Sărbătoare! Icoana făcătoare de minuni mari de la Ghighiu! 60 de ani de când e la noi! Vindecă boli incurabile, salvează de la moarte şi împlineşte dorinţe arzătoare!

Sărbătoare! Icoana făcătoare de minuni mari de la Ghighiu! 60 de ani de când e la noi! Vindecă boli incurabile, salvează de la moarte şi împlineşte dorinţe arzătoare!

Mănăstirea Ghighiu | 60 ani de la aducerea Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului Siriaca

S-au împlinit duminică 60 ani de la aducerea Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului Siriaca la Mănăstirea Ghighiu. Cu acest prilej, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de PS Timotei Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.
În timpul slujbei, ierarhul a citit Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei.

Mai departe, Părintele Episcop a rostit un cuvânt în care a vorbit despre Duminica Ortodoxiei, ‘pe care noi o considerăm o sărbătoare şi o victorie a Ortodoxiei în veacul al IX-lea’. Aceasta ‘este bucuria şi nădejdea celor care iubesc Biserica, a celor care Îl slujesc pe Mântuitorul Hristos şi Îl caută’.

Referindu-se la Icoana Maicii Domnului Siriaca, ce veghează timp de şase decenii în biserica aşezământului monahal, PS Timotei a explicat că ‘maicile din mănăstire, împreună cu un grup de credincioşi care vin permanent să aducă rugăciunile lor înaintea acestei sfinte icoane, au strâns numeroase mărturii ale minunilor pe care cinstita icoană a Maicii Domnului le-a săvârşit în acest timp’.

Printre minunile săvârşite se numără ‘foarte mulţi oameni bolnavi vindecaţi’. De asemenea, ‘foarte multe femei care nu au putut avea copii’ şi s-au rugat la Icoana Maicii Domnului ‘au primit de la Dumnezeu acest dar’.

‘Înălţăm şi noi smerită rugăciune pentru a ne ocroti şi a duce rugăciunile noastre înaintea Milostivului Dumnezeu, pentru a ajuta mănăstirea în care se află şi credincioşii pelerini care vin aici cu această dorinţă de a se apropia de Dumnezeu prin rugăciunile către Preacurata Sa Maică’, s-a rugat Preasfinţia Sa.

Sfântul Sinod, în şedinţa sa de lucru din 15 februarie, a luat hotărârea ca din 2019 Calendarul Bisericii Ortodoxe Române să fie îmbogățit cu o nouă sărbătoare: Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului – Siriaca de la Mănăstirea prahoveană Ghighiu, în ziua praznicului Izvorului Tămăduirii.

Icoana Maicii Domnului – Siriaca, pictată pe lemn de santal, datează din secolul al șaisprezecelea și a fost adusă la Mănăstirea Ghighiu în 1958 de PS Vasile Samaha de Serghiopolis din Patriarhia Antiohiei şi a Întregului Orient.

Mănăstirea Ghighiu se află la o distanţă de aproximativ 5 km de oraşul Ploieşti şi este una dintre puţinele vetre monahale care au ca hram Izvorul Tămăduirii.
***
Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Ghighiu – Siriaca

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, renumita ca icoana facatoare de minuni, este o culme a artei sacre siriene, venita din partile crestinilor sirieni, in secolul al XVI-lea. Icoana a ajuns in Romania in anul 1958, ea fiind adusa de catre episcopul Vasilios Samaha si oferita Patriarhului Justinian Marina, in urma unui vis in care Maica Domnului i-a cerut sa ii duca icoana in acest loc. Icoana a fost adusa din Siria si depusa in Catedrala Patriarhala din Bucuresti.

Se spune ca Maica Domnului i-a cerut Preafericitului Patriarh, in vis, sa ii duca icoana siriaca la Manastirea Ghighiu. Parintii au hotarat ca icoana sa fie dusa la Manastirea Ghighiu, unde a inceput sa faca minuni.

Sfanta icoana a fost adusa la Manastirea Ghighiu in data de 25 februarie 1958, de o delegatie condusa de catre vrednicul de pomenire Parinte Patriarh Teoctist, pe atunci episcop vicar patriarhal.

Manastirea Ghighiu – icoana cu Maica Domnului Siriaca

Asezand icoana in biserica mare, brusc, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a izbucnit in plans. Cu lacrimile siroind pe obraz, a cazut in fata icoanei si a inceput sa-si ceara iertare Maicii Domnului ca a luat-o de la locul ei, ca necredinta oamenilor a alungat-o din Siria.

Icoana a sporit faima manastirii, fiind inca o marturie despre indurarea lui Dumnezeu si demonstrand inca o data ca in acest loc „si-a facut biserica pentru a locui intr-insa”. La icoana, dupa o straveche moda athonita, se insiruie puzderie de lantisoare aurite – in semn de multumire si recunostinta pentru toate minunile savarsite prin mila si rugaciunile si mijlocirea Maicii Domnului la Fiul ei si Dumnezeu nostru.

Icoana este zugravita pe lemn de santal. Icoana isi pastreaza numele de „Siriaca” datorita provenientei sale, ea fiind renumita mai ales pentru ajutor in nastere de prunci si tamaduirea unor boli.

In anul 2008, cu ocazia implinirii a 50 de ani de prezenta a icoanei Maicii Domnului Siriaca in biserica Manastirii Ghighiu, dupa Sfanta Liturghie, Preasfintirul Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor, spunea:

„Unul dintre cele mai de pret odoare pe care le are manastirea aceasta si Arhiepiscopia Bucurestilor este icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, numita Siriaca. Se implinesc 50 de ani de cand aceasta sfanta icoana a fost adusa la Manastirea Ghighiu de catre episcopul vicar al Patriarhiei de Antiohia, PS Vasile Samaha, impreuna cu episcopul vicar de Bucuresti de atunci, PS Teoctist Botosaneanul, viitorul patriarh al Romaniei. In mai multe randuri s-a aratat Maica Domnului, in vis, episcopului vicar al Patriarhiei de Antiohia indemnandu-l sa duca aceasta icoana in Romania si sa o aseze in aceasta manastire. In ziua de 25 februarie 1958 a fost adusa icoana la Manastirea Ghighiu, unde a fost asezata cu mare cinste in Biserica Sfantul Lazar, in cimitir, iar in anul 1992, icoana a fost adusa in biserica mare.”
***
Cum i-a fost salvat de la moarte copilul lui Ninel Toma din Ploieşti

Aşa l-am cunoscut, îngenuncheat şi cu ochii în lacrimi. Încă tânăr, abia trecut de 40 de ani, Ninel Toma stătea ghemuit în faţa icoanei şi plângea cu suspine. Într-un târziu, când s-a ridicat, un zâmbet îi strălucea discret pe buze. Din durerea lui de altă dată nu-i mai rămăsese decât o cută adâncă pe mijlocul frunţii şi părul albit într-o singură noapte. La început, când l-am întrebat ce i se întâmplase, de ce plângea, a refuzat să vorbească. Apoi, privind din nou la icoană, s-a răzgândit, grăbindu-se să adauge că toată mărturia lui e dată doar spre mărirea Maicii Domnului şi spre întărirea celor aflaţi în disperare şi nevoi.

Tulburătoarea lui poveste începe cu ani în urmă, pe timpul comuniştilor, când, în ciuda vremurilor grele, Ninel Toma era deja un om aranjat. Avea casă la curte, maşină, o familie minunată şi, ca fotograf profesionist, câştiga destui bani ca să trăiască liniştit şi fără probleme. Peste toate, socrul său, marinar de cursă lungă, îi răsfăţa familia cu toate bunătăţile pământului, ajutându-l financiar ori de câte ori era nevoie. „Trăiam fără nici o grijă, îşi aminteşte Ninel Toma. Nimic, dar absolut nimic nu anunţa ce urma să se întâmple. În ziua aceea, stăteam cuminte cu soţia în grădină, când, deodată, am auzit o bufnitură cumplită, care m-a scrijelit parcă pe creier. Când m-am dus să văd ce se întâmplase, am înlemnit. Adormit într-un hamac, Dănuţ, copilul meu de 6 ani, căzuse izbindu-se cu capul de ciment. A fost ceva cumplit, era plin de sânge, capul îi crăpase ca un pepene şi chiar dacă mai respira încă, Dănuţ îşi pierduse cunoştinţa, era inert, era o legumă, nu mai avea memorie, nu mai recunoştea pe nimeni. Când l-am dus la Urgenţe, doctorul a ridicat din umeri şi, arătându-mi radiografiile în care se vedea o fisură prelungă de un centimetru, mi-a zis fără nici un ocol: „Numai Dumnezeu ţi-l poate salva! Oricum, chiar dacă trăieşte, va fi un handicapat toată viaţa”. Pe vremea aceea nu ştiam prea multe despre biserică, nici despre Hristos. Împins de disperare, m-am suit în maşină, am demarat şi, fără să ştiu unde merg, m-am trezit în faţa Mănăstirii Ghighiu. Atunci mi-am adus aminte că mai fusesem o dată la mănăstire, ocazie cu care mi s-a întâmplat ceva ciudat. Pentru că intrasem în biserică să fotografiez o nuntă, maica Lavrentia (ghidul mănăstirii) m-a rugat să pozez şi Icoana Preasfintei Fecioare. Chiar dacă maica m-a avertizat: „Ai grijă, cei necredincioşi nu o pot fotografia”, eu mi-am văzut de meserie cum ştiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a ieşit perfect, dar chipul Maicii Domnului nu era nicăieri. Am mai încercat o dată. Am consumat două filme (72 de imagini) din toate unghiurile posibile, dar rezultatul a fost acelaşi. Abia a treia oară, când maica mi-a zis: „Fă ce fac eu”, şi a început să meargă în genunchi din pridvorul bisericii până la icoană, abia atunci am reuşit să-i redau chipul Maicii Domnului pe peliculă. Cu tulburarea acestei amintiri, am intrat în biserică şi, ajuns în dreptul icoanei, am simţit că în sufletul meu se produce un vârtej teribil. Am început să plâng. Boceam fără ruşine. Din ochi ţâşneau lacrimile, iar din piept răbufneau toate strigătele mele de disperare, încât până şi părintele a întrerupt slujba şi, ieşind din altar, a întrebat speriat: „Ce-i aici ? Cine a murit?”. Impresionate cu totul, măicuţele au făcut cerc în jurul meu şi aşezându-se în genunchi, potopite şi ele de lacrimi, au început să se roage într-un singur glas, cerând milostivirea Maicii Domnului şi vindecarea copilului, care se zbătea între viaţă şi moarte la spital, urlând de durere la cea mai mică atingere. Vă mărturisesc că în acea clipă, în faţa icoanei, am simţit că minunea începe să lucreze. Brusc, nişte palme uriaşe s-au aşezat asupra mea, iar din toate părţile mă învăluia o căldură ca de forjă, de ziceam că mi se vor lichefia şi părul, şi hainele. Apoi, la fel de inexplicabil, mâinile s-au ridicat şi am simţit pe cap o mângâiere pe care nu o voi uita toată viaţa, mângâiere însoţită de o voce caldă, învăluitoare: „Du-te acasă, omule… Copilul tău se va face bine”. M-am ridicat şi am privit în jur. Nu era nimeni, doar maicile care se rugau la câţiva metri distanţă în genunchi, cu mâinile împreunate. Glasul şi rostirea erau doar pentru mine, învăluindu-mă într-o linişte de necuprins. Senin şi luminat la faţă, ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat copilului, mi-am luat soţia de mână şi am mers direct la spital, spunându-i: Aurelia, Dănuţ al nostru va fi bine – fără să ştiu că minunea se săvârşise deja, că Dănuţ al nostru ne aştepta însănătoşit să-l luăm acasă. Se dăduse jos din pat, alerga prin salon, cerea de mâncare, se juca vesel cu asistentele. Nimeni nu ştia ce anume se petrecuse – nici medicii de salon, nici specialiştii în neurologie, care l-au consultat imediat cu mare uimire. Dănuţ se vindecase de la sine, fără medicaţie, fără nici o intervenţie chirurgicală. Când l-am dus pe copil la Bucureşti, pentru un consult mai aprofundat, la tomografie rezultatul a ieşit perfect. Fisura prelungă din craniu dispăruse, ca şi cum n-ar fi fost vreodată. Aşa, m-am întors acasă cu copilul sănătos, bucurându-mă şi strângându-l în braţe ca un nebun. În acelaşi timp, am căzut uşor pe gânduri şi mi-am amintit că, atunci când am dus băiatul la spital, în salon mai era o femeie uşor lovită la cap, ce se internase pentru nişte analize simple, de rutină. Câteva zile mai târziu, în timp ce completam hârtiile de externare a copilului, rudele femeii tocmai îi ţineau lumânarea. Cu o leziune minoră la cap, femeia murise, în timp ce copilul meu, considerat de doctori irecuperabil şi fără şansă, trăia.”
Surse: CrestinOrtodox.ro; Basilica.ro; ZiarulLumina.ro.

 

Sfântul Paisie Aghioritul – Despre nepotrivirea în căsătorie

Din ce în ce mai mulți tineri din ziua de astăzi renunță la căsătoria întemeiată în fața Lui Dumnezeu de la cea mai mică problemă apărută.

„Nepotrivirea de caracter” este cea mai folosită scuză în caz de divorț, dar să vedem ce spunea Părintele Paisie despre această „nepotrivire”:

“Un barbat a venit odata la chilia mea, sa-mi spuna cat de deprimat era, din cauza disputelor pe care le avea cu sotia lui. Cu toate acestea, nu am găsit la ei nicio problema grava. El se incrunta dintr-un motiv, soția lui se încrunta din alt motiv, asa ca niciodata nu se bucurau impreuna.

În acest caz, am avut nevoie putin de “mobilier”. Spre exemplu, putem lua doua scanduri. Una are un nod într-un loc, cealaltă are un nod in alt loc, iar dacă încercați să le puneti alaturi, va ramane un spatiu gol intre ele. Dar, dacă iei la rindea una dintre scânduri, pe de o parte, și faci același lucru cu cealaltă scandura, cu aceeași unealta, cele doua scanduri se potrivesc rapid una cu alta, și nu mai există niciun spațiu gol între ele. [Pentru Parintele Paisie, rindeaua era… parintele duhovnicesc comun al celor doi].

Unii barbati imi spun: “Eu nu-s compatibil cu sotia mea, suntem persoane total diferite! De ce Dumnezeu face astfel de lucruri ciudate? Nu putea Dumnezeu sa-i armonizeze pe parteneri, așa incat caracterele lor să fie identice sau similare, ca sa poata si ei trăi în comuniune spirituală?”.

Le zic: “Nu înțelegeti că armonia lui Dumnezeu sta în caractere diferite? Caracterele diferite se armonizeaza reciproc. Dumnezeu v-a ferit sa aveti caractere identice! Imaginați-vă că amândoi ati avea același caracter, ce s-ar întâmpla dacă amândoi ati fi furiosi: v-ati distruge casa. Sau, în cazul în care amândoi ati fi moi sau inactivi, n-ati face altceva decat sa incepeti sa dormiti fiecare pe picioarele voastre! Dacă amândoi ati fi zgârciti, ati fi la fel si v-ati intelege, dar amândoi ati merge în iad. Dacă amândoi ati fi scandalagii, v-ați mai putea salva casa? Nu! V-ati demola casa, iar copiii vostri ar ajunge în stradă.

În cazul în care unul, care are un temperament rău, se căsătorește cu una cu un temperament rău, ei vor fi identici sau similari, dar vor ei, oare, asta? Nu s-ar ucide unul pe altul intr-o singura zi? Dumnezeu a creat totul, astfel încât partenerul blând sau frumos sa se căsătorească cu cineva diferit, ca sa-l ajute, pentru că ar fi putut intotdeauna sa fi fost si el bun, dar n-a avut pe nimeni care sa-l ajute, de cand s-a născut”.

Chiar micile diferențe dintre caracterele noastre ar putea sa ii ajute pe parteneri sa formeze o familie armonică, pentru că se completează reciproc. Ai nevoie de o pedala de accelerație, pentru a muta masina ta din loc, dar mai ai nevoie si de o pedala de frână, pentru a o opri, atunci când este necesar. Dacă ai avea o masina doar cu pedala de frână, aceasta ar rămâne într-un singur loc pentru totdeauna. Dacă ar exista acceleratie, dar nu si frâne, masina nu s-ar opri.

Știi ce mi-a spus odată un cuplu? “Ca nu se potrivesc unul cu altul, pentru că se potrivesc prea mult!”. Amândoi erau exagerat de sensibili. Cum se întâmpla ceva în casă, el devenea confuz, spunând: “Oh, ce jale a venit peste noi!”. Apoi, ea spunea același lucru: “Oh, ce jale vine peste noi!. Ei se ‘ajutau’ reciproc să cadă mai rapid în disperare. Ea nu-l putea calma pe sotul ei: “Stai, nu este atât de teribil ce ni s-a întâmplat!”. Am observat acest lucru în multe căsătorii.

Și în educația copiilor lor, atunci când sunt caractere diferite, partenerii se ajuta întotdeauna reciproc, pentru a da o educație corespunzătoare copiilor lor. Unul zice: “Lasa copilul mai liber!”, iar celălalt frâneaza un pic. Dacă ambii sunt stricti, ei isi vor rataci copiii. Iar daca, de asemenea, ambii sunt prea liberali, ii vor pierde din nou. Când sunt diferiti, ei sunt capabili să țină copiii într-un echilibru.

Ceea ce vreau să spun este că totul, în căsătorie, este necesar. Desigur, trebuie să avem grijă să nu depasim limitele, dar trebuie să avem în vedere faptul că fiecare persoană o poate ajuta pe cealaltă; oamenii astia doi sunt aici, pentru a se ajuta unul pe celalalt”.

Sfantul Paisie Aghioritul

 Copiii ascultători și copiii neascultători – Unde se greșește?

Dacă un copil este zămislit în zi de post sau în zi de sărbătoare, atunci el se poate naşte cu un defect, moral sau fizic. Astfel, copilul poate deveni de necontrolat, neascultător. De obicei, într-o familie sunt şi copii sănătoşi, dar şi bolnavi. Păcatul părinţilor se răsfrânge asupra copiilor şi aceştia din urmă pătimesc din cauza lor.

Sunt fără minte acei părinţi care, deşi au copii sugari, înjură, se ceartă, fac rău şi trăiesc doar pentru trup. Toate patimile lor se vor răsfrânge asupra copilului. Chiar dacă este în pântecele mamei, copilul simte starea acesteia şi se poate naşte bolnav. Dacă femeia însărcinată bea, fumează sau face alte păcate, copilul se va naşte cu predispoziţie spre patimi. Atunci când în familie sunt copii mici, nu trebuie să credem că ei nu înţeleg nimic. Înţeleg totul. Copiii sunt ca un burete, absorb totul de la părinţi.

(…)

La Sfântul Ambrozie al Mediolanului a venit mama Fericitului Augustin și i-a spus: „Părinte, plâng zi și noapte deoarece fiul meu nu-l cunoaște de Domnul, și trăiește în păcat.”. Episcopul i-a spus: „Ține minte că Domnul nu va uita lacrimile tale: Fiul tău va veni la Domnul.”

După aceea, fiul a ajuns la Mediolan, chiar când episcopul predica. Fericitul Augustin l-a auzit și a crezut, iar Sfântul Ambrozie l-a botezat. Domnul i-a dat noului botezat o astfel de credință, încât acesta a devenit un mare teolog. Le dicta copiștilor texte de teologie și aceia nu reușiau să țină pasul cu el. Ca să citești toată opera lui, câte 8 ore pe zi, ți-ar trebui 80 de ani din viață.

La rugăciunele mamei, copilul a primit acest dar deosebit. Atunci când mama se roagă pentru copilul ei, copilul nu arde în foc, nu se îneacă în apă…Rugăciunea mamei îl scoate și de pe fundul mării. Este la fel de puternică ca cea a bisericii. Numai că ne este lene să ne rugăm și de aceea copiii și apropiații noștri nu cred în Domnul.

Sursa: Părintele Ambrozie Iurasov, Îndrumar creştin pentru vremurile de azi, vol.1, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p.179 – 181.

Natura copilului este blândă şi receptivă la bine. Dacă noi, adulţii, avem nevoie de mult efort în lupta cu patimile, în cazul copilului, în anumite condiţii, virtuţile se dezvoltă uşor şi repede.

Printre factorii principali ai creşterii duhovniceşti a copilului se numără şi imitarea celor mari şi dobândirea roadelor Duhului lui Dumnezeu din mediul înconjurător. Aşadar, un copil iubitor va creşte într-un mediu în care există dragoste reciprocă. Bucuria şi liniştea duhovnicească îi vor fi asigurate numai dacă aceste sentimente predomină în sânul familiei.

În el nu se va naşte nici o îndoială, atunci când credinţa părinţilor este mare. Inima copilului va fi miloasă şi sensibilă la durerea aproapelui, dacă el va fi martorul permanent, iar cu anii şi participant activ, la milostenii şi binefaceri, la activitatea slujirii şi compătimirii tuturor celor necăjiţi.

Sursa: Nikolaj Evgrafovich Pestov, Cum să ne creștem copiii: calea spre desăvârșita bucurie, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2005, p. 64.

 

Copiii ascultători și copiii neascultători – Unde se greșește?

Dacă un copil este zămislit în zi de post sau în zi de sărbătoare, atunci el se poate naşte cu un defect, moral sau fizic. Astfel, copilul poate deveni de necontrolat, neascultător. De obicei, într-o familie sunt şi copii sănătoşi, dar şi bolnavi. Păcatul părinţilor se răsfrânge asupra copiilor şi aceştia din urmă pătimesc din cauza lor.

Sunt fără minte acei părinţi care, deşi au copii sugari, înjură, se ceartă, fac rău şi trăiesc doar pentru trup. Toate patimile lor se vor răsfrânge asupra copilului. Chiar dacă este în pântecele mamei, copilul simte starea acesteia şi se poate naşte bolnav. Dacă femeia însărcinată bea, fumează sau face alte păcate, copilul se va naşte cu predispoziţie spre patimi. Atunci când în familie sunt copii mici, nu trebuie să credem că ei nu înţeleg nimic. Înţeleg totul. Copiii sunt ca un burete, absorb totul de la părinţi.

(…)

La Sfântul Ambrozie al Mediolanului a venit mama Fericitului Augustin și i-a spus: „Părinte, plâng zi și noapte deoarece fiul meu nu-l cunoaște de Domnul, și trăiește în păcat.”. Episcopul i-a spus: „Ține minte că Domnul nu va uita lacrimile tale: Fiul tău va veni la Domnul.”

După aceea, fiul a ajuns la Mediolan, chiar când episcopul predica. Fericitul Augustin l-a auzit și a crezut, iar Sfântul Ambrozie l-a botezat. Domnul i-a dat noului botezat o astfel de credință, încât acesta a devenit un mare teolog. Le dicta copiștilor texte de teologie și aceia nu reușiau să țină pasul cu el. Ca să citești toată opera lui, câte 8 ore pe zi, ți-ar trebui 80 de ani din viață.

La rugăciunele mamei, copilul a primit acest dar deosebit. Atunci când mama se roagă pentru copilul ei, copilul nu arde în foc, nu se îneacă în apă…Rugăciunea mamei îl scoate și de pe fundul mării. Este la fel de puternică ca cea a bisericii. Numai că ne este lene să ne rugăm și de aceea copiii și apropiații noștri nu cred în Domnul.

Sursa: Părintele Ambrozie Iurasov, Îndrumar creştin pentru vremurile de azi, vol.1, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p.179 – 181.

 

Natura copilului este blândă şi receptivă la bine. Dacă noi, adulţii, avem nevoie de mult efort în lupta cu patimile, în cazul copilului, în anumite condiţii, virtuţile se dezvoltă uşor şi repede.

Printre factorii principali ai creşterii duhovniceşti a copilului se numără şi imitarea celor mari şi dobândirea roadelor Duhului lui Dumnezeu din mediul înconjurător. Aşadar, un copil iubitor va creşte într-un mediu în care există dragoste reciprocă. Bucuria şi liniştea duhovnicească îi vor fi asigurate numai dacă aceste sentimente predomină în sânul familiei.

În el nu se va naşte nici o îndoială, atunci când credinţa părinţilor este mare. Inima copilului va fi miloasă şi sensibilă la durerea aproapelui, dacă el va fi martorul permanent, iar cu anii şi participant activ, la milostenii şi binefaceri, la activitatea slujirii şi compătimirii tuturor celor necăjiţi.

Sursa: Nikolaj Evgrafovich Pestov, Cum să ne creștem copiii: calea spre desăvârșita bucurie, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2005, p. 64.

 SFATURI

Arsenie Boca: Nu mergeți la mânăstiri să vă spovediți, că vă dau canoane mari! Pentru ce e bine să mergeți la mânăstiri! 3 lucruri:

„Mergeti si la preotii vostri, ca ei stiu necazurile mirenilor si greutatile voastre. Voi aveti preoti buni la Sibiu. Nu mergeti la manastiri sa va spovediti, ca va dau canoane mari. Dar sa mergeti la manastiri pentru rugaciuni, liturghii si dezlegari” – a zis odata Parintele Arsenie. (Maria Matronea, Sibiu)

Eram la Biserica Draganescu. Parintele Arsenie picta sus, iar eu stateam jos, lânga schela. La un moment dat, Parintele zice: „Mai, asa-i ca-s lacomi preotii?”. Eu nu spun nimic. Parintele ma întreaba si a doua oara si ma întreaba si a treia oara: „Mai, asa-i ca-s lacomi preotii?”. Eu nu scot o vorba. Atunci, Parintele se apleaca sa vada daca mai sunt lânga schela si îmi zice: „Mai, tu nu auzi ce vorbesc eu cu tine?”.

Eu zic: „Dar, Parinte, acum nu am vorbit de preoti”. Parintele zice: „Da, mai, nu am vorbit acum de preoti, dar tu, când esti cu mai multe persoane si vorbiti de preoti, numai de rau ziceti de ei. Ziceti ca-s lacomi. Iata ce povata îti dau eu: sa nu-i mai vorbiti de rau pe preoti, fiindca sunt slujitorii lui Dumnezeu si nu aveti voie sa-i judecati voi”.

Dupa ce m-am întors de la Parintele, am deschis Biblia exact la paragraful care zice: „Cine esti tu, omule, ca sa judeci sluga altuia”. Exact ce-mi spusese Parintele Arsenie! De atunci, nu mai vorbesc pe nimeni de rau, mai ales pe preoti, ca Dumnezeu este singurul care poate sa-i judece. (Biliboaca Matei, Savastreni)

Extras din „Noi marturii despre parintele Arsenie Boca”, Ed. Agaton, 2005

 

Vraja femeilor ca să nu le mai bată bărbații lor

Undeva, pe aici prin Ardeal, un părinte a fost reclamat la episcopul locului că face nu știu ce vrăji femeilor să nu le mai bată bărbații lor. A venit părintele episcop la preotul respectiv și l-a întrebat ce face de a fost reclamat.

Și preotul a răspuns: „Ce să fac, Preasfințite, că tare mai sufereau sărmanele femei, că aproape toate au bărbați cam bețivi și cam agresivi și… Așa că le dau câte o sticluță cu apă sfințită și le spun: când vine bărbatul acasă, tu să iei o gură de apă sfințită și să n-o înghiți, s-o ții în gură până adoarme. Și așa scăpau de ceartă și bătaie, că nu mai puteau să deschidă gura să-și facă dreptate… Dacă ai scăpat-o pe gât, să mai iei o gură, că altfel nu-și face efectul; numai în gură își face efectul”.

Să ne imaginăm și noi, când ardem de dorința de a ne face dreptate prin cuvinte, să luăm o gură din apa aceea sfințită și să tăcem cu rugăciune. Stau acolo așa și nu-mi fac dreptate, să văd ce faci Tu, Doamne, când eu nu îmi fac singură dreptate… Vom descoperi perspective de o adâncime și o frumusețe nebănuite pentru sărmana noastră minte captivă în conflicte fără ieșire…

Și vom simți bucuria lui Dumnezeu.

***
Vă zic: să vă ferească Dumnezeu de păcate care să-l împingă pe bărbat să-şi bată nevasta!
Ca soţul să îşi bată soţia, aceasta este cea mai mare ocară nu numai pentru cea bătută, ci şi pentru cel ce bate. Şi vouă, soţiilor, şi vouă, soţilor, vă zic: să vă ferească Dumnezeu de păcate care să-l împingă pe bărbat să-şi bată nevasta! Dar ce zic eu de nevastă? Un om nobil ar trebui să se îngreţoşeze de bătaie, chiar când este vorba să ridice mâna la o roabă… Cu atât mai de ocară este să ridici mâna la o femeie liberă. Toată lumea ştie asta chiar şi din legile păgâneşti, care nu sileau soţia care suferă bătăi de la sot să trăiască împreună cu el, socotindu-l pe acesta nevrednic de împreună-vieţuire – şi oare nu este un semn al nelegiuirii celei mai mari să o necinsteşti ca pe o roabă pe tovarăşa ta de viaţă, care de multă vreme te ajută în cele de trebuinţă neapărată? Pe un asemenea soţ – dacă poate fi numit soţ, nu fiară – eu îl pun în rând cu ucigaşul de părinte: căci dacă ni s-a poruncit să lăsăm tatăl şi mama de dragul soţiei – nu ca să-i necăjim, ci ca să împlinim legea dumnezeiască, pe care părinţii înşişi o iubesc atât de mult încât, fiind părăsiţi, Îi dau mulţumită lui Dumnezeu, învoindu-se cu mare osârdie la aceasta oare nu este cea mai mare ocară să o jignim astfel pe cea pentru care Dumnezeu a poruncit să ne lăsăm chiar părinţii? Oare nu este aceasta o nebunie? Ce cuvânt poate să arate cum strigătele şi tânguirile soţiei fac să răsune străzile, cum se adună vecinii şi trecătorii, ca la sălaşul unei fiare care îşi înfulecă în bârlog prada, la casa celui ce face o ocară ca aceasta? Mai bine ar fi ca pământul să-l înghită îndată pe necredinciosul acela decât să se arate iarăşi în lume. Însă femeia este obraznică. Chiar dacă e obraznică, nu uita că este femeie, vas slab, iar tu eşti bărbat. Eşti pus mai-mare şi cap ca să înduri slăbiciunea femeii, care trebuie să ţi se supună. Aşadar fă în aşa fel ca stăpânirea ta să fie cinstită, iar ea va fi aşa doar atunci când n-o vei necinsti pe supusa ta. Împăratul este cu atât mai vrednic de cinstire, cu cât îl cinsteşte mai mult pe dregătorul cel supus lui. Dimpotrivă, dacă necinsteşte şi ruşinează vrednicia lui, are mult de suferit şi propria lui slavă. Şi tu vei vătăma mult cinstea stăpânirii tale dacă-ţi vei necinsti soţia, a cărei vrednicie îţi e supusă.

Surse: Monahia Siluana Vlad, ”Deschide Cerul cu lucrul mărunt”; Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Cum să întemeiem o familie ortodoxă.

 

Părintele Arsenie Boca ne explică cum se joacă diavolul cu mintea noastră

Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. Căci câtă vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă, care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamă la pierzare sigură. De aceea a zis oarecine că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată. Războiul începe abia cu cei ce vor să-şi refacă fericirea raiului pierdut, strădanie pentru care învaţă să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii acesteia. Şi începe aşa:

Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aci vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevăzută despre lucrarea străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. Iar dacă lupul mai e şi viclean se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând.

Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca s-o arate iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului sau asupreala. Dacă la asupreală a reuşit să fure minte cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintarea la unire.

Mintea însă se trezeşte, că a fost furată de gând străin şi că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea ca să meargă după momeală mai departe sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe şi de cele mai multe ori, viaţa întreagă a unuia sau o mulţime de înşi, atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe.

Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la minte de partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege. Iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul, iscarea războiului nevăzut: „momeala aruncată de Satana”.

Încă din Vechiul Testament se cunoaşte războiul cel de gând, despre care David scrie aceasta: „Fiica Babilonului (înţelegeţi: Satană, Satană) dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne-ai făcut nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră pruncii tăi”.

Gândurile celui rău, nălucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii vaviloneşti sau „puii de drac”, după cum îi numeşte Sfântul Maxim. Iar piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au băgat-o în seamă. Ori, întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim. De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. Căci cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea, îl va spulbera. De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice: „Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este”. Cerul este mintea şi pământul este inima în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului.

Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției