Sfantul Efrem Katunakiotul, nevoitor neinfricat din pustia Sfantului Munte Athos

Sfantul Efrem Katunakiotul s-a născut de ziua Sfântului Nicolae, de 6 decembrie 1912, în satul Ambelohori din Tiva, într-o familie patriarhală. Cucernicul şi severul bunic, preotul Nichita, parohul satului, prezbitera, Ioan, tatăl Stareţului, Victoria, mama lui cu copiii lor: Epaminondas, Evanghel (numele de botez al Stareţului Efrem), Elena şi Haralambie şi ceilalţi copii ai preotului Nichita, trei fii şi două fiice, alcătuiau această familie binecuvântată. Evanghel s-a născut în timpul când tatăl lui era plecat în războaiele balcanice.

Stareţul şi-a trăit anii copilăriei la Ambelohori. Atunci când el se afla în primii ani ai şcolii primare, părinţii lui au părăsit satul şi pe bunicii lui şi s-au stabilit în Tiva, pentru a uşura studiile copiilor lor.

A terminat gimnaziul în 1930 şi a fost un elev bun, un tânăr curat şi cinstit, supus părinţilor lui şi răbdător în greutăţi. Învăţat să meargă la Biserica Maicii Domnului din apropiere, s-a legat de timpuriu de unii monahi şi monahii care treceau prin Tiva. Tot în acea perioadă a cunoscut şi pe viitorii lui stareţi, pe bătrânul Efrem şi pe preotul Nichifor, care, fiind originari şi ei din Tiva, cercetau locul lor de naştere.

A învăţat să se mărturisească şi să-şi facă cu conştiinciozitate canonul dat de duhovnic: metanii, rugăciuni, citirea cărţilor duhovniceşti. Fratele lui, Haralambie, povesteşte că adeseori se trezea noaptea din cauza zgomotului făcut de Evanghel, care lovea duşumeaua făcându-şi metaniile. Iar acela, liniştindu-l pe micuţul abia trezit, spunea: „La miezul nopţii, Liami, cerurile sunt deschise”.

Atmosfera familiei ajuta mult la creşterea duhovnicească a lui Evanghel.

În pustia Katunakia la Chilia „Sfântul Efrem Sirul”

Încărcat cu toate aceste provizii duhovniceşti şi intelectuale, după terminarea gimnaziului, Evanghel a pornit să-şi găsească un rost în viaţă. Dar peste tot a întâmpinat piedici de netrecut. După toate acestea tânărul s-a încredinţat că Dumnezeu voia ca el să apuce drumul spre Sfântul Munte. Mama lui, Victoria, a văzut în vis un bătrânel cuvios care îi spunea: „Acolo unde merge acum fiul tău, va reuşi”.

Şi într-adevăr, pe 14 septembrie 1933, Evanghel Papanichita a fost de praznicul Sfintei Cruci în pustia Katunakia la Chilia „Sfântul Efrem Sirul”. Când a venit la chilie, bătrânul Efrem avea o vârstă înaintată (peste 80 de ani), iar ieromonahul Nichifor şi părintele Procopie de vârstă mijlocie. Îi cunoştea deja din Tiva, unde se legase duhovniceşte de ei şi de aceea a venit în obştea lor.

Bătrânul Efrem era un bun monah, dar tare la cerbice. Tânărul Evanghel, cultivat şi obişnuit cu dragostea familiei, a întâmpinat la început greutăţi în supunerea faţă de stareţul său. Părintele Efrem îşi aminteşte că mult îl odihnea stareţul lui atunci când îi mărturisea gândurile, deşi la treburile zilnice era aspru şi pretenţios peste măsură.

Bătrâneii erau oameni simpli. Însă tânărul Evanghel, cu râvna tinereţii lui şi cu studiile gimnaziale pe care le avea, năzuia spre ceva mai înalt. Pe spatele uşii chiliei sale a schiţat cu creionul un mormânt şi câteva cuvinte caracteristice: ascultare, răbdare, rugăciune şi altele. Fiecare ceas al zilei şi fiecare loc din casă îşi aveau rugăciunile lor, de obicei tropare ale sfinţilor. Astfel încerca să-şi aibă continuu mintea ocupată cu rugăciunea. Mai apoi la aceasta a adăugat şi umilinţa. Întotdeauna, fără a se face simţit, fie la slujbe, fie la rucodelie, fie în altă parte, se silea spre umilinţă. Mai târziu spunea: „Ajunsesem să plâng când voiam şi cât voiam. Odată, în timp ce un alt frate citea în biserică, iar eu eram cuprins de umilinţă, mi-am văzut sufletul ieşind în faţa stâncilor şi chemând toată zidirea să slăvească pe Dumnezeu”. „Ce se întâmplă acum? Pe cine să întreb?”, se gândea el. Mai târziu a fost învăţat de bătrânul Iosif să se nevoiască cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

În anul 1934, în Duminica a patra a Postului Mare, a Sfântului Ioan Scărarul, Evanghel a fost tuns rasofor, cu numele de Longhin.

Bătrânul Efrem era deja bolnav de o puternică răceală, care a evoluat într-o dublă pneumonie. Astfel la două zile după tundere, bătrânul a cedat în fata bolii şi a plecat la Domnul.

Noul stareţ al chiliei a devenit ieromonahul Nichifor, care la prăznuirea Sfântului Efrem pe 28 ianuarie 1935 l-a tuns schimonah pe rasoforul Longhin şi l-a numit Efrem, dându-i numele celui ce adormise cu câteva luni în urmă. Cu părintele Nichifor, stareţul lui, părintele Efrem a trăit până în septembrie 1973.

Văzând ascultarea, nevoinţa şi smerenia monahului Efrem, părintele Nichifor a hotărât să-l hirotonească diacon, pentru a-l avea ca ajutor la sfintele slujbe. În vara anului 1936, atunci când după obiceiul său a coborât în Tiva, l-a luat cu el şi pe tânărul monah. Părintele Efrem a fost hirotonit diacon de către episcopul Gherman al Cicladelor, care văzându-l pe tânărul monah înalt, serios şi cuvios, a insistat să-l hirotonească şi preot, în ciuda vârstei sale tinere. Şi astfel pe 20 august 1936, Părintele Efrem a devenit ieromonah.

„Tu mă căutai pe mine şi eu pe tine!”

În primii lui ani de viaţă monahală, înainte de a deveni preot, urca uneori cu stareţul său, părintele Nichifor pentru a sluji Sfânta Liturghie la chilia bătrânului Iosif (Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul), de la Schitul Sfântul Vasile. Şi astfel l-a cunoscut pe bătrânul Iosif Isihastul.

Când Stareţul Efrem l-a cunoscut pe bătrânul Iosif, acesta încetase deja marile nevoinţe şi locuia la Schitul Sfântul Vasile, deasupra Katunakiei, aflat la o altitudine de aproape 600 metri. Bisericuţa lor, acoperită cu tablă, era închinată Sfântului Ioan Înaintemergătorul. Chiliuţele lor, depărtate una de alta pentru a avea mai multă linişte, erau foarte mici, cu pereţi făcuţi din miliade [1] şi lut şi cu acoperiş din tablă. La picioarele lor, foarte jos, se afla o mică suprafaţă de teren pe malul mării, după care urma Egeea de o culoare albastru-închis. Iar mica lor sihăstrie părea a fi un cuib atârnat de cer.

Bătrânul Efrem, stareţul părintelui Iosif, deja adormise în Domnul, iar acesta a rămas împreună cu părintele Arsenie, cu monahul Ioan şi cu monahul Atanasie, care îi era frate după trup. Sculptau cruciuliţe de lemn, pe care părintele Atanasie le vindea prin Sfântul Munte, procurând cele necesare vieţii.

Fiind preot, Stareţul Efrem Katunakiotul a primit invitaţia lui Gheron Iosif de a sluji Sfânta Liturghie la chilia lui de la Sfântul Vasile. După Sfânta Liturghie, Părintele Efrem i-a cerut bătrânului Iosif să-l primească să-şi mărturisească gândurile. Iar pentru aceasta au rânduit o anumită noapte. În noaptea stabilită, Părintele Efrem a urcat la Sfântul Vasile, s-a aşezat pe o mică terasă în afara arhondaricului şi având întinsă la picioarele lui taina naturii sălbatice de noapte, s-a rugat până la miezul nopţii, aşteptând ca bătrânul Iosif să-şi termine rugăciunea. „Cinci ore întregi, spunea apoi Stareţul, nu au încetat deloc lacrimile să curgă din ochii mei”. În acelaşi timp bătrânul Iosif se gândea în sine, fiind apăsat de gânduri de dezamăgire: „Oare de ce vreau să mă ocup de Părintele Efrem? Şi acesta trebuie să fie ca şi ceilalţi!”. În cele din urmă l-a trimis pe părintele Atanasie, fratele lui, să-l cheme.

Stareţul i-a mărturisit trei stări duhovniceşti înalte pe care le trăise. Când a terminat, bătrânul Iosif i-a spus satisfăcut: „Tu mă căutai pe mine şi eu pe tine!”. Şi din acea clipă a început istoria unei adânci legături duhovniceşti. De aici înainte Părintele Efrem avea să-l numească pe bătrânul Iosif, stareţul său. Adeseori mărturisea: „Nu am iubit şi nu m-am temut atât de mult de nici un alt om pe lume”.

Şi astfel a început să urce regulat la Sfântul Vasile pentru a sluji Sfânta Liturghie acolo. În fiecare marţi, joi, sâmbătă şi duminică, pe la miezul nopţii îşi agăţa la centură un mic felinar cu ulei, îşi lua toiagul în mâna dreaptă şi metaniile în cea stângă şi urca timp de o jumătate de oră până la Sfântul Vasile.

A renunţat la rugăciunile pe care le rostea înainte pentru a se afla într-o continuă trezvie duhovnicească şi a început să se ocupe cu rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Cu această rugăciune făcea toate slujbele, aşa cum îl învăţase Dascălul (aşa îl numeau toţi pe bătrânul Iosif din respect şi preţuire). În privinţa aceasta, părintele Nichifor nu se împotrivea deloc, ci de bună voie îl trimitea la Dascăl.

Programul bătrânului Iosif era următorul: mâncau la ceasul al nouălea şi dormeau trei ore până la apusul soarelui, apoi după ce luau o cafea, îşi începeau privegherea cu Rugăciunea lui Iisus, care ţinea până la miezul nopţii. La miezul nopţii începeau Sfânta Liturghie în bisericuţă. Cât de pline de har erau acele Sfinte Liturghii! Cât de mult se înduioşa Stareţul atunci când şi le amintea! După Sfânta Liturghie se odihneau până se lumina de ziuă, când începeau lucrul de mână pentru a-şi agonisi cele necesare traiului.

Bătrânul Iosif ţinea la acest tipic ca la ochii din cap. Nu accepta schimbarea lui cu nimic, deoarece ar fi pricinuit schimbare şi în rugăciune. După masă închidea poarta şi nu mai primea niciun vizitator. Trebuia să se odihnească pentru privegherea de noapte. Unui musafir întârziat i-a strigat: „Şi înger de-ai fi, la această oră nu te primesc”.

Părintele Efrem s-a predat cu toată inima ascultării faţă de bătrânul Iosif şi primea cu bucurie povăţuirea lui. Îi descoperea gândurile şi starea lui duhovnicească cu acrivie.

Bătrânul Iosif îi arăta întotdeauna bunăvoinţă Părintelui Efrem, îl sfătuia, îl sprijinea cu fapta şi cu cuvântul, îl liniştea cu prezenţa lui plină de har, dar niciodată nu-i arăta drumul duhovnicesc al sufletului său. Ci îi spunea: „înaintează şi eu te voi supraveghea şi voi lua aminte la tine. Cu lacrimi ai aflat harul, cu lacrimi continuă”. Bătrânul Iosif, ca un lucrător iscusit al rugăciunii minţii ce era, nu-i explica în amănunţime Părintelui Efrem cum să lucreze rugăciunea minţii, deoarece îl vedea pe ucenicul său foarte înaintat în har. Despre aceasta Părintele Efrem spunea că nu a ajuns la măsura rugăciunii bătrânului Iosif, deşi avusese câteva experienţe înalte de rugăciune.

La scurt timp după aceea, Părintele Efrem a început să trăiască stări duhovniceşti înalte. Harul lui Dumnezeu îl acoperea din belşug şi necontenit îl urca acolo unde numai cei ce au gustat pot să înţeleagă.

Nevoinţa rugăciunii minții avea greutăţile ei. Uneori se întâmpla ca, descurajat fiind din pricina acestor greutăţi, să ceară de la dascălul său permisiunea de a se întoarce la cititul slujbei aşa cum făceau cei mai mulţi monahi. Atunci şi mai mult mângâierea bătrânului Iosif îl întărea, îl liniştea şi îl ţinea neclintit în nevoinţa rugăciunii minţii.

Pe 15 august 1959, bătrânul Iosif a adormit în Domnul, la Noul Schit, unde se mutase în ultimii ani ai săi împreună cu obştea lui: bătrânul Arsenie, împreună-nevoitorul lui dintotdeauna, monahul Iosif (povăţuitorul duhovnicesc al Mănăstirii Vatopedu), ieromonahul Haralambie (stareţul Mănăstirii Dionisiu), ieromonahul Efrem (stareţul Mănăstirii Filoteu şi părintele duhovnicesc al mănăstirilor Karakalu, Xiropotamu şi Costamonitu) şi fratele lui după trup, părintele Atanasie.

Viaţa la sihăstrie

La începutul anilor ’60, părintele Nichifor şi părintele Procopie ajunseseră la vârsta de şaptezeci de ani, iar Părintele Efrem se apropia de cincizeci. Împlinea treizeci de ani de ascultare şi slujire neobosită.

Părintele Procopie, al doilea în obşte după părintele Nichifor, a avut marea binecuvântare să moară ucenic, aşa cum a trăit toţi anii vieţii lui. Între el şi Părintele Efrem exista o mare dragoste şi se ajutau unul pe altul la rucodelie, la treburile chiliei, la biserică şi la cele duhovniceşti.

Părintele Procopie a adormit în 1968 după o scurtă boală. Începând din 1963 a avut un minunat, mult iubit şi nedespărţit însoţitor, pe domnul Ioan, tatăl după trup al Părintelui Efrem.

Stareţul se ruga şi îi ajuta duhovniceşte şi pe fraţii lui, precum şi pe celelalte rude, care aveau nevoie. Cu toate acestea, niciodată nu i-a vizitat; au trecut zeci de ani până când s-au văzut la Katunakia.

În toţi aceşti ani, până la moartea părintelui Nichifor, Stareţul s-a luptat singur cu greutăţile vieţii de chilie. Din când în când mai veneau fraţi noi, care doreau sa fie primiţi în obşte, dar care fie nu rămâneau, fie erau nepotriviţi pentru acel loc. Pe deasupra, bătrânul Iosif, prevăzând greutăţile pe care Părintele Efrem le avea de înfruntat, l-a sfătuit să nu primească ucenici atât timp cât va trăi părintele Nichifor. Aşa a şi făcut, cu toate că în ultimii ani trecuseră mai mult de zece tineri, care doreau să rămână lângă el.

Părintele Efrem fusese înştiinţat despre boala Stareţului Nichifor cu câţiva ani mai înainte ca aceasta să se manifeste. Multe rugăciuni a făcut şi multe lacrimi a vărsat, dar în cele din urmă nu a putut schimba hotărârea lui Dumnezeu. Atunci când au început să apară primele simptome ale bolii şi bătrânul se simţea din ce în ce mai rău, Părintele Efrem, din multa sa dragoste ce o simţea pentru stareţul său, L-a rugat pe Dumnezeu să ia boala de la părintele Nichifor şi să i-o dea lui. Într-adevăr, timp de două-trei zile bolnavul a mărturisit că se simte foarte bine. Dar numai atât l-a ascultat Dumnezeu. Încet-încet boala a evoluat până la amnezie. Părintele Nichifor devenise ca un copil şi nu mai cunoştea pe nimeni în afară de Părintele Efrem, fără de care nu putea să stea nici o clipă.

Stareţul Nichifor a adormit în ziua de 25 septembrie 1973. Părintele Efrem, după atâţia ani trăiţi în ascultare, a rămas singur, numai cu amintirile amare. Singura mângâiere omenească pe care o avea era corespondenţa cu fratele lui, care îi trimitea o mulţime de lucruri necesare.

Dar se vede că ceea ce l-a răpus trupeşte şi sufleteşte a fost singurătatea, precum şi osteneala şi neliniştea sa pentru mântuirea sufletului stareţului adormit. El, care ani de zile se hrănise cu bob, acum după moartea stareţului său, după o perioadă de post aspru de vreo jumătate de an, s-a intoxicat atunci când a început să mănânce din nou bob. Zăcea la pat în chilia lui, slăbit şi palid. Dar Dumnezeu a rânduit să vină în acele zile la el pentru găzduire un monah evlavios, care l-a salvat, înştiinţând pe părintele Democlit, medicul de la Noul Schit. Acesta după ce l-a examinat, a ridicat mâinile în sus, spunând: „Părinte, în faţa Maicii Domnului îţi spun că trebuie să ieşi la Tesalonic, altfel viaţa ta este în primejdie!”. Stareţul nu voia, dar părinţii insistând, l-au convins şi în cele din urmă a fost transportat cu targa la Tesalonic, unde s-a tămăduit. Nu mai ieşise din Sfântul Munte de treizeci şi opt de ani (1936-1974). În scurt timp s-a însănătoşit şi au început să-l viziteze diferiţi credincioşi. Stareţul se plângea că după patruzeci de ani se găsea în afara Sfântului Munte. Însă oamenii îi spuneau că le aduce mult folos duhovnicesc. Stareţul însă, clătinându-şi capul, spunea: „Opaiţul luminează, dar buzele i se ard”.

Împreună cu obştea lui

În iunie 1975, Stareţul Efrem a început să adune în jurul său o mică obște, conformându-se astfel poruncii lui Gheron Iosif, care îl îndemnase în acest sens.

Astfel a început ultima perioadă a vieţii Stareţului, trăită împreună cu obştea lui. Şi a trebuit să înveţe şi să pătimească cele pe care nu le-a învăţat atunci când era tânăr. Deşi era la o vârstă înaintată, a arătat o tărie sufletească şi o flexibilitate a duhului vrednice de admirat. S-a jertfit în adevăratul sens al cuvântului. Se bucura să-şi vadă obştea. Dinlăuntrul său izvora o veselie mare dar reţinută, atunci când îi vedea pe ucenicii săi uniţi, având dragoste între ei. S-a nevoit în felurite chipuri, pe care nici măcar nu şi le închipuise, dar mai ales folosindu-se de armele lui preferate: rugăciunea şi lacrimile. S-a ostenit să-i ajute, să-i iconomisească, să-i facă să sporească în virtute şi în cele duhovniceşti şi mai ales să-i înveţe ascultarea şi rugăciunea. A trecut prin foarte multe chinuri sufleteşti, dar niciodată nu a cedat, niciodată nu a părăsit dragostea părintească; nici măcar nu a gândit să îndepărteze pe cineva din obşte.

Până la începutul anului 1981 se adunase o obşte de cinci tineri. Neobosit, Stareţul îi învăţa, îi povăţuia, le explica viaţa monahală, dar mai ales în timpul mesei, când erau toţi adunaţi. Primele sfaturi pe care au auzit au fost cele practice.

Îi plăcea să folosească pilde, din care cunoştea o mulţime. Se inspira din Vechiul şi Noul Testament, din tradiţia ascetică a Bisericii, precum şi din istorie şi din tradiţiile populare contemporane. Încuraja prin povestiri la dobândirea bunătăţilor agonisite prin ascultare, dar şi punea pe gânduri istorisind despre cele pătimite de cei neascultători.

Părintele Efrem învăţa cu cuvântul, dar mai ales cu fapta. Stareţul avea multă nobleţe sufletească. De multe ori, fiind timpul pentru odihnă, el îşi continua ostenitoarea sa lucrare duhovnicească, aşteptând să se întoarcă vreun frate de la ascultarea la care îl trimisese, pentru a se odihni împreună.

Stareţul credea că acrivia programului şi a rânduielilor vieţii monahale – tipicul în mănăstiri este puterea de mişcare a vieţii chinoviale – trebuie să fie însoţită de dragoste şi discernământ.

Legăturile lui cu alţi monahi

Care dintre monahii aghioriţi nu avea legături duhovniceşti Părintele Efrem – „zăvorâtul” de la Katunakia? Pe ucenicii bătrânului Iosif îi iubea nespus de mult, ca pe adevăraţii lui fraţi duhovniceşti, cinstindu-i pe fiecare în parte pentru harismele lui. El însuşi, ca preot, le-a săvârşit slujba călugăriei şi nu a încetat să se roage pentru sporirea lor duhovnicească.

Stareţul Iosif Vatopedinul l-a sprijinit cel mai mult dintre toţi cât timp a fost la noul Schit (1975), cercetându-l la Katunakia într-o perioadă grea, cu puţin timp înainte de moartea stareţului Nichifor precum şi după aceasta. Tot părintele Iosif este cel care l-a dus la Tesalonic atunci când a fost bolnav. Stareţul spunea: „La toţi ucenicii bătrânului Iosif am îndrăzneală, dar cea mai multă la Iosif Vatopedinul”.

Pe stareţul Efrem Filoteitul, care se osteneşte pentru Domnul în America, îl iubea cel mai mult. Şi fiindcă era cel mai mic din obştea bătrânului Iosif, Stareţul Efrem îl dezmierda numindu-l întotdeauna „boboc”.

Lăuda cu fiecare ocazie ascultarea lui fată de bătrânul Iosif şi spunea: „Părintele Efrem l-a odihnit pe stareţul său şi de aceea a primit binecuvântarea lui”. Atunci când auzea că Părintele Efrem va întemeia încă o mănăstire în America, spunea: „Va reuşi, nimic nu-l poate opri, căci a primit binecuvântarea stareţului său”.

Stareţul Haralambie de la Mănăstirea Dionisiu i-a fost duhovnic în ultimii săi ani de viaţă. Se mărturiseau unul la altul.

Dintre egumenii mai vechi bătrânul Gavriil Dionisiatul cel mai mult îl iubea pe Stareţ.

Pe fericitul părinte Atanasie, egumenul Mănăstirii Marea Lavră, îl respecta mult. Au venit cam în aceeaşi perioadă în Sfântul Munte. Dar nu numai pe el, ci pe toţi călugării lavrioţi îi respecta şi îi iubea.

Cu egumenul Mănăstirii Sfântul Pavel, bătrânul Partenie, se cunoştea de mult, de atunci când lua de la mănăstire scânduri pentru construirea teraselor.

Pe egumenul Mănăstirii Grigoriu, părintele Gheorghe, îl simţea ca pe o rudă a lui, pentru că Stareţul a fost găzduit în casa lui părintească din Atena. Dar şi Anastasie, fericitul tată al egumenului, care lucrase în tinereţea lui în Tiva, a stat în chirie în casa Stareţului. Egumenul Gheorghe a arătat multă mărime de suflet în ultimii ani, când Stareţul a fost cuprins de boală. De multe ori a trimis la el pe ucenicii săi, ieromonahii Dimitrie şi Luca, medicii mănăstirii. De fiecare dată aceştia au rămas timp de mai multe zile lângă Stareţ. Au primit o mulţime de binecuvântări; Stareţul îi binecuvânta din toată inima. Pe toţi îi iubea şi de toţi era iubit. Tinerii luau putere din cuvintele lui pline de vioiciune şi din pilda vieţii lui. Cei bătrâni îi cunoşteau firea liniştită şi îl cinsteau. Tuturor le dăruia toată inima sa, îi folosea duhovniceşte, dar îşi păstra cu multă atenţie sufletul nepăgubit.

Pentru toţi avea un cuvânt bun de spus, şi îndeosebi pentru vecini. Chiar şi cu stiliştii era în relaţii foarte bune şi nu îi judeca.

Harismele stareţului

Mulţi întrebau încă de la început dacă Stareţul este văzător cu duhul. Alţii povesteau diferite întâmplări care dovedeau aceasta. Ucenicii le răspundeau întotdeauna că harisma principală a Stareţului era alta, rugăciunea însoţită de lacrimi. Însă aşa cum el însuşi lăsa să se înţeleagă, nu-i era necunoscută nici aceasta harismă. Dar ea nu lucra mereu în sufletul său. Acestea se fac după judecata lui Dumnezeu.

Boli – Osteneli – Bătrâneţi

În toamna lui 1981 a fost nevoit să fie internat la Spitalul Clericilor din Atena. Vechile ulceraţii de la picior i se deschiseseră iarăşi. Timp de zece ani s-a luptat cu durerea de la picior. Mânca numai fructe şi verdeţuri cu foarte puţin untdelemn. Dacă îndrăznea să pună peşte sau brânză în gură, o plătea foarte scump. În 1992, în chip minunat, a scăpat de această suferinţă. Dar începea o altă nevoinţă. A apărut un mare duşman al său, necunoscut până atunci: deshidratarea. Încet-încet, începând de la ochi, mădularele lui au paralizat şi s-au netrebnicit. Privirea lui de vultur şi-a pierdut cu totul strălucirea. Ea a fost înlocuită de doi ochi bătrâneşti, buni şi dulci. Ne spunea că a rugat-o pe Maica Domnului să îi dea puterea de a se sluji singur până la sfârşit. Dar a adăugat: Maica Domnului, să se facă nu precum vreau eu, ci aşa cum vrei tu”.

Fiecare dintre ucenici voia să îl conducă şi să-i slujească. Pentru a nu se isca neînţelegeri, făceau cu rândul, când unul, când altul. Spuneau că a suferit multe comoţii cerebrale.

Cele de pe urmă ale sale

În noiembrie 1996, o comoţie puternică l-a imobilizat definitiv la pat, având ca urmare nemişcare totală şi imposibilitatea de a vorbi şi a înghiţi. Părea că nu are nici un contact cu mediul înconjurător. Nu încerca să spună nimic, nici măcar prin gesturi. Se părea că nici nu aude ceea ce îl întrebau. Era o taină. Numai să geamă putea atunci când îl durea tare.

Aflându-se în aceste suferinţe, totuşi vedea, deşi foarte puţin, şi auzea foarte bine. Iar aceasta se vedea din faptul că răspundea cu un zâmbet sau chiar râdea, atunci când îi povesteau iubitele lui istorioare, pe care el însuşi obişnuia să le folosească mai demult. Era singurul mod de a comunica cu el, în starea de boală în care se afla. Întotdeauna îi plăcuse să glumească, spunând istorioare pline de învăţătură din mitologia greacă şi din tradiţia populară, pentru a se autoironiza sau pentru a-i „înţepa” pe alţii, cu multă inteligenţă şi bunătate.

Nu-i plăcea să zacă la pat. Prefera să stea pe pat cu picioarele pe podea şi cu spatele sprijinit de perete. Însă întotdeauna stătea foarte aplecat. Aceasta fiind poziţia lui preferată de rugăciune. Tot în această poziţie se afla şi atunci când l-a luat Dumnezeu în linişte la El, pe 14/27 februarie 1998.

În repetate rânduri Stareţul dăduse porunci ca înmormântarea lui să se facă în cercul restrâns al vecinilor. Dar vestea morţii lui s-a răspândit repede şi mulţi părinţi au venit să îi dea ultima sărutare.

Notă: Material realizat pe baza informaţiilor culese din volumul Ieromonah Iosif Aghioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004

PARTAJEAZA

 1 

 Viata Sfantului Porfirie Kavsokalivitul

S-a născut la 7 februarie 1906, lângă satul Sfântul Ioan din Karystia (Evvia), aproape de Aliveri, din părinți săraci, pe nume Leonidas și Eleni Bairaktaris.

Tatăl său, Leonidas, care din pricina sărăciei a fost silit să plece în lume ca să lucreze la canalul Panama, a fost și psalt (cântăreț la biserică) în satul său. Ca psalt, l-a însoțit adesea pe Sfântul Nectarie, fiindu-i ajutor în călătoriile sale.

La Botez, Părintele Porfirie a primit numele de Evanghelios. A fost al patrulea din cei cinci copii ai părinților săi.

A urmat cursurile școlii din sat doar vreme de doi ani și, din pricina sărăciei, a fost nevoit să părăsească școala; astfel, la vârsta de opt ani a început să lucreze micile ogoare deținute de familia sa și să păzească animalele. Pentru a câștiga mai mulți bani, de mic a început să lucreze la minele din zonă și, mai apoi, la niște băcani din Halkida și din Pireu.

Încă de mic, Părintele se dezvolta foarte repede și, așa cum el însuși povestea, își rădea barba de la vârsta de opt ani. De mic era foarte serios, harnic și îngrijit, arătând mult mai mare decât era în realitate.

Citind silabisit viața Sfântului Ioan Kalivitul în timp ce păștea oile, dar și pe când lucra la băcănia din Pireu, a simțit o dorință fierbinte de a-l imita. De aceea, a pornit-o în mai multe rânduri spre Muntele Athos dar, din diferite pricini, se întorcea înapoi. În cele din urmă, pe când avea doisprezece sau paisprezece ani, a pornit, fără știrea alor săi, hotărât să ajungă la Sfântul Munte, iar dorința i s-a împlinit, cu binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos.

Pronia cea dumnezeiască a iconomisit astfel lucrurile încât a fost primit ca ucenic, în ciuda vârstei sale fragede, de către doi frați împreună nevoitori, evlavioși și plini de virtuți, pe nume Pantelimon și Ioanichie, ce viețuiau în Chilia Sfântului Gheorghe din Kavsokalivia.

I-a îndrăgit de îndată pe cei doi Bătrâni, cu tot entuziasmul inimii sale tinere și s-a supus lor fără gânduri de prisos, ca lui Hristos Însuși și, cu multă râvnă, bunăvoință și smerenie le împlinea tot cuvântul. Singurul lui necaz era că nu îl puneau la și mai multă nevoință, despre care, din puținele lucruri pe care ni le-a spus despre acea perioadă, știm ca era o nevoință neîncetată, intensă, plină de bucurie și de asprime în același timp. Mergea desculț prin zăpadă, bătând cărări anevoioase. Dormea foarte puțin, întins pe podea, acoperit doar cu o pătură, chiar și pe timpul iernii. Făcea multe metanii, cu trupul gol de la brâu în sus, ca să nu-l fure somnul. Sculpta lemnul, dar lucra și în aer liber, unde aduna lemne și melci, căra pământ cu spinarea de la mari distanțe, fiindcă voiau să facă o mică grădină în părțile stâncoase ale Chiliei Sfântului Gheorghe. Totodată se străduia să aibă atenția îndreptată la citirile și troparele sfintelor slujbe și să le învețe pe de rost. A învățat pe de rost Sfintele Evanghelii în timpul rucodeliei și le repeta întruna, ca să nu-i poată pătrunde în minte nici un gând. Așa cum spunea mai târziu el însuși, în vremea aceea era „în necontenită mișcare”.

Principala caracteristică a ascezei sale nu era totuși lupta trupească, ci deplina ascultare înaintea Bătrânilor săi, totala dependență de aceștia, afierosirea sa plină de iubire, încredere și admirație, față de ei, afierosire prin intermediul căreia putea primi în viața sa trăirile Bătrânilor săi. Astfel copilul neștiutor de carte, ce urmase doar două clase la școala din sat, urmând cu dragoste fierbinte cuvintele cele sfinte despre iubitul nostru Iisus Hristos, a izbutit în doar câțiva ani să învețe toate lucrurile pe care noi nu suntem în stare a le învăța mergând la școală și la universitate ani mulți, dar lipsiți de râvnă, și având la dispoziție cărți și profesori învățati.

Când a sosit clipa, a fost tuns monah și a primit numele de Nichita.

Datorită smereniei sale și a ascultării pe care o făcea, a primit din tinerețe darul de a vedea cu ochii duhovnicești – atunci când lucra Harul cel dumnezeiesc – întâmplări și fapte din lumea firii, a sufletului și a duhului, fără opreliști temporale sau din partea firii.

A fost îmbrăcat așadar cu putere de Sus și a dobândit daruri mai presus de fire.

Primul semn a fost acela că i-a putut vedea de la mare distanță pe Bătrânii săi, când se întorceau de departe, deși, în locul în care se aflau, nu puteau fi văzuți de nimeni.

Au urmat apoi și altele. Simțurile i s-au sensibilizat foarte mult, iar capacitățile sale umane i s-au dezvoltat foarte puternic. Auzea și cunoștea graiul păsărilor și al animalelor, pătrunzându-le înțelesul. Simțea mirosurile de la mari distanțe. Recunoștea miresmele și compoziția lor, distingând de foarte departe parfumul florilor.

După ce se ruga cu smerenie, avea capacitatea de „a vedea” până în adâncul pământului și până în înaltul cerului, toate cele aflate acolo: ape, pietre, petrol, radiații, antichități îngropate, morminte ascunse, crăpături în adâncul pământului, izvoare subterane, icoane pierdute, scene petrecute cu secole în urmă, rugăciuni îndreptate spre ceruri, duhuri bune sau viclene, sufletele oamenilor și tot felul de alte lucruri. Putea gusta apa aflată la mari adâncimi și măsura adâncimea la care se găsea. Întreba stâncile, care îi povesteau luptele asceților dinaintea lui. Tămăduia doar privind locul bolnav. Vindeca doar prin atingere. Se ruga și rugăciunea se împlinea. Niciodată nu i-a trecut prin gând să folosească darurile primite de la Dumnezeu pentru folosul său personal și nicicând n-a vrut să câștige ceva de pe urma celor care îi erau descoperite de Harul dumnezeiesc.

Ori de câte ori lucra străvederea sa, îi dezvăluia gândurile ascunse ale oamenilor. Cu ajutorul dumnezeiescului Har putea cuprinde în același timp trecutul, prezentul și viitorul, confirmând faptul că Dumnezeu este Atotștiutor și Atotputernic. Știa ce se întâmplă cu toată zidirea, la marginile lumii, în profunzimea sufletului omenesc sau în tainele istoriei. Era un om ce „primea” Harul cel dumnezeiesc ce purcede de la Dumnezeu care, din motive doar de El știute, uneori nu-i dezvăluia chiar totul. În ceea ce ne privește, viața trăită în Har este o mare taină, iar orice vorbă de prisos ar fi o dovadă de prea mare îndrăzneală, dacă ne-am ocupa de subiecte care ne sunt necunoscute. Părintele spunea mereu acest lucru tuturor celor ce socoteau că priceperea sa se datora altor cauze decât dumnezeiescului Har. Repeta adesea: „Aceasta nu e știință și nu e nici artă. Este HAR”. Pe când avea douăzeci de ani, s-a îmbolnăvit de pleurezie și, la porunca Bătrânilor săi, s-a întors în satul părintesc să-și trateze boala. Gândul îi era însă mereu la Sfântul Munte.

S-a întors la Muntele Athos, dar tot urmând porunca Bătrânilor, din pricină că se îmbolnăvise din nou, s-a așezat la o mănăstire din afara Sfântului Munte, mai precis la Mănăstirea Lefka a Sfântului Haralambie din Evvia, lângă Avlonari.

A fost hirotonit preot la 27 iulie 1927 se către episcopul de Sinai, Porfirie al III-lea, care l-a și numit Porfirie.

După o vreme, Mitropolitul de Karystia din acea vreme, Pantelimon, l-a făcut duhovnic, iar în anul 1938 a fost ridicat la treapta de Arhimandrit.

Până în anul 1940, Bătrânul Porfirie a fost duhovnic în Evvia.

În luna octombrie a anului 1940, în urma cererilor sale, i s-a împlinit dorința de a-i sluji pe cei bolnavi și a fost numit paroh la Policlinica din Atena, aflată lângă Piața Omonia.

A slujit acolo timp de treizeci de ani și, după ieșirea la pensie, încă trei ani. În total a slujit ca paroh treizeci de ani și, pe lângă aceasta, mai era și duhovnic.

În același timp lucra și pentru câștigarea traiului, fiindcă voia să economisească bani pentru a-și întreține părinții și alte rude, dar și pentru a ridica o mănăstire. Din această pricină nu cunoștea odihna. După ce s-a pensionat, a plecat de la policlinică și s-a stabilit la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Kallisia, ce se afla pe vechiul Penteli, unde și-a continuat lucrarea de duhovnic.

În afara pleureziei care l-a lovit în tinerețe, la răstimpuri Părintele Porfirie a fost încercat și de alte boli. Pe când se afla la policlinică, s-a îmbolnăvit de rinichi și a fost operat cu mare întârziere, fiindcă lucra neîncetat. De aceea a intrat în comă, iar familia sa a fost înștiințată de medici să îi pregătească înmormântarea. Cu voia Domnului însă, părintele a revenit la viață, în ciuda prognozelor medicale și a continuat să slujească obștea Bisericii. Apoi și-a rupt piciorul. De asemenea, din cauza efortului pe care l-a făcut în vremea când era în satul său, Turkovuni, unde a viețuit ani la rând și unde căra greutăți mari, a făcut o hernie care l-a chinuit până în ultimii ani ai vieții.

În anul 1978 a făcut infarct miocardic. Când și-a revenit, a întemeiat împreună cu câțiva dintre fiii săi duhovnicești Sfânta Mănăstire de maici „Schimbarea la Față a Mântuitorului”, după ce a primit trebuincioasa binecuvântare din partea Episcopului Atenei.

Mănăstirea trebuia să se afle în Atena dar, din pricina faptului că nu era spațiu îndeajuns, împreună cu câțiva fii duhovnicești a cumpărat câteva terenuri în Malakasa (în Atica), unde au ridicat un metoc al mănăstirii și o Sfântă Biserică, după ce au primit aprobarea legală din partea Bisericii Elene și a Mitropoliților ei. S-a instalat așadar la acest metoc, unde i-a spovedit pe toți cei care veneau la el.

În timpul cât s-a aflat acolo a fost operat de cataractă și și-a pierdut vederea ochiului stâng, iar mai apoi și pe cea a ochiului drept.

Din cauza efectelor secundare ale unei injecții cu cortizon care i s-a făcut în timpul operației de cataractă, a suferit mai multe hemoragii intestinale și de atunci a îndurat dureri cumplite. Totuși a continuat să-i primească pe cei ce veneau la el, pe cât îi stătea în putință și să se roage smerit pentru necazurile lor. De aceea s-a învrednicit de multe ori să vadă cu duhovnicească bucurie că Harul cel dumnezeiesc lucra, rezolvând problemele oamenilor.

Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul

La început îi povățuia pe oameni cu ușurință, dar mai târziu, din pricina multelor sale boli, doar se ruga pentru ei și foarte rar le dădea sfaturi. Se ruga în tăcere, cu multă dragoste și smerenie pentru toți cei care îi cereau să se roage pentru ei ca să dobândească ajutorul dumnezeiesc.

Pregătindu-se de cele veșnice, la cererea sa, în anul 1984 i s-a dat Chilia Sfântului Gheorghe din Kafsokalivia, unde fusese tuns monah, Chilie care atunci era nelocuită. Acolo a instalat câțiva ucenici, după ce s-a dus el însuși acolo, dar, tot din pricina neputințelor sale, își petrecea timpul mai mult la Mănăstirea din Milesi (Oropos).

Când a simțit că i se apropie sfârșitul, s-a spovedit duhovnicului său, care era bătrân și foarte bolnav și a primit iertarea păcatelor. Apoi s-a dus și s-a statornicit în Chilia sa de la Muntele Athos, fiindcă dorea să-și dea obștescul sfârșit în mănăstirea metaniei sale, unde își petrecuse viața duhovnicească.

În acel loc aflându-se, după ce i s-a săpat un mormânt adânc, așa cum poruncise, a dictat unuia dintre fiii săi duhovnicești o scrisoare de bun rămas, în care povățuia și își cerea iertare de la toți fiii săi duhovnicești. Această scrisoare, datată 4 (după calendarul vechi) și 17 (după calendarul nou) iunie 1991 a fost găsită în veșmintele sale de îngropăciune, în ziua adormirii sale, dovadă a necuprinsei și înălțătoarei sale smerenii.

Urmând poruncii sale, moartea sa a fost anunțată după ce a fost înmormântat, tocmai fiindcă nu a voit ca fiii săi duhovnicești să se ostenească, venind la Muntele Athos pentru a asista la înmormântarea sa. Totodată a voit ca înmormântarea să să se desfășoare în simplitate și smerenie, avându-i alături doar pe frații săi din Kavsokalivia.

În ultima noapte a vieții sale pământești s-a spovedit și a rostit rugăciunea minții, în timp ce lângă el, ucenicii săi, urmându-i porunca, îi citeau Psalmul 50 și ceilalți psalmi, precum și „Slujba pentru cei aflați pe patul de moarte”. Totodată spuneau rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă” până la împlinirea canonului pentru un schimonah.

Ucenicii l-au auzit șoptind cu sfintele sale buze, vreme îndelungată. Ultimele cuvinte rostite de cuviosul părinte au fost cuvintele rugăciunii împărătești a lui Iisus Hristos: „ca toți să fie una”. După aceea l-au auzit repetând un singur cuvânt, aflat la sfârșitul Noului Testament, mai precis la Sfârșitul Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul: „Vino!” („Da, vino, Doamne Iisuse Hristoase!”).

În cele din urmă Domnul, dulcele Iisus, a venit. Cuviosul suflet al Bătrânului Porfirie i-a părăsit trupul la ora patru și jumătate dimineața, în ziua de 2 decembrie 1991 și s-a îndreptat spre ceruri.

Sfintele sale moaște au fost depuse la Kyriakonul (biserica centrală) de la Kavsokalivia, unde toată ziua părinții au citit, așa cum cere tradiția, toate Evangheliile, iar noaptea au făcut priveghere până la ziuă.

În zorii zilei de 3 decembrie 1991 pământul a acoperit cinstitul trup al cuviosului părinte, în prezența câtorva părinți de la Sfântul Schit din Kafsokalivia. Abia atunci, împlinind dorința Părintelui Porfirie, au vestit moartea sa.

Cât a trăit, Părintele Porfirie i-a primit pe toți. Prin smerita sa chilie au trecut sfinți asceți și criminali păcătoși, creștini ortodocși, dar și oameni de alte culte sau chiar de alte credințe, oameni neînsemnați și mari personalități, bogați și săraci, neștiutori de carte și oameni învățați, mireni și clerici de toate gradele. Fiecăruia dintre aceștia i-a oferit iubirea lui Hristos, spre mântuirea sufletului.

Întotdeauna a arătat deplină ascultare față de Biserică și nu făcea nimic fără aprobarea ei. Spunea că este preferabil să greșești, fiind în Biserică, decât să lucrezi în afara ei, fie și cu îndreptățire.

Principala caracteristică a Părintelui Porfirie, în tot timpul vieții sale pământești, a fost deplina sa smerenie. Pe lângă aceasta, dovedea deplină ascultare, iubire fierbinte, răbdare neclintită în dureri cumplite, discernământ înțelept, străvedere limpede. De asemenea, avea o mare sete de cunoaștere, cunoscând o mulțime de subiecte variate, acestea fiind un dar al râvnei sale către Dumnezeu și nu al studiilor sale în lume, aproape inexistente. Avea mare râvnă în tot ce făcea și era foarte harnic. Rugăciunea sa era neîncetată și smerită și, prin urmare, foarte eficientă. Gândirea sa pur ortodoxă, dar lipsită de fanatism era plină de viață și se interesa de problemele Sfintei Biserici, deși lucrul era aproape necunoscut celorlalți. Sfaturile sale erau încununate de succes, iar învățăturile sale nenumărate. Slujbele sale erau pline de măreție, iar dimensiunea contribuției sale duhovnicești a fost ținută până de curând în taină.

Pe 27 noiembrie 2013, sfântul sinod al Patriarhiei Ecumenice a decis înscrierea bătrânului Porfirie în rândul sfinților, cu prăznuire la data de 2 decembrie.

PARTAJEAZA 0 

 

Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultatoarea” de la Manastirea Dochiariu, Sfantul Munte Athos

Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultatoare” de la Manastirea Dochiariu

Icoana Maicii Domnului numita „Gorgoepicusa”, adica „Grabnic Ascultatoarea”, este o icoana facatoare de minuni pastrata in Manastirea Dochiariu, in Sfantul Munte Athos. Aceasta icoana este una dintre cele mai iubite si renumite icoane ale Maicii Domnului, din intreg Sfantul Munte. Icoana este zugravita in fresca, pe exteriorul peretelui estic al trapezei, iar trapeza se afla in partea stanga a intrarii in curtea manastirii Dochiariu. Este cinstita in mod deosebit pe 1 octombrie.

Din vechime, ni s-a pastrat marturisita urmatoarea minune:

In anul 1664, calugarul Nil, avand ascultarea la trapeza manastirii, obisnuia sa vina de la bucatarie tinand in mana o faclie aprinsa. Faclia, precum era in vreme, fiind unsa cu smoala, scotea un fum negru si innecacios.
Zilnic, in drum spre sala de mese, calugarul Nil trecea pe langa o icoana a Maicii Domnului, zugravita in fresca, pe unul dintre peretii exteriori ai trapezei. Intr-o zi, calugarul a auzit o voce zicand:
„Calugare, nu mai trece pe aici, cu lumanarea aprinsa, care atata fum imi lasa pe icoana.”
Nepricepand cuvantul, ori crezand ca este vreo gluma facauta de vreun frate, calugarul si-a vazut mai departe de treaba lui.
La scurt timp insa, el auzi iarasi vocea aceea, in acelasi loc, zicand:
„Monahule nesimtitor, cat ai sa mai necinstesti icoana mea?”
Pe loc, calugarul a ramas orb. Abia atunci a inteles calugarul acela ca Maica Domnului ii vorbise, ca una ce rabda zilnic fumul cel negru si innecacios ce iesea din faclia lui. Dupa aceasta intamplare, parintii au asezat sub icoana un vas pentru ars tamaia, astfel incat trapezarul sa cinsteasca tot timpul pe Maica Domnului.
Calugarul orb, Nil, isi petrecea tot timpul sau intr-o strana, in fata icoanei, rugandu-se acesteia spre a-l ierta si vindeca. Maica Domnului s-a aratat drept mijlocitoare a rugaciunilor calugarilor, care au dus la vindecarea orbului. Maica Domnului a spus calugarilor ca ea este cea care le inalta rugaciunile la Dumnezeu, de aceea si numele ei este „Gorgoepikousa”, adica „Grabnic Ascultatoarea”.

Dupa multa pocainta, inaintea icoanei Maicii Domnului, calugarul Nil a auzit din nou vocea cea minunate, zicand:

„Monahule, rugaciunile tale au fost primite. Esti iertat si vei vedea din nou. Spune-le parintilor si fratilor care se nevoiesc aici ca Eu sunt Maica lui Dumnezeu Cuvantul, a doua dupa Dumnezeu, ocrotitoarea Sfintei Manastirii acesteia, a Arhanghelilor si a Sfantului Ierarh Nicolae. Sa vina catre mine in orice nevoie si-i voi asculta pe ei, si pe orice crestin ortodox ce va veni catre mine cu evlavie, caci eu sunt Grabnic Ascultatoare – Gorgoepikousa.”

Dupa aceasta intamplare, parintii manastirii Dochiariu au blocat culoarul acela, asa incat nimeni sa nu mai treaca pe acolo, ci fiecare sa poata sta sa se roage in fata sfintei icoane. Mai tarziu, parintii au construit un paraclis in cinstea icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultatoarea”, in care au asezat o copie a frescei, ferecata in aur si argint.

In fata acestei icoane se canta zilnic Paraclisul Maicii Domnului. Maicii Domnului „Grabnic Ascultatoarea” este un izvor neincetat de mangaieri si tamaduiri, ea fiind cinstita in intreaga lume, mai ales ca ocrotitoare a familiilor crestine si, in mod special, ca ajutatoare pentru femeile care nu pot naste prunci.

Toti barbatii ortodocsi care calca in Sfantul Munte Athos, trebuie sa mearga negresit la Manastirea Dochiariu si sa se inchine cu multa credinta in fata icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultatoare”.

PARTAJEAZA

 2 

 

Din Muntele Athos: „Caută să te îndrepţi, căci de nu, o să încasezi o palmă puternică de la Dumnezeu! Fireşte, pentru binele tău!”

Din Muntele Athos: „Caută să te îndrepţi, căci de nu, o să încasezi o palmă puternică de la Dumnezeu! Fireşte, pentru binele tău!”
Părinte, atunci când se vorbeşte împotriva Bisericii sau împotriva monahismului etc., ce trebuie să facem?

– Dacă cineva vorbeşte, de pildă, urât despre tine, nu-i nimic. Să gândeşti: „Pe Hristos, Care a fost Hristos, L-au ocărât şi n-a vorbit. Eu, care sunt păcătos, ce merit oare?”. Dacă ar veni să mă ocărască pe mine ca persoană, nu m-ar deranja deloc. Dar dacă mă blamează ca monah, ei ocărăsc toată rânduiala monahismului, pentru că eu, ca monah, nu sunt independent, şi atunci trebuie să vorbesc. În aceste cazuri trebuie lăsaţi puţin să se descarce, iar apoi să le spuneţi două cuvinte.

Odată, într-un autobuz, o femeie ocăra pe preoţi. Am lăsat-o să se descarce, iar atunci când s-a oprit, i-am spus: „Avem pretenţii de la preoţi, însă pe aceştia nu i-a aruncat Dumnezeu cu paraşutele. Sunt şi ei oameni şi au slăbiciuni omeneşti. Dar spune-mi, te rog, o mamă ca tine, vopsită, cu nişte unghii ca de şoim, ce copil va naşte şi cum îl va educa? Dacă va fi preot sau călugăr, cum crezi că va fi?”.

Îmi aduc aminte, altă dată, pe când călătoream cu autobuzul de la Atena la Ioanina, era unul care nu a tăcut deloc tot drumul, ci a judecat un mitropolit care atunci crease nişte probleme. I-am spus două cuvinte, după care am început să ma rog. Aceia a continuat. Când am ajuns la Ioanina şi am coborât, l-am luat puţin deoparte şi i-am spus: „Ştii cine sunt?”. „Nu”, mi-a răspuns. „Atunci cum poţi să spui astfel de lucruri? Eu se poate să fiu mai rău decât acela pe care îl judeci sau se poate să fiu un sfânt. Cum îndrăzneşti să spui înaintea mea lucruri pe care nu pot să-mi închipui că le fac nici mirenii? Caută să te îndrepţi, căci de nu, o să încasezi o palmă puternică de la Dumnezeu. Fireşte, pentru binele tău!”. L-am văzut după aceea cum a început să tremure. Dar şi ceilalţi şi-au dat seama de greşeala săvârşită, pentru că am văzut o tulburare care s-a creat între ei.

Vezi cum înjură de cele sfinte, şi nimeni nu zice nimic. În cazul acesta, blândeţea este diavolească. (Sfantul Paisie Aghioritul)

***
Păcatul judecării aproapelui

Iar dacă noi nu ne vom căi pentru păcatul judecării, adică nu ne vom opri să-i judecăm pe cei de aproape, negreşit, vom ajunge să suferim fără mângâiere tot felul de necazuri şi întotdeauna ne vom afla sub osânda lui Dumnezeu şi aici, şi în viaţa viitoare.
Este greu de spus când suntem mai cruzi: atunci când aproapele nostru ne cere iertare şi noi nu-l iertăm sau atunci când îi judecăm pe cei apropiaţi nouă, în felul acesta neiertându-le păcatele şi neajunsurile lor, chiar defăimându-le autoritatea morală şi provocând asupra lor sentimente de invidie şi duşmănie din partea altora. Indiscutabil, că şi într-un caz, şi în altul cădem sub osânda groaznică a cuvintelor lui Hristos: Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre (Matei 6,15). Iar dacă noi nu ne vom căi pentru păcatul judecării, adică nu ne vom opri să-i judecăm pe cei de aproape, negreşit vom ajunge să suferim fără mângâiere tot felul de necazuri şi întotdeauna ne vom afla sub osânda lui Dumnezeu şi aici, şi în viaţa viitoare. (Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev) Făcătorul de minuni din Sofia)

 

Sfântul Nicodim Aghioritul: Cei ce râd gonesc din sufletul lor frica lui Dumnezeu:

Sfântul Nicodim Aghioritul: Cei ce râd gonesc din sufletul lor frica lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu îi pare rău de râsuri şi le pedepseşte! Ce se întâmplă:
Cei ce râd gonesc din sufletul lor frica lui Dumnezeu

Vedeţi, fraţii mei creştini, ce mari răutăţi pricinuiesc glumele? Aţi auzit la ce grad înaintează oamenii cei şăgalnici, până acolo, încât să ia în râs şi dumnezeieştile şi sfintele lucruri? Într-atât, încât să ia în batjocură şi pe însuşi Dumnezeu? Până într-atât, să primească şi moarte rea! Pentru aceasta, fraţii mei creştini, încetaţi, vă rog, de a mai glumi şi de a mai râde, ca să nu izgoniţi din sufletele voastre frica lui Dumnezeu, care e pricinuitoarea faptei bune şi a tot binele; că dacă veţi izgoni frica lui Dumnezeu, cu adevărat aveţi să grămădiţi asupra voastră toate răutăţile ce am zis mai sus, care se nasc din glume şi şăguiri. Voiţi să vă încredinţaţi şi din întâmplări cu lucru, că cei ce râd n-au frica lui Dumnezeu în inimile lor? Urmaţi-mi să mergem la Palestina. Acolo unde avea întins cortul său patriarhul Avraam, i s-a arătat Dumnezeu lui (Avraam) în chip de trei bărbaţi şi i-a făgăduit că femeia lui, Sarra, va naşte fiu: “Iată, când mă voi întoarce, voi veni la tine în vremea aceasta şi în ceasurile acestea şi va avea fecior Sarra, femeia ta” (Fac. 18, 10). Sarra sta însă dinapoia uşii cortului şi cum a auzit acest cuvânt, a râs întru sine, socotind că este cu neputinţă să nască, pentru bătrâneţea ce avea şi ea, şi Avraam. “Şi a râs întru sine Sarra zicând: încă nu mi s-a făcut aceasta până acum, şi Domnul meu este Bătrân” (Acolo, 12).

De acest râs pe care l-a făcut Sarra, i-a părut rău lui Dumnezeu; pentru aceea a început să mustre pe Sarra de ce a râs: “Şi a zis Domnul către Avraam: pentru ce a râs Sarra întru sine zicând: au doară cu adevărat voi naşte, bătrână fiind?” (Acolo 13). Sarra, îndată ce a auzit acestea, s-a temut şi a început să tăgăduiască cum că n-a râs; iar Dumnezeu a dojenit-o iarăşi, căci cu adevărat a râs: “Şi a tăgăduit Sarra zicând: n-am râs, pentru că s-a temut; şi au zis către ea; ba, ai râs” (Acolo). Socotiţi bine, fraţilor, aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi, că arată lămurit că Sarra, pentru aceasta a râs, fiindcă a uitat şi a lepădat la o vreme din inimă aducerea aminte de frica lui Dumnezeu; dar când şi-a adus aminte iarăşi de frica lui Dumnezeu şi a pus în inimă pomenirea Lui, atunci a căutat să tăgăduiască că a râs.

Lui Dumnezeu îi pare rău de râsuri şi le pedepseşte

Acum, dacă i-a părut rău lui Dumnezeu că a râs Sarra, cu toate că a avut oarecare arătată pricină binecuvântată să râdă, cu cât mai mult îi pare rău lui Dumnezeu, când voi, creştinii, râdeţi fără să aveţi vreo pricină binecuvântată? Şi se împlineşte părerea filosofului care zice: “Râde nebunul nefiind pricină de râs”. Şi dacă Dumnezeu a dojenit pe Sarra pentru că a râs, dar nu cu vreo precugetare şi gătire, ci din întâmplare şi după vreme; cu cât oare mai mult are să vă dojenească şi să vă certe pe voi, cei ce faceţi atâtea pregătiri, atâtea planuri, cum să râdeţi şi să faceţi şi pe alţii să râdă? Cu mult mai mult vă va certa pe voi care spuneţi atâtea cuvinte şăguitoare şi luări în râs. Iar dacă Dumnezeu a mustrat şi a prihănit pe Sarra că a râs, dar nu cu hohot şi cu sunet, ci întru sine, adică în tăcere şi netulburată, fără să o audă cineva, numai cu o surâdere şi zâmbet al feţei; cu mult mai mult, fără asemănare, vă va mustra şi prihăni pe voi, cei ce ca nişte nebuni şi nepricepuţi înălţaţi glasul vostru când râdeţi, încât pârâie obrajii voştri de râs, precum pârâie spinii când ard pe foc.

De aceea zice Solomon: “Că precum este trosnetul spinilor sub căldare, aşa este râsul nebunilor” (Eccl. 7, 7). Cu cât mai mult va prihăni pe voi care din râsurile cele peste fire şi din multa vărsare şi lăţire a inimii voastre, fierb toate umezelile, încât scoateţi şi lacrimi din ochi? (şi aceasta se numeşte fierbere de râs, de care spune Grigorie Teologul: “Râsul cel fără rânduială scoate şi lacrimi”). Şi ca să zic în scurt, dacă Dumnezeu a certat râsurile în anii cei din vechime, cei înaintea Legii şi a Evangheliei, în care oamenii erau noi-începători, ca nişte copii mici şi a certat acestea nu în faţa unui bărbat, ci a unei femei, care este fireşte neam slăbănog şi iubitor de râs; cu mult mai mult va certa pe cei ce râd şi glumesc în timpul acesta, pe cei după lege şi în darul Evangheliei, în care oamenii au ajuns la bărbat desăvârşit şi la măsura vârstei plinirii lui Hristos, precum scrie Pavel.

Sfântul Nicodim Aghioritul

 

Viata Sfantului Porfirie Kavsokalivitul

S-a născut la 7 februarie 1906, lângă satul Sfântul Ioan din Karystia (Evvia), aproape de Aliveri, din părinți săraci, pe nume Leonidas și Eleni Bairaktaris.
Tatăl său, Leonidas, care din pricina sărăciei a fost silit să plece în lume ca să lucreze la canalul Panama, a fost și psalt (cântăreț la biserică) în satul său. Ca psalt, l-a însoțit adesea pe Sfântul Nectarie, fiindu-i ajutor în călătoriile sale.
La Botez, Părintele Porfirie a primit numele de Evanghelios. A fost al patrulea din cei cinci copii ai părinților săi.
A urmat cursurile școlii din sat doar vreme de doi ani și, din pricina sărăciei, a fost nevoit să părăsească școala; astfel, la vârsta de opt ani a început să lucreze micile ogoare deținute de familia sa și să păzească animalele. Pentru a câștiga mai mulți bani, de mic a început să lucreze la minele din zonă și, mai apoi, la niște băcani din Halkida și din Pireu.
Încă de mic, Părintele se dezvolta foarte repede și, așa cum el însuși povestea, își rădea barba de la vârsta de opt ani. De mic era foarte serios, harnic și îngrijit, arătând mult mai mare decât era în realitate.
Citind silabisit viața Sfântului Ioan Kalivitul în timp ce păștea oile, dar și pe când lucra la băcănia din Pireu, a simțit o dorință fierbinte de a-l imita. De aceea, a pornit-o în mai multe rânduri spre Muntele Athos dar, din diferite pricini, se întorcea înapoi. În cele din urmă, pe când avea doisprezece sau paisprezece ani, a pornit, fără știrea alor săi, hotărât să ajungă la Sfântul Munte, iar dorința i s-a împlinit, cu binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Pronia cea dumnezeiască a iconomisit astfel lucrurile încât a fost primit ca ucenic, în ciuda vârstei sale fragede, de către doi frați împreună nevoitori, evlavioși și plini de virtuți, pe nume Pantelimon și Ioanichie, ce viețuiau în Chilia Sfântului Gheorghe din Kavsokalivia.
I-a îndrăgit de îndată pe cei doi Bătrâni, cu tot entuziasmul inimii sale tinere și s-a supus lor fără gânduri de prisos, ca lui Hristos Însuși și, cu multă râvnă, bunăvoință și smerenie le împlinea tot cuvântul. Singurul lui necaz era că nu îl puneau la și mai multă nevoință, despre care, din puținele lucruri pe care ni le-a spus despre acea perioadă, știm ca era o nevoință neîncetată, intensă, plină de bucurie și de asprime în același timp. Mergea desculț prin zăpadă, bătând cărări anevoioase. Dormea foarte puțin, întins pe podea, acoperit doar cu o pătură, chiar și pe timpul iernii. Făcea multe metanii, cu trupul gol de la brâu în sus, ca să nu-l fure somnul. Sculpta lemnul, dar lucra și în aer liber, unde aduna lemne și melci, căra pământ cu spinarea de la mari distanțe, fiindcă voiau să facă o mică grădină în părțile stâncoase ale Chiliei Sfântului Gheorghe. Totodată se străduia să aibă atenția îndreptată la citirile și troparele sfintelor slujbe și să le învețe pe de rost. A învățat pe de rost Sfintele Evanghelii în timpul rucodeliei și le repeta întruna, ca să nu-i poată pătrunde în minte nici un gând. Așa cum spunea mai târziu el însuși, în vremea aceea era „în necontenită mișcare”.
Principala caracteristică a ascezei sale nu era totuși lupta trupească, ci deplina ascultare înaintea Bătrânilor săi, totala dependență de aceștia, afierosirea sa plină de iubire, încredere și admirație, față de ei, afierosire prin intermediul căreia putea primi în viața sa trăirile Bătrânilor săi. Astfel copilul neștiutor de carte, ce urmase doar două clase la școala din sat, urmând cu dragoste fierbinte cuvintele cele sfinte despre iubitul nostru Iisus Hristos, a izbutit în doar câțiva ani să învețe toate lucrurile pe care noi nu suntem în stare a le învăța mergând la școală și la universitate ani mulți, dar lipsiți de râvnă, și având la dispoziție cărți și profesori învățati.
Când a sosit clipa, a fost tuns monah și a primit numele de Nichita.
Datorită smereniei sale și a ascultării pe care o făcea, a primit din tinerețe darul de a vedea cu ochii duhovnicești – atunci când lucra Harul cel dumnezeiesc – întâmplări și fapte din lumea firii, a sufletului și a duhului, fără opreliști temporale sau din partea firii.
A fost îmbrăcat așadar cu putere de Sus și a dobândit daruri mai presus de fire.
Primul semn a fost acela că i-a putut vedea de la mare distanță pe Bătrânii săi, când se întorceau de departe, deși, în locul în care se aflau, nu puteau fi văzuți de nimeni.
Au urmat apoi și altele. Simțurile i s-au sensibilizat foarte mult, iar capacitățile sale umane i s-au dezvoltat foarte puternic. Auzea și cunoștea graiul păsărilor și al animalelor, pătrunzându-le înțelesul. Simțea mirosurile de la mari distanțe. Recunoștea miresmele și compoziția lor, distingând de foarte departe parfumul florilor.
După ce se ruga cu smerenie, avea capacitatea de „a vedea” până în adâncul pământului și până în înaltul cerului, toate cele aflate acolo: ape, pietre, petrol, radiații, antichități îngropate, morminte ascunse, crăpături în adâncul pământului, izvoare subterane, icoane pierdute, scene petrecute cu secole în urmă, rugăciuni îndreptate spre ceruri, duhuri bune sau viclene, sufletele oamenilor și tot felul de alte lucruri. Putea gusta apa aflată la mari adâncimi și măsura adâncimea la care se găsea. Întreba stâncile, care îi povesteau luptele asceților dinaintea lui. Tămăduia doar privind locul bolnav. Vindeca doar prin atingere. Se ruga și rugăciunea se împlinea. Niciodată nu i-a trecut prin gând să folosească darurile primite de la Dumnezeu pentru folosul său personal și nicicând n-a vrut să câștige ceva de pe urma celor care îi erau descoperite de Harul dumnezeiesc.
Ori de câte ori lucra străvederea sa, îi dezvăluia gândurile ascunse ale oamenilor. Cu ajutorul dumnezeiescului Har putea cuprinde în același timp trecutul, prezentul și viitorul, confirmând faptul că Dumnezeu este Atotștiutor și Atotputernic. Știa ce se întâmplă cu toată zidirea, la marginile lumii, în profunzimea sufletului omenesc sau în tainele istoriei. Era un om ce „primea” Harul cel dumnezeiesc ce purcede de la Dumnezeu care, din motive doar de El știute, uneori nu-i dezvăluia chiar totul. În ceea ce ne privește, viața trăită în Har este o mare taină, iar orice vorbă de prisos ar fi o dovadă de prea mare îndrăzneală, dacă ne-am ocupa de subiecte care ne sunt necunoscute. Părintele spunea mereu acest lucru tuturor celor ce socoteau că priceperea sa se datora altor cauze decât dumnezeiescului Har. Repeta adesea: „Aceasta nu e știință și nu e nici artă. Este HAR”. Pe când avea douăzeci de ani, s-a îmbolnăvit de pleurezie și, la porunca Bătrânilor săi, s-a întors în satul părintesc să-și trateze boala. Gândul îi era însă mereu la Sfântul Munte.
S-a întors la Muntele Athos, dar tot urmând porunca Bătrânilor, din pricină că se îmbolnăvise din nou, s-a așezat la o mănăstire din afara Sfântului Munte, mai precis la Mănăstirea Lefka a Sfântului Haralambie din Evvia, lângă Avlonari.
A fost hirotonit preot la 27 iulie 1927 se către episcopul de Sinai, Porfirie al III-lea, care l-a și numit Porfirie.
După o vreme, Mitropolitul de Karystia din acea vreme, Pantelimon, l-a făcut duhovnic, iar în anul 1938 a fost ridicat la treapta de Arhimandrit.
Până în anul 1940, Bătrânul Porfirie a fost duhovnic în Evvia.
În luna octombrie a anului 1940, în urma cererilor sale, i s-a împlinit dorința de a-i sluji pe cei bolnavi și a fost numit paroh la Policlinica din Atena, aflată lângă Piața Omonia.
A slujit acolo timp de treizeci de ani și, după ieșirea la pensie, încă trei ani. În total a slujit ca paroh treizeci de ani și, pe lângă aceasta, mai era și duhovnic.
În același timp lucra și pentru câștigarea traiului, fiindcă voia să economisească bani pentru a-și întreține părinții și alte rude, dar și pentru a ridica o mănăstire. Din această pricină nu cunoștea odihna. După ce s-a pensionat, a plecat de la policlinică și s-a stabilit la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Kallisia, ce se afla pe vechiul Penteli, unde și-a continuat lucrarea de duhovnic.
În afara pleureziei care l-a lovit în tinerețe, la răstimpuri Părintele Porfirie a fost încercat și de alte boli. Pe când se afla la policlinică, s-a îmbolnăvit de rinichi și a fost operat cu mare întârziere, fiindcă lucra neîncetat. De aceea a intrat în comă, iar familia sa a fost înștiințată de medici să îi pregătească înmormântarea. Cu voia Domnului însă, părintele a revenit la viață, în ciuda prognozelor medicale și a continuat să slujească obștea Bisericii. Apoi și-a rupt piciorul. De asemenea, din cauza efortului pe care l-a făcut în vremea când era în satul său, Turkovuni, unde a viețuit ani la rând și unde căra greutăți mari, a făcut o hernie care l-a chinuit până în ultimii ani ai vieții.
În anul 1978 a făcut infarct miocardic. Când și-a revenit, a întemeiat împreună cu câțiva dintre fiii săi duhovnicești Sfânta Mănăstire de maici „Schimbarea la Față a Mântuitorului”, după ce a primit trebuincioasa binecuvântare din partea Episcopului Atenei.
Mănăstirea trebuia să se afle în Atena dar, din pricina faptului că nu era spațiu îndeajuns, împreună cu câțiva fii duhovnicești a cumpărat câteva terenuri în Malakasa (în Atica), unde au ridicat un metoc al mănăstirii și o Sfântă Biserică, după ce au primit aprobarea legală din partea Bisericii Elene și a Mitropoliților ei. S-a instalat așadar la acest metoc, unde i-a spovedit pe toți cei care veneau la el.
În timpul cât s-a aflat acolo a fost operat de cataractă și și-a pierdut vederea ochiului stâng, iar mai apoi și pe cea a ochiului drept.
Din cauza efectelor secundare ale unei injecții cu cortizon care i s-a făcut în timpul operației de cataractă, a suferit mai multe hemoragii intestinale și de atunci a îndurat dureri cumplite. Totuși a continuat să-i primească pe cei ce veneau la el, pe cât îi stătea în putință și să se roage smerit pentru necazurile lor. De aceea s-a învrednicit de multe ori să vadă cu duhovnicească bucurie că Harul cel dumnezeiesc lucra, rezolvând problemele oamenilor.
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
La început îi povățuia pe oameni cu ușurință, dar mai târziu, din pricina multelor sale boli, doar se ruga pentru ei și foarte rar le dădea sfaturi. Se ruga în tăcere, cu multă dragoste și smerenie pentru toți cei care îi cereau să se roage pentru ei ca să dobândească ajutorul dumnezeiesc.
Pregătindu-se de cele veșnice, la cererea sa, în anul 1984 i s-a dat Chilia Sfântului Gheorghe din Kafsokalivia, unde fusese tuns monah, Chilie care atunci era nelocuită. Acolo a instalat câțiva ucenici, după ce s-a dus el însuși acolo, dar, tot din pricina neputințelor sale, își petrecea timpul mai mult la Mănăstirea din Milesi (Oropos).
Când a simțit că i se apropie sfârșitul, s-a spovedit duhovnicului său, care era bătrân și foarte bolnav și a primit iertarea păcatelor. Apoi s-a dus și s-a statornicit în Chilia sa de la Muntele Athos, fiindcă dorea să-și dea obștescul sfârșit în mănăstirea metaniei sale, unde își petrecuse viața duhovnicească.
În acel loc aflându-se, după ce i s-a săpat un mormânt adânc, așa cum poruncise, a dictat unuia dintre fiii săi duhovnicești o scrisoare de bun rămas, în care povățuia și își cerea iertare de la toți fiii săi duhovnicești. Această scrisoare, datată 4 (după calendarul vechi) și 17 (după calendarul nou) iunie 1991 a fost găsită în veșmintele sale de îngropăciune, în ziua adormirii sale, dovadă a necuprinsei și înălțătoarei sale smerenii.
Urmând poruncii sale, moartea sa a fost anunțată după ce a fost înmormântat, tocmai fiindcă nu a voit ca fiii săi duhovnicești să se ostenească, venind la Muntele Athos pentru a asista la înmormântarea sa. Totodată a voit ca înmormântarea să să se desfășoare în simplitate și smerenie, avându-i alături doar pe frații săi din Kavsokalivia.
În ultima noapte a vieții sale pământești s-a spovedit și a rostit rugăciunea minții, în timp ce lângă el, ucenicii săi, urmându-i porunca, îi citeau Psalmul 50 și ceilalți psalmi, precum și „Slujba pentru cei aflați pe patul de moarte”. Totodată spuneau rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă” până la împlinirea canonului pentru un schimonah.
Ucenicii l-au auzit șoptind cu sfintele sale buze, vreme îndelungată. Ultimele cuvinte rostite de cuviosul părinte au fost cuvintele rugăciunii împărătești a lui Iisus Hristos: „ca toți să fie una”. După aceea l-au auzit repetând un singur cuvânt, aflat la sfârșitul Noului Testament, mai precis la Sfârșitul Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul: „Vino!” („Da, vino, Doamne Iisuse Hristoase!”).
În cele din urmă Domnul, dulcele Iisus, a venit. Cuviosul suflet al Bătrânului Porfirie i-a părăsit trupul la ora patru și jumătate dimineața, în ziua de 2 decembrie 1991 și s-a îndreptat spre ceruri.
Sfintele sale moaște au fost depuse la Kyriakonul (biserica centrală) de la Kavsokalivia, unde toată ziua părinții au citit, așa cum cere tradiția, toate Evangheliile, iar noaptea au făcut priveghere până la ziuă.
În zorii zilei de 3 decembrie 1991 pământul a acoperit cinstitul trup al cuviosului părinte, în prezența câtorva părinți de la Sfântul Schit din Kafsokalivia. Abia atunci, împlinind dorința Părintelui Porfirie, au vestit moartea sa.
Cât a trăit, Părintele Porfirie i-a primit pe toți. Prin smerita sa chilie au trecut sfinți asceți și criminali păcătoși, creștini ortodocși, dar și oameni de alte culte sau chiar de alte credințe, oameni neînsemnați și mari personalități, bogați și săraci, neștiutori de carte și oameni învățați, mireni și clerici de toate gradele. Fiecăruia dintre aceștia i-a oferit iubirea lui Hristos, spre mântuirea sufletului.
Întotdeauna a arătat deplină ascultare față de Biserică și nu făcea nimic fără aprobarea ei. Spunea că este preferabil să greșești, fiind în Biserică, decât să lucrezi în afara ei, fie și cu îndreptățire.
Principala caracteristică a Părintelui Porfirie, în tot timpul vieții sale pământești, a fost deplina sa smerenie. Pe lângă aceasta, dovedea deplină ascultare, iubire fierbinte, răbdare neclintită în dureri cumplite, discernământ înțelept, străvedere limpede. De asemenea, avea o mare sete de cunoaștere, cunoscând o mulțime de subiecte variate, acestea fiind un dar al râvnei sale către Dumnezeu și nu al studiilor sale în lume, aproape inexistente. Avea mare râvnă în tot ce făcea și era foarte harnic. Rugăciunea sa era neîncetată și smerită și, prin urmare, foarte eficientă. Gândirea sa pur ortodoxă, dar lipsită de fanatism era plină de viață și se interesa de problemele Sfintei Biserici, deși lucrul era aproape necunoscut celorlalți. Sfaturile sale erau încununate de succes, iar învățăturile sale nenumărate. Slujbele sale erau pline de măreție, iar dimensiunea contribuției sale duhovnicești a fost ținută până de curând în taină.
Pe 27 noiembrie 2013, sfântul sinod al Patriarhiei Ecumenice a decis înscrierea bătrânului Porfirie în rândul sfinților, cu prăznuire la data de 2 decembrie.

PARTAJEAZA

 0 

 

Binecuvântarea lui Dumnezeu în casa ta

 

Când lumea va da haine de la bolnavi ca sa le puneţi pe Sfintele Moaşte sa se sfinţească, sa luaţi aminte sa fie numai bluziţe, iar nu altceva, căci nu se potriveşte, este lipsă de evlavie.

Soarele, fireşte, nu se întinează, nici Dumnezeu nu se întinează, însă noi ne demonizam prin lipsa de evlavie.

Mai demult oamenii, când se îmbolnăveau, luau untdelemn din candela lor, se ungeau şi se făceau bine. Acum candela o au de forma, numai ca sa lumineze, iar untdelemnul il arunca la chiuveta atunci când spală candela. O data am mers într-o casa şi am văzut cum gospodina spăla candela în chiuvetă. “Unde se duce apa?” am întrebat-o. “In canalizare” mi-a răspuns. “Dar, bine” ii spun, “pe de-o parte iei untdelemn din candela şi iţi miruieşti copilul cu el atunci când este bolnav, iar pe de alta parte tot untdelemnul din paharul candelei merge în canalizare? Ce ai de spus la aceasta? Cum sa vina binecuvântarea lui Dumnezeu în casa ta?“.

În casele de azi un lucru sfinţit, de pilda hârtia cu care a fost învelită anafora, nu ai unde s-o arunci. Îmi aduc aminte ca acasă la noi nici apa cu care spălam vasele nu mergea la canal. Mergea în alta parte, pentru ca si firimiturile sunt sfinţite, deoarece facem rugăciune înainte şi după masa. Toate acestea lipsesc astăzi, de aceea lipseşte şi harul dumnezeiesc, iar oamenii se demonizează.

Pe cat putem, sa luam aminte în toate. După Sfânta Împărtăşanie, sau după ce luam anaforă, sau după Sfântul Maslu este bine sa ne ştergem mâinile cu putina vată udată cu spirt, după care s-o ardem. Când măturam Sfântul Altar, cele adunate sa le aruncam în mare sau sa le ardem la un loc curat, pentru ca se poate sa fi căzut jos anafora sau vreo părticică din Sfintele Taine. Fireşte, dacă va cădea o părticică din Sfintele Taine, Hristos nu va sta sa fie călcat in picioare, însă va pleca harul de la noi.

În străinătate, la biserici nu au canalizare. Apâ de la proscomidie se duce cu ploaia, „ne interzic să avem canalizare”, spun ei, „deoarece se pricinuiesc microbi”. Toti oamenii s-au umplut de microbi trupeşti şi duhovniceşti şi dacă va picura puţin mir pe cap îti spun: „Se vor crea microbi!”.

Dar cum să vină astfel binecuvântarea lui Dumnezeu? Demonizarea în lume de aici începe. Din fericire, mai există câteva femei evlavioase, unele tinere, iar altele în vârstă, şi astfel se mai tine lumea.

***

Rugăciune pentru casă şi bunăstarea familiei

Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, care întru cele înalte locuieşti şi spre cele smerite priveşti, binecuvântează casa noastră şi cu puterea Ta, întăreşte-ne pe noi, robii Tăi (numele), cei ce locuim în ea.

Bine este, Doamne, ca şi casa noastră să ne fie ca o doua biserică, în care noi ne închinăm înaintea sfintelor icoane şi ne rugăm Ţie. Binecuvântează, Doamne, găspodăria noastră şi înmulţeşte în ea toate bunătăţile, ca să uităm de grijile şi nevoile pământeşti şi să putem lucra mai cu osâdrie pentru dobândirea vieţii cele veşnice şi pentru a ajunge în locaşurile Tale cele sfinte.

Îndepărtează de la noi toate cursele vrăjmaşului celui pierzător de suflete, trimite pe îngerul Tău cel milostiv, ca să ne păzească şi să ne ferească de toată răutatea şi să ne povăţuiască spre lucrarea tuturos faptelor celor bune şi spre împlinirea sfintelor porunci.

Că ţie ţi se cuvine a ne milui şi a ne mântui, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Paisie Aghioritul

Extras din ”Trezire duhovnicească”, Ed. Evanghelismos