Niciodată să nu judeci pe nimeni!

Pururea-pomenitul duhovnic de la Schitul Cavsocalivia, ieromonahul Nicodim, mi-a povestit următoarea istorioară luată din niște manuscrise athonite:

Un creștin credincios vreme de cincisprezece ani mergea la duhovnicul și-și mărturisea neputințele sale omenești. Într-o zi, așa cum obișnuia, a mers la duhovnicul său ca să se mărturisească și, deschizând ușa camerei duhovnicului, l-a găsit desfrânând cu o femeie. A ieșit îndată afară și, plecând spre casă, și-a spus în sinea sa: „Ah, ce am pățit! Vai mie! De atâția ani mă spovedesc la duhovnicul meu și acum nu știu ce să fac. Mă voi osândi, pentru că, de vreme ce este atât de păcătos, toate păcatele pe care le-am mărturisit nu mi s-au iertat”. Și se chinuia mult acel om pentru răul ce l-a ajuns și nu știa ce să facă.

Merg pe drum, a însetat. Mai mergând puțin a ajuns la un râuleț în care curgea o apă limpede și foarte curată. S-a plecat și a băut. A băut atât de mult, încât s-a săturat și nu mai voia să mai plece de acolo, ci voia să mai bea din acea apă curată. La un moment dat s-a gândit: „Dacă aici jos apa este atât de bună, atunci, cu cât te vei apropia de izvor, cu atât va fi mai bună”. Și odată cu gândul a pornit să caute izvorul acelei ape.

Dar când a ajuns acolo, ce să vadă? Vede cum apa iese din gura unui câine mort. Atunci a suspinat din adânc și a spus: „Vai mie, că m-am spurcat eu, ticălosul, bând din această apă murdară! Se vede că sunt foarte păcătos și necurat, de mi se întâmplă aceste lucruri”.

În marea mâhnire în care se afla, i s-a arătat Îngerul Domnului și i-a spus:

– Omule, de ce te mâhnești și te întristezi pentru lucrurile care ți se întâmplă? Când ai băut apă din râu, nu te-ai bucurat că ai aflat acea apă și nu te mai săturai de ea, iar acum când ai văzut că ea iese din gura cea necurată a câinelui, spui că te-ai spurcat? Nu te mâhni pentru aceasta, deoarece apa pe care ai băut-o tu și pe care toată lumea o bea, cu toate că iese din gura necurată a câinelui, nu este a câinelui, ci este darul lui Dumnezeu; apa este a lui Dumnezeu.

La fel și cu duhovnicul tău care te mărturisea, iertarea pe care ți-o dădea nu era a lui, ci iertarea este darul lui Dumnezeu. Preasfântul Duh o dă prin duhovnic celui ce-și mărturisește curat și sincer păcatele și neputințele sale. Să știi că darurile și harismele lui Dumnezeu se dau oamenilor, prin mijlocirea preoției celor hirotoniți și care au binecuvântarea de a mărturisi și de a ierta păcatele, așa cum Însuși Stăpânului Hristos a spus Sfinților Săi Apostoli și Ucenici: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” .

Așadar Sfinții Apostoli au dat această stăpânire episcopilor și urmașilor lor, iar aceia preoților și duhovnicilor hirotoniți după rânduială. Din această pricină și pentru faptul că săvârșesc Sfintele Taine ale lui Dumnezeu, preoții sunt mai presus în vrednicie și decât însuși împăratul și cel mai înalt demnitar al poporului. Preoții sunt mai presus decât toți, deoarece orice ar fi oamenii în această lume, vredniciile lumești, de la preot și de la duhovnic vor lua iertarea păcatelor lor. Căci alt drum nu există, pentru că aceasta este Sfânta Tradiție a Sfintei noastre Biserici.

Apoi Îngerul i-a spus:

– Acum mergi să pui metanie și să ceri iertare de la duhovnicul tău, pe care l-ai văzut păcătuind, și roagă-l ca să te ierte de păcatul osândirii pe care l-ai făcut împotriva lui. Cât despre păcatul pe care el l-a făcut, Dumnezeu îl va cerceta și numai El îl va judeca. Pentru că tu l-ai văzut pe el săvârșind păcatul, însă nu poți ști dacă el s-a pocăit și cum s-a pocăit. Așadar tu ai rămas cu păcatul osândirii, iar acela, dacă se va pocăi, va culege roadele pocăinței și ale îndreptării sale. De aceea nu avem dreptul să judecăm nici un om”.

După ce Îngerul a spus acestea acelui creștin credincios, s-a făcut nevăzut. Iar creștinul, împlinind porunca Îngerului, s-a întors la duhovnicul său și i-a spus toate cele pe care le-a văzut și le-a auzit de la Îngerul Domnului, după care i-a făcut metanie. În timp ce acel creștin îi spunea duhovnicului său cele petrecute, așa cum i-a poruncit Îngerul, acela a început să se pocăiască, plângând cu amar și cerând iertare de la Preamilostivul, Preaînduratul și Preabunul Dumnezeu. Și în scurtă vreme și-a îndreptat cele ce rău le-a săvârșit, slăvind pe Dumnezeu pentru mântuirea sufletului său.

După ce duhovnicul meu, Părintele Nicodim, mi-a povestit acestea, a continuat cuvântul și cu multă dragoste mi-a spus:

– De aceea, fratele meu Haralambie , noi, oamenii, nu avem dreptul să cercetăm viața celorlalți oameni, potrivit celor spuse de Apostolul Pavel: „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia?” .

Cu atât mai mult nu trebuie să-i judecăm pe preoți, pe duhovnici și, în general, pe toți clericii, pe care Dumnezeu îi încearcă cu asprime, iar diavolul îi războiește cu multă viclenie și măiestrie. Căci Însuși Dumnezeu spune: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” . Așadar noi suntem datori să iertăm greșelile celorlalți, să ne pocăim, să ne judecăm și să ne pedepsim numai pe noi înșine. Dacă vrem să ne mântuim, să-i iertăm pe ceilalți și, potrivit cu porunca Sfintei Evanghelii, care spune „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc greșelile voastre” , vi se va ierta, dacă veți ierta.

Așadar, frații mei, osândirea este un mare păcat și nu trebuie niciodată să ne preocupe defectele și căderile celorlalți oameni. Noi nu avem nici o treabă cu acestea. Fiecare ceea ce face, pentru sine o face. Noi suntem datori ca ceea ce vedem și auzim, să iertăm și să-i iubim și să ne străduim să-i ajutăm, pe cât putem, pe ceilalți.

Articol relatat de portalul marturieathonita.ro

 

Dacă vrei să ai numai bine și să se mântuiască sufletul tău în dar, să pomeneşti cât mai multe nume! Știi cum se face?

Pentru care pricină oare s-a sfinţit părintele Nicolae Planas? Pentru că pomenea foarte multe pomelnice. Şi eu atunci când mi-am amintit nişte nume, le-am lipit pe peretele de la Proscomidie, căci acolo îmi erau la îndemână. După o vreme am visat că au venit la mine nişte bătrâni de demult, îmbrăcaţi cu haine din acelea care se purtau pe vremuri. Aceia mi-au spus: „Fiule, tu ne-ai scris în pomelnic, dar stareţul tău nu ne pomeneşte”.

– Părinte, îi spun stareţului, de ce nu pomeneşti acele nume de la Proscomidie?

– Pentru că nu pot să le descifrez, îmi răspunse acela.

– Părinte, uite ce am visat. Apoi i-am povestit visul. Şi de atunci m-am hotărât să pomenesc cât mai multe nume. Cu cât mai multe nume pomeneşti, cu atât este mai mare răsplata pe care o primeşti. Aceasta este cea mai mare milostenie: să îl uneşti pe om cu Dumnezeu. Iar lucrul acesta poţi să-l faci.

***

Eu am absolvit numai gimnaziul, nu am mers mai departe. Dar i-am scris în pomelnic pe toţi colegii mei, pe toţi învăţătorii şi profesorii mei, începând de la clasa întâi a şcolii primare până la ultima clasă a gimnaziului. Şi dacă ai şti câtă bucurie primesc atunci când îi pomenesc. Şi aceasta pentru că îi pomenesc pe aceia care m-au făcut să devin un om bun. Acum fiindcă am un an de când nu mai merg la Liturghie, pentru că nu aud, mă străduiesc să-mi amintesc acele nume ca să le pomenesc, ştiind că sufletele acelora dobândesc mult folos duhovnicesc. De aceea, fiul meu, dacă vrei să se mântuiască sufletul tău în dar, să pomeneşti cât mai multe nume.

Extras din Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, trad. de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pag. 242, 244

 

Sfat mare de la Maica Siluana!: Niciodată să nu zici: „Eu n-am să fac niciodată ca mama! Mult chin vine peste tine doar din aceste cuvinte „nevinovate”!

Păi să-ţi întrebi inimioara. Ce să faci? În fiecare dimineaţă să conştientizezi că: „Doamne, eu n-aş fi putut să mă bucur de ziua de astăzi dacă mama mea şi tatăl meu nu mi-ar fi dat viaţă, că puteau să nu mi-o dea, puteau să mă ucidă prin avort”.

 

La vârsta dumitale sunt foarte mulţi copii care n-au apucat să se nască. Şi, dacă te gândeşti şi-i săruţi mâna mamei în fiecare dimineaţă în gând: „Sărut mâna, mamă, că nu m-ai dus acolo, să mă omori, şi că mi-ai dat viaţă”, se vor schimba multe. Chiar şi dintre copiii noştri numiţi „copiii străzii”, au conştientizat acest dar… Ei, vă daţi seama, erau foarte supăraţi pe mamele lor pentru că aveau nişte vieţi…, aveau nişte mame…, majoritatea erau abandonaţi sau mamele se prostituau în prezenţa lor, şi îi trimiteau la cerşit…. Nici nu vă puteţi imagina ce-au putut să sufere acei copii, şi sigur că-şi urau mamele…

 

Şi, atunci când îţi urăşti mama sau tatăl, viaţa este cel mai cumplit chin, pentru că o urăşti în sângele tău, în originea ei! Ei, încercând eu să-i ajut să se împace cât de cât cu mama, să aibă o relaţie cât mai aproape de normal, îi întrebam dacă le-ar fi plăcut să nu fie, să nu se fi născut. Şi ei spuneau: „Nu, nu, nu, îmi pare bine că sunt!” Şi le explicam: „Uite, dacă mama te-ar fi avortat, n-ai fi fost”. „Aaa! Atunci sunt bucuros, îi mulţumesc mamei”, aveau un motiv pentru care să-i mulţumească…

 

Voi, sunt sigură că aveţi mai multe motive să-i mulţumiţi, nu? Apoi, cum spunea părintele Vasile Mihoc la o conferinţă la noi, la Craiova, faceţi-i o bucurie cât de mică, aşa, cât un „bip” de celular! Din toate impulsurile astea pe care le aveţi pe telefonul mobil, risipiţi unul ca să-i daţi mamei un bip, cum se spune. Da? Şi îi spui: „Mamă, când primeşti un „bip” de la mine, să ştii că eu îţi spun: „Sărut mâna, te iubesc şi mi-am adus aminte de tine”. Sau, dacă descoperi la tine ceva care nu ţi-a plăcut la mama, sau la tata, să nu-i judeci, ci să zici: „Doamne, ce bine că eu, cu ajutorul Tău, voi putea să lucrez, să vindec această neputinţă a mamei mele”.

 

Niciodată să nu zicem: „Eu n-am să fac niciodată ca mama!”, că vă veţi trezi că veţi face exact ca mama sau exact ca tata pe care-i judecăm. Să nu-i judecăm, ci să-i cinstim! Să-i cinstim oricum ar fi pentru că nu ei cer asta, ci Dumnezeu! Vedeţi, Dumnezeu nu ne cere să-i iubim pe părinţi mai mult decât pe aproapele, ba chiar ne cere să nu ne lepădăm de ei la maturitate, ci să-i cinstim. Şi să întrebăm pe Dumnezeu: „Doamne, ce înseamnă să-mi cinstesc părinţii?”, şi El ne suflă. Îţi doresc să biruieşti.

 Dacă poţi zice cele şapte laude acasă liniştit, cu candela aprinsă la sfintele icoane, aşa da. Dar ca să zici cele şapte laude şi să lucrezi în fabrică, apoi unde-i mintea ta şi unde-i gura ta? Şi dacă ne rugăm numai cu gura, auzim pe marele prooroc Isaia care zice aşa: Aproape eşti, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor.

Voi nu vedeţi ce păţim noi când ne rugăm? Zicem rugăciunea, iar mintea noastră: „Mă duc la Bacău, mă duc la Iaşi, mă duc cu tare”; „Stai, că am de cumpărat cutare, am de făcut cutare”. Uneori ne sfădim cu cei care au ciudă pe noi. „Dacă la acelai-am zis aşa, de ce mi-a zis aşa?”. Cât mai râde dracul de rugăciunea noastră atunci când vede că gura zice psalmi, iar mintea e pe dealuri! Bagă de seamă: rugăciunile lungi, cele şapte laude, acatiste, paraclise, e bine să le zici când eşti singur în casa ta. Liniştit, ai încuiat uşa, şi zi-le. Dar ca să zici aşa, că am zis cele şapte laude şi tu să fii cu mintea în toate părţile, nu-ţi foloseşte nimic, că Dumnezeu nu se uită la gură. Auzi ce spune?

Dă-mi, fiule, inima ta, zice Solomon. Să vadă dacă te rogi din inimă. Rugăciunea din inimă, măcar de ar fi cât de scurtă, are mare putere.

A fost un călugăr care se ruga de 30 de ani lui Dumnezeu ca să-l scape de draci, pentru că el era cu viaţă înaltă şi, când stătea la rugăciune, veneau dracii şi îi făceau fel de fel de sminteli. Veneau în chip de şarpe şi se încolăceau de picioarele lui când făcea metanii. Veneau vrabie, veneau în chip de ostaşi, îl ameninţau că îl taie cu sabia, băteau toba, cântau, jucau, făceau dracii orice. Şi de multe ori zicea călugărul: „Doamne, goneşte duhurile acestea de la mine”, căci îl înfricoşau, îi făceau mari nedreptăţi. Şi o dată a voit Dumnezeu să-i arate când e rugăciunea rugăciune. Şi stând el aşa la rugăciune pe la miezul nopţii, că de 30 de ani se ruga şi încă nu scăpase de războiul dracilor, deodată îi bate dracul în uşă. Şi întreabă călugărul:- Care-i acolo, măi?- Eu, diavolul, şi să ştii că Hristos al tău acum mi-a dat putere să te omor pe tine! Până acum n-am putut să te omor, doar te-am necăjit aşa.

El, când a auzit că vrea să-l omoare, a strigat:- Nu intra, măi! Şi a prins dracul de uşă dinafară şi călugărul dinăuntru. Împingea dracul, iar călugărul ţinea uşa. Ei, cu duhul cel rău nu poţi ţine piept. Când a văzut că dracul deschide uşa şi el nu poate să-l ţină, n-a mai putut zice psalmi, că înainte el citea la Psaltire, ci numai atât a zis: „Iisuse, nu mă lăsa!”. Şi atunci a auzit un tunet, s-a făcut un huiet mare şi s-a stins diavolul, a ieşit o stea galbenă ca de pucioasă, a făcut-o putoare mare şi nu s-a mai auzit nimic.

Şi atunci a început călugărul a plânge. Şi aude un glas:- Dar de ce plângi?- Doamne, plâng pentru că îndrăzneşte dracul să vină să mă omoare, că a zis că i-ai dat Tu voie!- Dar de ce nu te rogi?- De 30 de ani mă rog.- Niciodată nu te-ai rugat. Abia acum te-ai rugat că era dracul la uşă, cu mâna pe clanţă. De-abia acumte-am auzit.- Dar eu, Doamne, numai atât am zis: „Iisuse,nu mă lăsa”.- Da, dar ai zis din inimă. Până acum ai zis din gură, dar eu căutam să te rogi din inimă. Când ai zis„Nu mă lăsa”, ai zis din toată inima şi tocmai la cer a ajuns.

Ştiţi de ce v-am spus istorioara asta? Pentru că Domnul caută să zicem şi rugăciuni mai scurte, dar să le zicem din toată inima. Sunt bune şi rugăciunile lungi, Psaltirea, sunt bune şi acatistele, sunt bune şi cele şapte laude, dar să ai oleacă de linişte şi să-ţi aduni mintea, şi acelea se cere să le zici cu mintea şi cu inima. Dar dacă tu ţii tot să faci treabă şi să alergişi să zici psalmi, unde se duce mintea? Nu-i pasă Lui de astea, îi pasă de rugăciunea cea din inimă.

Arhimandrit Cleopa Ilie

PARTAJEAZA 1 

 

Minune a Maicii Domnului în Siria: Musulman tăiat bucăți adus la viaţă în chip minunat

În decembrie 2004, un arab saudit, musulman, s-a înfăţişat la mai multe agenţii de presă pentru a relata următoarea întâmplare de necrezut, care i s-a petrecut şi care i-a schimbat viaţa.

Povestea aceasta a apărut la televiziune, la radio, pe internet, a circulat în ziare, reviste şi broşuri în întreaga Arabie Saudită, în Siria, Palestina şi în ţările vecine.

Acum câţiva ani, acel bărbat s-a căsătorit cu o musulmancă foarte bogată, însă stearpă. Anii au trecut, şi în pofida tuturor străduinţelor şi a cheltuielilor medicale însemnate, făcute la mulţi doctori, au rămas fără copii. Părinţii lui i-au propus să se căsătorească cu o altă femeie, păstrându-o şi pe întâia sa soţie (legea locală îngăduie până la patru căsătorii concomitente).

Obosit, neliniştit şi deznădăjduit, bărbatul nu a primit sfatul părinţilor săi, ci a ales să plece în vacanţă cu soţia sa în Siria. Ajunşi acolo, au închiriat o limuzină şi un şofer care să îi poarte ca ghid în călătoriile lor prin Siria. De-a lungul vacanţei, şoferul a observat că perechea saudită părea amărâtă, îndurerată, mâhnită. Deoarece devenise apropiat de pereche, şoferul i-a întrebat îngrijorat de ce sunt nefericiţi – poate pentru că nu sunt mulţumiţi de felul în care conduce excursia?

Perechea i-a mărturisit şoferului că pricina nefericirii lor este neputinţa de a avea copii. Şoferul, care era şi el musulman, le-a spus atunci că, în Siria, creştinii – şi anume creştinii ortodocşi – au o mănăstire numită Panaghia Saidnaya (nume compus dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă Preasfânta şi un cuvânt arab care înseamnă Doamna noastră) şi că mulţi oameni care nu pot avea prunci se îndreaptă către icoana ei făcătoare de minuni. Ei merg la mănăstire şi li se dă să mănânce din fitilul candelei care arde înaintea icoanei celei minunate. Iar apoi „Maria” creştinilor le dă cele ce doresc, după credinţa lor.

Însufleţiţi de emoţie, arabul saudit şi soţia sa i-au cerut şoferului să îi ducă la mănăstirea „Saidnaya” a „Doamnei Creştinilor”, spunând: „Dacă vom avea un copil, mă voi întoarce şi îţi voi da 20.000 de dolari SUA, iar mănăstirii 80.000 de dolari SUA”. Astfel, s-au dus la mănăstire şi au făcut precum li s-a zis. Mai apoi, s-au întors la ei acasă şi după ceva vreme, femeia a fost găsită însărcinată. După câteva luni, a născut un băieţel minunat. A fost cu adevărat o minune a Doamnei noastre, de Dumnezeu Născătoarea.

Acum, de îndată ce soţia sa a născut, bărbatul saudit a vrut să se întoarcă în Siria, ca să-şi ţină făgăduinţele pe care le făcuse. La întoarcere, l-a sunat pe acelaşi şofer şi i-a cerut să îl ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul era un om viclean şi rău, şi i-a convins pe doi prieteni ai săi să meargă împreună cu el la aeroport ca să îl ia pe bogatul arab saudit, să îi ia banii şi să îl omoare. Aşadar, l-au luat pe bogătaş de la aeroport, iar el, în timp ce conduceau, fără să îşi dea seama că plănuiseră să îl omoare, le-a spus prietenilor şoferului că le va da fiecăruia dintre ei 10.000 de dolari SUA.

Fiind ei tot nemulţumiţi, s-au abătut de la drumul către mănăstire şi au mers într-un loc pustiu, unde l-au omorât pe bărbatul saudit, apoi i-au tăiat capul şi celelalte părţi ale trupului său (mâinile şi picioarele) în bucăţi. Orbiţi de patimă şi copleşiţi de fapta groaznică pe care tocmai o săvârşiseră, au pus rămăşiţele bărbatului în portbagajul maşinii, în loc să le părăsească acolo. După ce i-au luat banii, ceasul şi tot ce mai avea, au purces să caute un alt loc pustiu pentru a scăpa de rămăşiţe.

Apoi, pe când se aflau pe autostrada naţională, maşina a făcut o pană şi s-a oprit în mijlocul drumului. Cei trei s-au dat jos ca să vadă ce se întâmplase cu motorul. Un trecător s-a oprit să îi ajute, însă ei, temându-se ca nu cumva să se descopere fapta lor cea groaznică, au spus că nu au nevoie de ajutor. Însă în timp ce pleca, motociclistul în trecere a observat sânge picurând din spatele vehicolului, şi a chemat poliţia pentru investigaţii, căci întreaga scenă şi cei trei oameni dădeau de bănuit. Poliţiştii a sosit şi, văzând sângele de sub maşină şi de pe asfalt, au ordonat deschiderea portbagajului.

Ei bine, atunci când au deschis portbagajul, dintr-odată!, bărbatul saudit s-a sculat, în chip vădit şi minunat în viaţă şi teafăr, zicându-le: „Chiar acum această Panaghia a isprăvit să-mi coasă gâtul, chiar aici (şi le-a arătat zona mărului lui Adam), după ce mi-a cusut restul trupului”. Văzând aceasta, cei trei ucigaşi şi-au pierdut de îndată minţile – au înnebunit. Poliţia le-a pus cătuşele şi în timp ce erau purtaţi către un spital de nebuni, criminalii strigau că este cu neputinţă ca bărbatul saudit pe care îl omorâseră, decapitaseră şi măcelăriseră să mai fie în viaţă.

Sauditul a mers la un spital pentru a fi examinat de către doctori, iar aceştia au confirmat şi au întărit faptul că cusăturile erau făcute de puţină vreme, validând astfel această întâmplare minunată. Cusăturile erau, şi sunt încă, evidente. Atunci când sauditul a ieşit din portbagajul maşinii, părea a fi, literalmente, făcut din nou (pus laolaltă), mărturisind într-una că Panaghia a pus la loc trupul său şi l-a înviat cu ajutorul Fiului ei.

Imediat după aceasta, arabul saudit şi-a chemat rudele în Siria, şi au mers toţi împreună la mănăstirea Panaghiei Saidnaya, dând laudă, slavă şi rugăciuni, iar în locul darului iniţial de 80.000 dolari SUA (pe care îl făgăduise), a dat 800.000 de dolari SUA pentru Născătoarea de Dumnezeu.

Astăzi, atunci când bărbatul acesta istoriseşte amănuntele acestei minuni copleşitoare, îşi începe povestirea cu cuvintele: „Pe când eram musulman, mi s-au petrecut cele ce urmează…” – ceea ce arată că nu mai este musulman, nici el, nici familia sa.

Această minune a covârşit cu înfricoşată surprindere toată lumea arabă – musulmană şi întreg Orientul Mijlociu.

„SLAVĂ DOMNULUI DUMNEZEULUI NOSTRU, DOMNUL PUTERILOR”

Sursa: vladherman.blogspot.ro

 

Sfantul Porfirie ne invata cum sa scapam de o patima

În primul rând, trebuie să înțelegem că, duhovnicește, suntem prunci. Vă rog frumos să nu ne amăgim. Noi suntem mari, vedeți. Dar în viața duhovnicească nici n-am deschis ochii! Pruncul e total dependent de mama! – de Dumnezeu, de Maica Domnului. Toată viața lui este în strângerea mâinii mamei. Așa trebuie să trăim viața noastră duhovnicească. Și așa o simțim pe Maica Domnului. Și că ne ajută și că nu ne lasă.
Calea este aceasta: Maica Domnului, ajută-mă să fiu copilul tău! Nu mă rog: Ajută-mă să scap de patimă, ci Ajută-mă să fiu copilul tău. Căci, dacă sunt în brațele Maicii Domnului, nu se apropie vrăjmașul.
Spune Sfântul Porfirie: Când te luptă patima, nu te apuca să te lupți cu ea sau să te rogi împotriva patimii, pentru că mai mult te va înlănțui. Ridică mâinile către Dumnezeu nu pentru a scăpa de patimă, ci ca să fii cu El. Scopul nostru este să fim cu Dumnezeu. Și fiind așa, scăpăm și de păcat. Dar eu să mă apropii de Dumnezeu. Pot să mă apropii de Dumnezeu fiind păcătos. Evanghelia e plină de exemple. N-a cerut Dumnezeu sfințenie ca să mă apropii de El. Din contră, mi-a zis că a venit pentru mine: N-am venit pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși, adică, tâlcuiesc Părinții, n-am venit pentru cei care se consideră drepți, ci pentru cei care se consideră păcătoși, cum și sunt. Nu e nimeni drept. Toți suntem păcătoși. Spune Sfântul Ioan Evanghelistul: dacă zicem că păcat nu avem, adevărul nu este întru noi. Când îți conștientizezi starea, atunci Dumnezeu a venit pentru tine. Dumnezeu foarte mult așteaptă să vorbim cu El. Dialogul cu Dumnezeu rezolvă toate problemele noastre.
Deci, putem să ne apropiem de Dumnezeu și fără să fim sfinți. Și trebuie să o facem. Să ne apropiem cum știm, cu smerenie, cu bună cuviință. Și atunci scăpăm de toate. În timp. El știe cum. El e doctorul. Dar vindecarea – să fim realiști, căderea a fost mare, foarte mare, teribilă –, vindecarea durează. Însă este sigură, garantată!
Sursă: Cuvinte către tineri 2015, Mănăstirea Putna

 

Dacă vrei să ai numai bine și să se mântuiască sufletul tău în dar, să pomeneşti cât mai multe nume! Știi cum se face?

Pentru care pricină oare s-a sfinţit părintele Nicolae Planas? Pentru că pomenea foarte multe pomelnice. Şi eu atunci când mi-am amintit nişte nume, le-am lipit pe peretele de la Proscomidie, căci acolo îmi erau la îndemână. După o vreme am visat că au venit la mine nişte bătrâni de demult, îmbrăcaţi cu haine din acelea care se purtau pe vremuri. Aceia mi-au spus: „Fiule, tu ne-ai scris în pomelnic, dar stareţul tău nu ne pomeneşte”.

– Părinte, îi spun stareţului, de ce nu pomeneşti acele nume de la Proscomidie?

– Pentru că nu pot să le descifrez, îmi răspunse acela.

– Părinte, uite ce am visat. Apoi i-am povestit visul. Şi de atunci m-am hotărât să pomenesc cât mai multe nume. Cu cât mai multe nume pomeneşti, cu atât este mai mare răsplata pe care o primeşti. Aceasta este cea mai mare milostenie: să îl uneşti pe om cu Dumnezeu. Iar lucrul acesta poţi să-l faci.

***

Eu am absolvit numai gimnaziul, nu am mers mai departe. Dar i-am scris în pomelnic pe toţi colegii mei, pe toţi învăţătorii şi profesorii mei, începând de la clasa întâi a şcolii primare până la ultima clasă a gimnaziului. Şi dacă ai şti câtă bucurie primesc atunci când îi pomenesc. Şi aceasta pentru că îi pomenesc pe aceia care m-au făcut să devin un om bun. Acum fiindcă am un an de când nu mai merg la Liturghie, pentru că nu aud, mă străduiesc să-mi amintesc acele nume ca să le pomenesc, ştiind că sufletele acelora dobândesc mult folos duhovnicesc. De aceea, fiul meu, dacă vrei să se mântuiască sufletul tău în dar, să pomeneşti cât mai multe nume.

Extras din Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, trad. de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pag. 242, 244