Vedem lumea prin filtrul de interpretare a ceea ce ne place şi a ceea ce detestăm. Credem în chip naiv că fiecare are aceleaşi speranţe şi aceleaşi temeri, aceleaşi gusturi şi aceleaşi neplăceri ca noi. Prea adesea aşteptăm de la ceilalţi să se comporte exact ca noi. Însă, când nu o fac şi când aceştia aşteaptă, de asemenea, să ne vadă acţionând ca ei, ne izbim de nişte conflicte.

Atunci când veţi începe să încetiniţi ritmul vieții, să vă reorganizaţi priorităţile, să deveniţi mai atenţi şi să luaţi distanţă faţă de preferinţele şi aversiunile avute, veţi începe să vedeţi schimbări care vor avea loc în relaţiile voastre.

Acestea sunt relaţii altruiste, care ne duc la fericire şi la o viaţă apropiată de Dumnezeu. Atunci când vă opriţi asupra voastră construiţi, pur şi simplu, un zid între voi, ceilalţi şi Dumnezeu. Cei care nu se preocupă decât de nevoile lor, de dorinţele lor, de planurile lor şi de propriile idei devin singuratici şi se instalează într-un sentiment de nesiguranţă. Aceştia s-au despărţit ei înşişi de Dumnezeu.

Un program eficace pentru a învăţa să iubeşti este acela de a-i situa pe ceilalţi înaintea ta. Puteţi începe cu propria familie, cu prietenii apropiaţi şi colegii de serviciu. Încercând să înţelegeţi nevoile soţului sau ale celui mai bun prieten şi începând să vă gândiţi la nevoile lor înainte de a vă preocupa de ale voastre, veţi constata că vă veţi apropia de ei. Acest gen de acţiune slăbeşte aspectul negativ al egocentrismului şi permite relaţii mai strânse cu ceilalţi.

Există un antrenament care începe cu relaţiile voastre cele mai apropiate. În timp ce relaţiile cu cei care vă sunt apropiaţi cresc, veţi vedea că relaţiile cele mai îndepărtate se apropie şi ele. Iubirea vi se extinde spre exterior. În același timp, vă veţi afla din ce în ce mai aproape de Dumnezeu. Prin urmare, începeţi această lucrare cu cei care sunt cel mai aproape de voi.

Majoritatea credem că suntem cu toţii umflaţi de egoul nostru. Vedem lumea prin filtrul de interpretare a ceea ce ne place şi a ceea ce detestăm. Credem în chip naiv că fiecare are aceleaşi speranţe şi aceleaşi temeri, aceleaşi gusturi şi aceleaşi neplăceri ca noi. Prea adesea aşteptăm de la ceilalţi să se comporte exact ca noi. Însă, când nu o fac şi când aceştia aşteaptă, de asemenea, să ne vadă acţionând ca ei, ne izbim de nişte conflicte. Aceasta este realitatea lumii. Încercaţi să vă îngăduiţi să gândiţi în felul în care ceilalţi gândesc, să le apreciaţi gusturile şi aversiunile, să priviţi lucrurile din punctul lor de vedere. Atunci veţi vedea cum relaţiile înfloresc.

Ceea ce constituie un obstacol în cunoaşterea lui Dumnezeu blochează, în acelaşi mod, posibilitatea de a-i iubi pe ceilalţi. Acest fapt se referă la bunăvoinţa noastră. Obiectivul acţiunii este de a da întâietate celorlalţi. Este pilda pe care Hristos ne-a pus-o dinainte. Aceasta este realizarea Sfinţilor Bisericii. Este ceea ce voia să spună Iisus când a anunțat: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde”. Una dintre cele două mari porunci pe care ni le-a dat este de a-l iubi pe aproapele ca pe noi înșine. De ce? Pentru că El vrea ca noi să fim în stare să-L iubim. Dumnezeu este prezent în fiecare dintre noi, iar atunci când ne iubim – Îl iubim pe Dumnezeu. Prin iubirea celorlalţi putem cunoaşte iubirea lui Dumnezeu.

Capacitatea de a da întâietate celorlalţi cere, în primul rând, răbdare, un duh blând şi controlat. Această virtute nu vine decât cu o disciplină de viaţă întemeiată pe rugăciunea zilnică, în care veţi spori capacitatea de a vă controla patimile şi de a păşi dincolo de preferinţe şi aversiuni. Cereţi continuu mila lui Dumnezeu şi ajutorul Lui pentru a vă depăşi natura egocentrică. Dacă sunteţi răbdător şi capabil de a vă gândi la nevoile altora, nu veţi fi iritat de un cuvânt rău care ar putea să nască furia. Atunci când veţi fi mai vigilent şi când viaţa va fi mai ordonată, atunci îi vei putea ajuta pe ceilalţi, chiar și când aceştia sunt mâniaţi pe voi.

Puteţi pune în practică acest precept – de a da întâietate mai întâi celorlalţi – chiar la serviciu. Învăţaţi să acceptaţi că alţii pot avea idei bune, chiar dacă ele sunt diferite de ale voastre. Când nu veţi mai aştepta ca fiecare să fie şi să gândească la fel ca voi, când veţi recunoaşte gusturile şi neplăcerile fiecăruia fără să-l judecaţi, veţi începe să construiţi relaţii de iubire la locul de muncă. De fapt, locul de muncă este un loc ideal pentru a vă debarasa de părțile ascuţite ale personalităţii voastre. Din momentul în care veţi învăţa să iubiţi la locul de muncă, exemplul va fi văzut de ceilalţi pentru beneficiul tuturor.

Unii vor spune că a da altora întâietate vă va transforma în bătaia lor de joc şi că veţi deveni obiect de abuz. Nu este absolut deloc vorba despre aceasta. Nu  trebuie să spuneţi în mod automat da la tot ceea ce vor ceilalţi. Noi vorbim despre a pune bunăstarea celeilalte persoane înaintea propriilor dorinţe, însă fără a face neparat tot ceea ce vrea aceasta. Sunt momente în care este mai bine pentru cealaltă persoană să i se spună nu și sunt alte momente în care spunem da, chiar atunci când e împotriva voinței noastre, pentru că ştim că este cel mai bine pentru celălalt. Aceasta este esenţa dumnezeieştii iubiri. Veţi da întâietate celorlalţi, atunci când bunăstarea celeilalte persoane are mai mult sens decât propriile voastre dorinţe. Este precum iubirea pe care o mamă o are firesc pentru copilaşul ei. Este jertfa pe care Hristos a făcut-o pe cruce. El Şi-a dat viaţa de bunăvoie pentru mântuirea noastră. Adesea, într-o relaţie, este necesar de a spune nu când ştim că aceasta nu este în interesul celeilalte persoane şi a spune da atunci când aceasta nu răspunde propriilor noastre aşteptări.

Puteţi, de asemenea, să reparaţi cu iubire relaţiile destrămate. Actul de a ierta are cea mai puternică putere de vindecare. Iertarea reuneşte cele două părţi. Atunci când iertaţi celor care v-au făcut rău, vă veţi ierta şi greşelile trecutului. Acest fapt ne aduce la un alt avantaj pe care îl avem în Biserică: Sfânta Taină a Spovedaniei. În această Sfântă Taină puteţi să-I cereţi lui Dumnezeu să vă cureţe de toate încălcările de poruncă trecute, de toate ocaziile în care nu aţi fost capabili să vă controlaţi patimile şi să vă stăpâniţi egocentrismul. În această Sfântă Taină, nu numai că sunteţi curăţiţi de Duhul Sfânt, dar câştigaţi şi sfaturi duhovniceşti pentru a vă ajuta să depăşiţi patima care vi se pare cel mai greu de controlat. Atunci când faceţi curăţenie, când vă arătaţi smerit dinaintea lui Dumnezeu şi când vă admiteţi slăbiciunile, vă deschideţi spre o mai bună înţelegere a luptelor celorlalţi şi deveniţi mai dispus să le iertaţi. Cum ajungeţi să iertaţi celorlalţi, aşa sunteţi în mai mare măsură să vă iertaţi pe voi înşivă. Făcând aceasta, veţi afla că reuşiţi mai mult să daţi întâietate celorlalţi. Rezultatul este că toţi ne apropiem de Dumnezeu.

 

• • ini la serviciu

Cum să rămâi „înrădăcinat” în iubirea lui Hristos pe durata întregii zile? Cum să rămâi astfel seara, după o zi încărcată la lucru de critici, discuţii fără capăt, discuţii în contradictoriu, decizii de luat, conflicte...? Cum să nu aduci grijile, cum să încetezi să te mai gândeşti la ele seara sau noaptea?

Accesul nostru la un serviciu sau altul din societatea civilă este departe de a se face fără de Dumnezeu. Dimpotrivă, el este expresia voii Lui. El este Patronul, El este Cel ce ne angajează şi ne pune într-o anumită funcţie în scopul de a lucra pentru El şi cu El. Oricare ar fi acest post, tocmai din acel loc vom putea face ca iubirea lui Hristos să strălucească, vom putea da exemplu de comportament evanghelic, de a ne ispăşi păcatele, de a face loc iertării acolo unde este dezbinare. Mai ales din acel loc ne vom putea ruga pentru toţi cei cu care ni s-a dat să lucrăm – şi de multe ori spovedim greşelile pe care le facem la serviciu. În fond, serviciul, oricare ar fi profesia – de manager, secretară, operator telefonie, director de Resurse Umane, îngrijitor, curier, Director General... – nu contează prea mult. Ceea ce este important e să se facă din el un loc de ajutorare împotriva suferinţei care vine de la păcat şi de la neomenie sub toate formele ei, de la instrumentalizarea şi de la reducerea omului la un obiect. Noi suntem într-un post anume pentru a lucra dimpreună cu Hristos la umanizarea oamenilor. Astfel, putem fi un manager creştin.

Să rămânem înrădăcinaţi

Cum să rămâi „înrădăcinat” în iubirea lui Hristos pe durata întregii zile? Cum să rămâi astfel seara, după o zi încărcată la lucru de critici, discuţii fără capăt, discuţii în contradictoriu, decizii de luat, conflicte...? Cum să nu aduci grijile, cum să încetezi să te mai gândeşti la ele seara sau noaptea? Dacă ne-am petrecut ziua veghind la iubirea lui Hristos, va fi mai uşor. Vrem să spunem: dacă am petrecut ziua fără a uita să ne rugăm pentru unii şi pentru alţii, fără a ne teme să primim umilinţele şi criticile – ba chiar primindu-le cu bucurie, întrucât ne smeresc! – ne va fi uşor să ne încredinţăm, în rugăciunea noastră de seară, toate grijile Domnului. Să nu adormim cu ranchiună faţă de cineva, faţă de vreun coleg sau vreun şef.

Să ne rugăm pentru colegi

De exemplu, după rugăciunea de seară, să spunem și pe aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu, Care Ţi-ai dat viaţa pentru mântuirea tuturor, iartă, binecuvântează, acoperă, tămăduieşte şi mântuieşte pe robul Tău (nume) şi miluieşte-mă pe mine, păcătosul (nume)!”.

Să nu ne lăsăm niciodată despărţiţi de iubirea lui Iisus: să nu judecăm, să nu blestemăm, – „Binecuvântaţi, nu blestemaţi!”, spune Sfântul Apostol Pavel –, să nu ne răzbunăm, să nu pizmuim, să fim neatinşi atât de critici, cât şi de laude.

Cotidianul ca nevoinţă

De fapt, putem considera viaţa de zi cu zi ca fiind un exerciţiu continuu. Acestea sunt lucrări practice de viaţă evanghelică. Paternitatea lui Dumnezeu în aceasta se arată, în fiecare zi şi la orice oră, El oferindu-ne prilejuri de a ne exersa întru iubirea lui Hristos,  Fiului Său, anume, la nejudecare, la iertare şi la smerenie. Probabil că în fiecare zi ne putem exersa în iubirea vrăjmaşilor – a celor care nu ne iubesc şi pe care încă nu-i iubim. Să acceptăm asumarea unei concepţii de nevoinţă a existenţei şi să mergem la serviciu în fiecare dimineaţă cu bucuria de a ne pune în adevărata lucrare – dobândirea iubirii şi a smereniei lui Iisus. Şi, seara, toate grijile pe care le aducem cu noi acasă, să le peschimbăm în rugăciune, să facem din fiecare preocupare conţinutul unei laude sau al unei rugăciuni de mijlocire. Lauda, mai ales, este poarta păcii: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse, slavă Ţie! Pentru cele ştiute şi pentru cele neştiute, slavă Ţie!”.

 Ce ne învață Sfânta Ana, mama Preasfintei Fecioare Maria?

• • n Cojocariu

Dacă ținem cont de faptul că Sfânta Ana s-a căsătorit la 15-16 ani și că a născut-o pe Prunca Maria la aproximativ 60 de ani, înțelegem că rugăciunea sa către Dumnezeu de a avea un copil nu s-a întrerupt vreme de aproximativ 45 de ani. Vă dați seama câtă răbdare și câtă statornicie? Iar Dumnezeu, văzând credința ei, răbdarea și statornicia sa, a dăruit Sfintei Ana mai mult decât a cerut ea.

„Sfântul Ioan Damaschin ne spune să imităm viețile sfinților, pentru a deveni biserici vii și icoane ale acestora. Când venim în fața icoanei Sfintei Ana de la Bistrița, ne amintim de răbdarea ei, de statornicia ei în credință și de modul în care ea a înțeles să se roage lui Dumnezeu pentru a primi un dar”, ne spune ierodiaconul Vasile de la această mănăstire. În rândurile ce urmează vom afla de la sfinția sa ce anume avem de învățat din pilda vieții aceleia care a fost mama Maicii Domnului.

Doar un aspect din viața Sfintei Ana să avem în vedere, pentru a înțelege jertfa și răbdarea sa. Dacă ținem cont de faptul că ea s-a căsătorit la 15-16 ani și că a născut-o pe Prunca Maria la aproximativ 60 de ani, înțelegem că rugăciunea sa către Dumnezeu de a avea un copil nu s-a întrerupt vreme de aproximativ 45 de ani. Vă dați seama câtă răbdare și câtă statornicie? Iar Dumnezeu, văzând credința ei, răbdarea și statornicia sa, a dăruit Sfintei Ana mai mult decât a cerut ea.

Ea a cerut o mângâiere pentru ea și pentru soțul ei Ioachim și Dumnezeu, prin ei, a dăruit o mângâiere pentru noi toți, a dăruit-o neamului omenesc pe Sfânta Fecioară Maria. Noi cerem de la Dumnezeu lucruri mărunte, dar Dumnezeu vrea să ne dea nouă lucruri mult mai mari. Noi cerem de la Dumnezeu lucruri care sunt legate de provocările imediate ale vieții, or Dumnezeu are în vedere viitorul nostru îndepărtat, profunzimile ființei omenești.

„Doamne, eu vreau lucrul acesta. Dar facă-se voia Ta”

Cea mai fascinantă promisiune pe care Dumnezeu a făcut-o omului este viața veșnică. El vrea să ne dea nouă acest dar și dorește să ne împlinească dorințele prin care putem primi sau putem ajunge să primim acest dar. Așadar, când venim înaintea lui Dumnezeu cu rugăciunile și dorințele noastre, să avem puterea să spunem: „Doamne, eu vreau lucrul acesta. Dar Tu știi mai bine ce-mi este de folos. Facă-se voia Ta”.

Într-o zi, noi spunem de mai multe ori: „ ...facă-se voia Ta...”, în rugăciunea Tatăl nostru. Dar, de cele mai multe ori, dacă nu se întâmplă voia noastră, ne întristăm și ne pierdem credința. Or atunci când se mai întâmplă astfel de experiențe, să ne amintim de Sfânta Ana și de răbdarea ei atât de frumoasă și plăcută Lui. Că a lăsat în seama lui Dumnezeu, vreme de 45 de ani ca El să hotărască deznodământul rugăciunii ei și El i-a răsplătit într-un mod atât de minunat, arată Părintele Vasile de la Mănăstirea Bistrița.

 

Minune mare: O icoană a început să izvorască mir sub ochii elevilor! Picături mari, care seamănă cu niște lacrimi! Ce sfânt arată semn mare!:

Minune mare: O icoană a început să izvorască mir sub ochii elevilor! Picături mari, care seamănă cu niște lacrimi! Ce sfânt arată semn mare!:

Pe 20 august 2014, în biserica Seminarului Teologic din Khabarovsk, icoana sfantului patron al acestei instituții de învățământ, a Sfântului Ierarh Inochentie al Moscovei (Veniaminov, 1797-1879, un mare misionar în Siberia și America de Nord, ulterior Mitropolit al Moscovei), a început sa izvorasca mir, rapoarteaza departamentul de informații al Eparhiei Khabarovsk.

Fenomenul neobișnuit a fost observat de către aspirantii la cursurile seminarului, care venisera sa dea examen de admitere.

„Izvorarea mirului a fost observata de către participanți nostri la examenul de inscriere la seminar, care au rămas la rugăciunile de seară. Când am fost informați despre acest lucru, am privit si noi icoana si am văzut picături pe ochii Sfântului Ierarh Inochentie al Moscovei și petele provocate de mir. Este o icoană a sfantului nostru patron, asa incat am oficiat o slujba speciala”, a marturisit pro-rectorul Seminarului Teologic Khabarovsk, Episcopul Efrem Bikin.

„Când icoana a fost deschisa pentru a ne asigura că într-adevăr izvorase mir, biserica s-a umplut dintr-o data de mirosul parfumat. Pentru a inregistra faptul că icoana a început sa izvorasca mir, seminarul a deschis un registru special”.

Mirul a continuat sa izvorasca si în ziua următoare. Picăturile mari, care seamănă cu niste lacrimi, curgeau in partea de jos a icoanei sfântului, acumulandu-se la marginea inferioara a sa.

Această icoana, care contine si o mica parte din moastele sfântului, a fost pictata in Lavra Sfânta Treime – Sfantul Serghie și a fost donata bisericii seminarului de către Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei și al Întregii Rusii.

Sursa: portalul lonews.ro
***
Sfântul Ierarh Inochentie, Mitropolitul Moscovei, luminător al Siberiei şi Americii
După ce a fost hirotonit preot, a petrecut un an ca paroh în Irkuţk, apoi s-a oferit să plece ca misionar în Alaska, deși mulţi alţi clerici se temeau să o facă, auzind că e vorba de un ţinut sălbatic, înţesat de locuitori periculoși.
Traducere și adaptare: Mihai-Alex Olteanu
Sursa: http://www.pravoslavie.ru/english
Sfântul Ierarh Inochentie, Mitropolitul Moscovei și Kolomnei este prăznuit de trei ori în an: pe 31 martie (ziua mutării sale la Domnul), pe 5 octombrie (de Soborul Sfinților Ierarhi ai Moscovei) şi pe 6 octombrie (ziua canonizării sale).

Sfântul Inochentie s-a născut în familia unui epitrop, pe 26 august 1797, în satul Anginsk din gubernia Irkuţk (Rusia), primind la Botez numele de Ioan.

A rămas orfan la vârsta de şase ani şi a intrat la Seminarul din Irkuţk la nouă ani. La scurtă vreme după ce a ajuns acolo, au fost descoperite moaştele Sfântului Inochentie de Irkuţk, ale cărui nume şi lucrare apostolească vor fi moştenite mai apoi de tânărul Ioan. Era un elev silitor, plin de smerenie şi blândeţe – pentru aceasta i s-a dat numele Veniaminov, după fostul episcop Veniamin al Irkuţkului, mult iubit de credincioşi.

Pe 13 mai 1817 a fost numit diacon al Bisericii Bunavestire din Irkuțk, iar în 18 mai 1821 a fost hirotonit preot.

După ce a fost hirotonit preot, a petrecut un an ca paroh în Irkuţk, apoi s-a oferit să plece ca misionar în Alaska, deși mulţi alţi clerici se temeau să o facă, auzind că e vorba de un ţinut sălbatic, înţesat de locuitori periculoși. Soţia sa a izbucnit în lacrimi când i-a auzit hotărârea, dar nu a izbutit să-l facă să se răzgândească. Aşa că, pe când avea 26 de ani, a purces împreună cu familia sa într-o călătorie obositoare de peste 2000 de mile, care a durat mai bine de un an, şi a ajuns în cele din urmă pe Insulele Aleutine în 1824.

A ridicat de unul singur o biserică, călătorind până departe cu ajutorul caiacului, al saniei trase de câini sau chiar de reni. A învăţat şase dialecte ale limbii băştinaşilor şi a fost autorul celui dintâi alfabet pentru aleuţi. A tradus Scriptura şi alte scrieri sfinte în graiul acestora. După mai mulţi ani, a tradus cărţile Scripturii şi în alte limbi ale băştinaşilor din Alaska. A studiat în amănunt ţinuturile şi a scris lucrări etnografice, geografice şi lingvistice, datorită cărora a fost ales mai apoi membru de onoare al Societăţii Geografice Ruse şi al Universităţii Imperiale din Moscova.

S-a întors în Rusia să caute mai mult sprijin pentru misiunea din Alaska. Aici, după ce i-a murit soţia, a depus voturile monahale, luându-și numele de Inochentie, după Sfântul Ierarh Inochentie al Irkuţkului. Mai târziu a fost hirotonit episcop al noului scaun arhieresc al Kamciatka-Kurilelor şi Insulelor Aleutine. S-a întors în acele ţinuturi, ridicând neobosit noi biserici, îndrumând preoţii şi căutând să aducă Evanghelia şi Sfânta Biserică Ortodoxă tuturor băştinaşilor Alaskăi. Încuraja în această lucrare folosirea limbii engleze şi a preoţilor din rândul indigenilor.

După o vreme a fost hirotonit Arhiepiscop, iar la întoarcerea sa în Rusia a ajuns în cele din urmă Mitropolit al Moscovei, unde şi-a urmat lucrarea misionară plină de râvnă, întemeind şi îndrumând Societatea Misionară Ortodoxă.

A rămas cunoscut până astăzi pentru râvna în propovăduirea Evangheliei către întreaga lume. Propovăduirea învățăturilor apostolice de Mitropolitului Inochentie s-a întins peste un teritoriu uriaş, ce cuprindea Alaska şi Ciukotka, Insulele Aleutine, Kurile şi Komandorski, Siberia de Est, regiunea Amurului, Kamceatka şi Orientul Îndepărtat. Mitropolitul Inochentie a adus lumina credinţei creştine în insulele: aleutinilor, koloşilor, kurililor, eschimoşilor, kenailor, ciugacilor, kamciadalilor, oliutorilor, neghidalilor, mongolilor, samoghirilor, goldilor, guliakilor, koriakilor, tunguşilor, ciukcilor, iakuţilor şi kitienilor.

Propovăduirea Evangheliei a fost izbânda vieţii Mitropolitului Inochentie, ocupând un loc aparte în slujirea sa apostolească. Mitropolitul avea darul ţinerii de omilii şi era un predicator strălucit. Nu scăpa niciun prilej de a propovădui şi vorbi oamenilor, învăţându-i necontenit şi pe preoţii săi să facă același lucru.

Sfântul Inochentie s-a mutat la Domnul în 31 martie 1879, în zi de duminică, fiind înmormântat la Biserica Sfântului Duh al Sfintei Treimi – Lavra Sfântului Serghie de Radonej.

Biserica Ortodoxă Rusă l-a canonizat pe Sfântul Ierarh Inochentie pe 6 octombrie 1977.

În anul 1994, în timpul unor săpături lângă Biserica Sfântului Duh al Sfintei Treimi – Lavra Sfântului Serghie, au fost descoperite moaștele Sfântului Ierarh Inochentie, care sunt cinstite acum de credincioșii din Rușia și America.

 

Părintele Arsenie Boca - Slujba preoţilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt!

A osândi pe preoţi e lucrul cel mai uşor şi cel mai fără rost. Să fim drepţi: slujba preoţilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt. Că firea lor pământească mai dă uneori prilej de sminteală, iară să fim drepţi: neavând cum să vină altfel decât prin naştere din trupuri pământeşti în care mişună pornirile fărădelegilor ca şerpii şi rod înclinările patimilor ca viermii, sigur că ei vor fi covârşiţi de moştenirea aceasta şi nu-şi vor putea îndeplini fără umbră trimiterea lor de la Dumnezeu. Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri, biruindu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea. Sigur că aceştia, prin viaţa lor, nu vor lăsa poporul să creadă, şi aşa se vor sălbătăci oile asupra păstorului şi vor face bucurie lupilor. În jurul lor se va întări întunericul a toată neştiinţa şi va începe foametea, nu de pâine, ci de Cuvântul Lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer. Sarea pământului o vor călca-o oamenii în picioare şi aşa vine că: „Şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului”. Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură. Iată în ce mare măsură milostivirea Lui Dumnezeu e atârnătoare de oameni. Dreptatea, însă, nu mai e atârnătoare de oameni, aceştia trebuie să o sufere fără de tocmeală.

 

Uleiul din candela Sfântului Nectarie şi Sfântului Ioan Rusul vindecă boli mari! Te cutremuri ce minuni se fac

Uleiul din candela Sfântului Nectarie şi Sfântului Ioan Rusul vindecă boli mari! “Mama nu mai avea salivă, nu mai avea gust, o durea toata gura, iar la mijlocul perioadei de radioterapie, a început să nu mai poată mânca…” E cutremurător ce s-a întâmplat

Mama s-a vindecat de cancer prin rugăciuni la Maica Domnului și la sfinți

Vreau să mărturisesc câteva din minunile pe care Sfinții Nectarie și Efrem cel Nou, împreună cu Maica Domnului Pantanassa le-au făcut pentru mama mea, bolnavă de cancer.

Am aflat anul acesta că mama suferă de cancer. Lumea noastră, așa cum o știam, s-a prăbușit, iar eu, din persoana care nu citea un acatist decât o dată pe an, am început să citesc acatistele Sfinților Nectarie, Efrem cel Nou, Ioan Rusul și acatistul Maicii Domnului la icoana Pantanassa, simțind o mare mângâiere sufletească. Împreună cu mama, citim permanent acatistele sfinților. De când am aflat de boală, nu a trecut zi în care să nu ne rugăm. Deși făcea chimioterapie și radioterapie și se simțea foarte rău, mama n-a mai lăsat nici o zi din viața ei să treacă fără a citi acatistele sfinților.

Pentru că tumoarea mamei era în zona capului, efectele secundare ale radioterapiei au fost îngrozitoare. Mama se miruia cu ulei din candela Sfântului Nectarie, trimis din Grecia chiar de măicuțele de la mănăstirea Sfântului, dar și cu ulei din candelă de la mănăstirile Sfântului Efrem cel Nou și al Sfântului Ioan Rusul. Sfinții au intervenit, ușurându-i mamei suferințele, astfel încât doamna doctor se mira cum de sunt așa de „blânde” efectele secundare ‒ deși mamei numai blânde nu i se păreau… Pentru ea, acest tratament era îngrozitor de dur. Nu mai avea salivă, nu mai avea gust, o durea toata gura, avea bubițe pe gingii, iar la mijlocul perioadei de radioterapie, a început să nu mai poată mânca. A avut nevoie să suporte o intervenție chirurgicală, prin care i s-a introdus un tub în stomac, prin care s-a hrănit timp de aproximativ două luni de zile. După această operație, a început să se simtă rău, să aibă frisoane și febră. Febra creștea, în ciuda antibioticelor administrate, până a ajuns la 39 de grade Celsius. M-a cuprins panica și, după ce am sunat-o pe doamna doctor, care nu m-a liniștit prea tare, m-am gândit să iau iconițele sfinților cărora ne rugam și ale Maicii Domnului Pantanassa și i le-am pus pe frunte. Imediat după aceea, i-am pus termometrul și febra scăzuse la 38 de grade, apoi a continuat să scadă. Până pe la miezul nopții deja scăzuse puțin sub 37 de grade. I-am mulțumit Domnului că, prin sfinții Săi, ne-a ajutat și am trecut peste încercare.

O altă minune a fost atunci când mamei a început să-i curgă sânge din nas, fără să se mai oprească. Disperată, am chemat salvarea, care a ajuns abia după o oră. Până atunci mamei i se oprise sângerarea după ce i-am pus din nou sfintele iconițe pe frunte.

În cele mai urâte momente, sfinții au fost alături de noi și ne-au ajutat. Ne-am rugat mult și pentru ca mama să nu mai fie nevoită să facă ultima ședință de chimioterapie. Așa s-a și întâmplat: doamna doctor a hotărât ca ultima ședință să fie anulată, din cauza faptului că organismul mamei era deja foarte slăbit.

Chiar astăzi, mama a primit rezultatul examenului tomograf: în acest moment, nu au mai fost detectate celule canceroase. Ne rugăm în continuare pentru ca aceste celule canceroase să fi dispărut pentru totdeauna din organismul mamei și le mulțumim din tot sufletul Sfântului Nectarie, Sfântului Efrem cel Nou și Maicii Domnului Pantanassa că au fost alături de noi și ne-au ajutat atât de mult, alinându-ne și vindecându-ne suferințele, atât pe cele trupești, cât și pe cele sufletești. Am simțit din plin și ajutorul Sfintelor Parascheva și Teodora de la Sihla, al Sfinților Nicolae, Gheorghe, Mina, Dimitrie, Ioan Gura de Aur și al Sfinților Doctori fără de arginți, Chir și Ioan, Cosma și Damian.

Multă sănătate și curaj la rugăciune tuturor celor care trec prin boli și suferințe! Rugați-vă cu nădejde Dumnezeului nostru care face mari minuni prin Maica Sa și sfinții Săi! Doamne ajută-ne tuturor!

 Povestire despre chipul Domnului nostru Iisus Hristos cel nefăcut de mînă şi despre aducerea lui de la Edesa în Constantinopol

(16 august)

Vieţile Sfinţilor pe luna august

În acele zile în care Domnul nostru Iisus Hristos S-a arătat pe pămînt şi cu oamenii a petrecut, cercetînd cetăţile şi satele iudeilor cele dimprejur, propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi tămăduind toată neputinţa şi toată boala din popor; în cetatea Edesa cea din Siria, care era de partea cealaltă a rîului Eufrat, era un boier cu numele Avgar. El pătimea de o boală grea, pentru că pe dinafară suferea de lepră vînătă, iar pe dinăuntru de sfărîma-rea oaselor; deci era chinuit cu slăbănogirea tuturor mădularelor.

Auzind el de Domnul nostru Iisus Hristos şi de minunile mari pe care le făcea, căci cu cuvîntul tămăduia stricăciunile şi slăbă-nogirile şi toate bolile între oameni, a dorit să vadă cu ochii şi pe un lucrător de nişte minuni ca acelea, nădăjduind că va cîştiga tămăduire de la El. Deci, de vreme ce îi era cu neputinţă lui să meargă singur în Iudeea, a trimis rugăminte către Domnul Hristos, ca El să vină la dînsul, în Edesa. Dar îndoindu-se de aceasta, că nu va voi să vină la dînsul Domnul, a trimis pe un zugrav iscusit, cu numele Anania, ca cel puţin să-i închipuiască faţa Lui pe pînză; ca, astfel măcar, închipuirea Lui să o vadă şi să o aibă pe aceea întru răcorirea bolii sale, pentru că mare dragoste avea către El, încre-dinţîndu-se din auzire.

Scrisoarea lui Avgar era scrisă astfel: Avgar, domnul Edesei, lui Hristos Mîntuitorul cel bun, Care S-a arătat în laturile Ierusa-limului în trup, să se bucure!

Eu am auzit despre Tine şi despre preaslăvitele Tale faceri de minuni, cum că fără de doctorii tămăduieşti bolile, orbilor le dai vedere; şchiopilor, umblare; pe cei stricaţi îi curăţeşti şi izgoneşti din oameni duhurile necurate; pe cei slăbănogi, care de mulţi ani zac pe pat, îi tămăduieşti cu cuvîntul, şi pe cei morţi îi înviezi. Deci, unele ca acestea auzindu-le eu, din două una gîndesc despre Tine că eşti, ori Dumnezeu coborît din cer, ori Fiul lui Dumnezeu, căci lucrezi nişte minuni ca acestea de mirare.

De aceea scriu către Tine smerita mea rugăminte, ca să Te osteneşti a veni la mine şi să-mi vindeci bolile mele cele netămă-duite, de care pătimesc de mulţi ani. Aud încă şi aceasta, că evreii Te urăsc pe Tine şi voiesc să-Ţi facă şi oarecare rău. Deci, eu am o cetate care, deşi nu este foarte mare, este însă preafrumoasă şi îndestulată cu toate bunătăţile; deci, vino la mine şi locuieşte în cetatea mea, care ne va fi nouă amîndurora îndestulată cu toate cele de trebuinţă".

Cu o scrisoare ca aceasta de la Avgar, zugravul Anania ajungînd la Ierusalim, l-a găsit pe Iisus Hristos în mijlocul mulţimii poporului, stînd la arătare şi învăţîndu-i cuvîntul de învăţătură, de aceea nu a putut să se apropie îndată de El din cauza înghesuirii şi strîmtorării poporului. Drept aceea, aşteptînd o vreme pînă ce se va risipi poporul, s-a suit pe o piatră care era puţin mai sus de la pămînt şi, privind cu dinadinsul spre faţa Mîntuitorului, se căznea să o închipuiască pe dînsa, dar nu putea; astfel voind atotvăzătorul şi Preasfînta Sa faţă schimbînd-o cu dumnezeiască neînchipuită şi neajunsă slavă şi cu darul. Deci, Anania, ostenindu-se mult, n-a sporit nimic.

Atunci Dumnezeu a poruncit Apostolului Toma să meargă şi să cheme pe acel bărbat care stătea pe piatră şi se căznea a închipui faţa Lui. Acela fiind adus şi neîncepînd a grăi ceva, l-a chemat Domnul pe el la sine pe nume şi după meşteşug, adică numindu-l Anania zugravul. Deci, spunîndu-i pricina venirii lui, i-a zis: "Unde este scrisoarea stăpînului tău, Avgar, pe care mi-o aduci mie din Edesa?" Iar Anania, uimindu-se de mirare şi de spaimă pentru mai înainte-vederea Domnului, a scos degrabă din sîn scrisoarea domnului său şi cu cutremur a dat-o în mîinile Mîntui-torului. Domnul, citind-o, a scris răspuns lui Avgar, astfel: "Fericit eşti Avgare, cela ce nu m-ai văzut şi ai crezut în Mine, căci scris este pentru Mine, că cei ce mă văd pe Mine nu vor crede, iar cei ce nu mă văd, vor crede în Mine şi vor pomeni viaţa cea veşnică. Îmi scrii Mie ca să vin la tine, dar Mie Mi se cade să săvîrşesc aceea pentru care sînt trimis şi după săvîrşire să Mă duc la Tatăl, Cel ce M-a trimis pe Mine. După ce Mă voi înălţa, voi trimite la tine pe unul din ucenicii Mei. Acela te va tămădui desăvîrşit - prin Botez - de bolile cele ce te-au cuprins pe tine şi viaţa cea veşnică îţi voi da ţie şi celor ce sînt cu tine".

Scriind Domnul nostru Iisus Hristos o scrisoare ca aceasta lui Avgar, a pecetluit-o cu pecetea pe care era scrisă cu slove evreieşti aceasta: "A lui Dumnezeu vedere, dumnezeiască minune!" După scrierea şi pecetluirea ei, împlinind Domnul o altă dorinţă a lui Avgar şi a zugravului, a poruncit să-i aducă apă; deci, Şi-a spălat Preasfînta Sa faţă şi a şters-o cu mahrama cea în patru colţuri ce i s-a dat Lui. Şi, o, minune! Apa cea proastă s-a schimbat prin iconomie în zugrăvire de vopsele, şi preasfînta asemănare a feţei celei dumnezeieşti s-a închipuit pe mahrama aceea, pe care Domnul dînd-o cu scrisoare lui Anania, i-a zis: "Du-te şi dă-o celui ce te-a trimis pe tine!" Acestea au fost în zilele cele mai de pe urmă ale petrecerii pe pămînt a lui Hristos, aproape de pătimirea Lui.

Anania s-a întors în Edesa la domnul său şi i-a dat lui acea închipuire a feţei lui Hristos nefăcută de mînă pe mahramă şi epistola cea scrisă. Avgar, luînd-o, s-a umplut de mare bucurie şi, sărutîndu-le pe amîndouă cu dragoste şi închinîndu-se chipului lui Hristos, îndată a cîştigat schimbare de durerile sale, fără numai puţină parte de stricăciune rămăsese pe faţa lui, pînă la acea vreme în care avea să vină la dînsul ucenicul cel trimis de Domnul.

După pătimirea cea de bunăvoie a Domnului, după Înviere şi după Înălţarea Lui la cer, Tadeu, cel trimis de dumnezeiescul Duh, a mers la Edesa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli. Acesta, învăţîndu-l destul pe Avgar sfînta credinţă cea întru Hristos, l-a adus la botez. Cînd a intrat Avgar în sfînta scăldătoare şi s-a botezat, îndată s-a tămăduit şi de acea lepră ce mai rămăsese; deci, a ieşit curat şi sănătos cu trupul şi cu sufletul. Cu dînsul s-a botezat şi toată casa lui, apoi şi toată cetatea şi se slăvea în Edesa numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca al unui adevărat Dumnezeu.

La porţile cetăţii Edesa era un idol al unui oarecare zeu elinesc, care stătea de mulţi ani acolo, şi căruia îi era dator să i se închine oricine intra în cetate. Pe acel idol, Avgar, aruncîndu-l de acolo şi sfărîmîndu-l, a făcut în zidul de piatră, deasupra porţilor, un loc rotund şi adînc încît să nu-l vatăme ploaia. Apoi, lipind pe o scîndură de lemn neputregăios mahrama chipului lui Hristos cel nefăcut de mînă, punîndu-i împrejur aur cu mărgăritare de mare preţ şi împodobind-o, a pus-o în locul acela în zid deasupra porţilor, făcînd încă şi o scrisoare de aur în acest fel: "Hristoase Dumnezeule, tot cel ce nădăjduieşte spre Tine nu se va ruşina!"

Avgar a poruncit popoarelor ca oricine va intra în cetate şi va ieşi, să se închine acelui dumnezeiesc chip al Domnului nostru Iisus Hristos şi a întărit şi prin lege aceea, ca şi în neamurile cele mai de pe urmă, cu schimbare, să se dea o cinste ca aceea închipuirii Domnului. Acea dreptcredincioasă poruncă şi aşezarea lui de lege s-a păzit în toate zilele vieţii lui şi în zilele fiului lui, care a domnit după dînsul în Edesa, asemenea şi în zilele nepotului său. După aceea, unul din strănepoţii lui Avgar luînd domnia acelei cetăţi, iar s-a înnoit păgînătatea cea de demult, pentru că boierul acela, îndărătnicindu-se şi depărtîndu-se de Hristos, s-a abătut la elineasca închinare de idoli. Deci, văzînd pe porţile cetăţii chipul lui Hristos, care se cinstea de toţi cei ce intrau şi ieşeau, i-a venit greu, fiind vrăjmaş al lui Hristos, şi a voit să surpe de acolo acea dumnezeiască închipuire, iar în locul ei să pun un idol diavolesc.

Episcopul cetăţii, înştiinţîndu-se de acest lucru şi făcîndu-i-se vestire de la Dumnezeu, s-a dus noaptea cu clerul său la porţile acelea şi, suindu-se pe o scară, a gătit o candelă cu untdelemn şi, aprinzînd-o, a pus-o înaintea sfîntului chip al lui Hristos. Apoi, astupînd-o cu cărămizi şi cu var, a zidit locul şi l-a netezit, pentru că aşa i se poruncise lui din dumnezeiasca arătare. După ce s-a făcut nevăzut acel chip al lui Hristos nefăcut de mînă, a încetat păgînul stăpînitor de la scopul său. Deci, după multă vreme, s-a dus din stăpînirea obştească chipul acela, şi se uitase locul unde se zidise, încît nimeni nu ştia de el, pînă la arătarea lui cea minunată, care s-a făcut astfel, după mulţi ani.

În zilele dreptcredinciosului împărat Iustinian, Hosroe, împă-ratul Persiei, ducîndu-se cu multă putere de oaste împotriva cetăţii Edesei, a înconjurat-o şi cu vitejie s-a bătut multă vreme, dar în urmă, cetăţenii slăbind, s-au aflat în mare frică şi nepricepere şi s-au rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. Într-o noapte i s-a arătat episcopului Edesei, care se numea Evlavie, o femeie oarecare prea luminoasă, arătîndu-i cu degetul porţile cetăţii şi locul din zid, zicîndu-i: "Deasupra acestor porţi este ascuns dumnezeiescul chip cel nefăcut de mînă al Mîntuitorului Hristos. Scoate-l din zid şi vei face bine!" Episcopul s-a dus cu sîrguinţă la porţile acelea şi, suindu-se la locul arătat în zid, l-a aflat precum i se spusese în descoperire, pentru că a cunoscut zidirea aceea. Deci, destupînd şi luînd cărămizile, a aflat chipul cel preacinstit şi preasfînt al lui Hristos întreg şi nevătămat, candela nestinsă de atîţia ani şi plină de untdelemn. Pe cărămida cu care era astupat chipul, se închi-puise altă asemănare a feţei lui Hristos nefăcută de mînă.

Episcopul, luînd din locul acela acea sfîntă mahramă pe care era închipuirea Mîntuitorului, a arătat-o oamenilor din cetate. Toţi au avut bucurie mare şi îndrăzneau să nădăjduiască spre Domnul. Episcopul a dus cu litie chipul Domnului pe zidurile cetăţii şi a arătat faţa Mîntuitorului oştirilor persieneşti care tăbărîseră asupra cetăţii. Deci îndată toată puterea perşilor s-a tulburat de frică mare şi au început să fugă, gonindu-se de putere dumnezeiască. Astfel cetatea Edesa s-a izbăvit de vrăjmaşii săi prin milostivirea lui Hristos Domnul nostru şi prin arătarea preasfîntului Său chip, cel nefăcut de mînă.

După aceea, trecînd mulţi ani, cînd a fost la greci împăratul Roman, care se numea Porfirogenet, cel ce a împărăţit cu ginerele său, Constantin, fiul împăratului Leon cel înţelept, a adus acea sfîntă mahramă, care avea pe dînsa închipuirea cea nefăcută de mînă a dumnezeieştii feţe a lui Hristos, din Edesa, care se stăpînea de turci, în Constantinopol. În vremea aceea, toată Siria, în care era şi cetatea Edesa, era sub stăpînirea turcilor. Acea aducere s-a făcut astfel:

Împăratul grec Roman, dorind să aibă în cetatea sa împără-tească acea vistierie fără de preţ, a trimis rugăminte de multe ori la Amira al turcilor, ca să-i dea chipul lui Hristos cel nefăcut de mînă. Dar Amira, fiind rugat de creştinii Edesei, n-a voit să dea chipul acela împăratului grec, ci au făcut război. Împăratul Roman a trimis putere grecească asupra Edesei şi a strîmtorat-o, oştindu-se împrejurul laturei Edesei. Atunci edesenii au trimis rugăminte către împăratul grecesc, să nu-i bată şi să nu le pustiască pămîntul. Împăratul cerea de la dînşii chipul lui Hristos, însă Amira, în a cărui stăpînire era Edesa, nu voia să-l dea în dar. De aceea, împăratul creştinesc, fiind cuprins de mare dorinţă să aibă la el chipul lui Hristos, cel nefăcut de mînă, a dat lui Amira douăspre-zece mii de arginţi şi două sute de turci vestiţi, care fuseseră în robie la greci. El i-a dat încă şi o scrisoare a sa, cu pecetea împărătească de aur, ca niciodată să nu ridice război împotriva Edesei şi contra cetăţenilor celor dimprejurul ei.

Astfel şi-a cîştigat dorinţa, luînd chipul cel nefăcut de mînă al lui Hristos şi împreună cu dînsul şi scrisoarea aceea, pe care Domnul nostru Iisus Hristos o scrisese către Avgar, domnul Edesei, precum s-a zis mai înainte. Deci, l-au dus cu slavă pe mîinile arhiereilor şi ale celorlalţi cinstiţi bărbaţi ai rînduielii duhovniceşti, în împărăteasca cetate. Şi se făceau în cale şi în Constantinopol multe minuni de la acel preacinstit chip, pentru că toate bolile se tămăduiau, orbii se luminau, surzii auzeau, şchiopii umblau şi diavolii se izgoneau. Dar un oarecare om îndrăcit striga, zicînd: "Primeşte, Constantinopole, slava şi veselia ta, şi tu, Porfirogenete, cinstea împărăţiei tale!" Omul acela, strigînd astfel, s-a tămăduit de îndrăcire.

Deci, s-a aşezat prăznuirea aducerii chipului cel nefăcut de mînă omenească, în ziua a 16-a a lunii august, în care l-a luat pe el înăuntrul său împărăteasca cetate, cu mare cinste şi prăznuire, în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Fare şi l-au pus spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă - Chipul cel nefăcut de mînă al lui Hristos s-a adus din Edesa în Constantinopol în anul 6452 de la facerea lumii (după mărturia scriitorului de ani al Constantinopolului, Gheorghe Chedrinos), sau în anul 994 de la întruparea lui Dumnezeu.