a trimis mulțumiri.

Și zicând acestea, și-a șters cu dosul palmei lacrimile de pe obraz. Apoi a zâmbit. Iar în acest zâmbet atât de dulce, preotul a distins zorile credinței sale renăscute. Noaptea necredinței plecase…

– Slăvit să fie Numele Tău, Preamilostive Doamne!, a șoptit preotul și l-a îmbrățișat cu privirea sa.

Extras din „Mesaje din Cer”, Sf. Mănăstire a Maicii Domnului, Varnakova.