Întrebare: Nu am văzut nicioadată un sfânt într-o icoană ortodoxă reprezentat zâmbind. Nu au zâmbit niciodată? Este zâmbetul un păcat? – Iulia

Răspuns oferit de Irina Yazykova, istoric de artă, în cadrul Catedrei de Cultură Creștină la Institutul Teologic Biblic Sfântul Andrei și profesor în cadrul Seminarului Teologic Kolomna, Rusia.

Dragă Iulia, este de la sine înțeles că a zâmbi nu este un păcat. Dar zâmbetul este o emoție naturală – pâmântească am putea spune. Poate fi cel mai drăguț lucru de pe pământ, în special dacă este zâmbetul curat al unui copil, zâmbetul duios al unei mame, sau zâmbetul sincer al unui prieten. Însă icoana ne vorbește despre ceva de dincolo de natură; este imaginea unei alte realități, transfigurate; este o imagine a Împarăției Cerești.

Icoana nu este un portret; este imaginea transfigurată și ideală a omului. Dealtfel, nu este loc aici pentru psihologism, pentru o expresie facială plină de viață, sau pentru reprezentarea oricăror afecte. În limbajul iconografic, fața este numit chip  (mască – rusă „lik”, greacă „prosopon”), cu atât mai mult cu cât nu arată condiția naturală a omului, ci mai degrabă natura sa transfigurată.

Dealtfel, chipul în icoană trebuie să fie ca suprafața apei limpezi, în care să se reflecte chipul lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel scrie următoarele despre scopul vieții creștine: “O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4:19). Mântuitorul spune: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14: 9), motiv pentru care sfântul într-o icoană nu constituie numai o reprezentare a lui însuși – ci prin el, și cu el, ne aflăm înaintea lui Hristos. Într-un cuvânt, înțelesul și conținutul icoanei este departe de ceea ce este îngăduit în portrete, fie ele realiste, de avant-gardă sau de orice alt tip.

Desigur, acest lucru nu înseamnă că toată emoția trebuie respinsă în icoană. Emoția este exprimată în iconografie prin gesturi: gestul bucuros, de binecuvântare al Arhanghelului Gavriil din icoana Bunei Vestiri; ridicarea rugătoare a mâinilor către cer în icoana Maicii Domnului Oranta; sau mâna dusă la piept ca o expresie a suferinței, așa cum Maica Domnului este reprezentată lângă Cruce. Observă însă chipul, care rămâne imperturbabil, calm, și luminos.

Oarecum mai multe imagini cu conținut emoțional sunt îngăduite în scenele unei icoane ce înfățișează viața pământească a sfântului, însă doar într-o manieră restrânsă.

Ochii au o importanță fundamentală în icoană. În vechile icoane aceștia sunt pictați mari, ca și cum ar fi larg deschiși. Binecunoscuta expresie potrivit căreia “ochii reprezintă ferestrele sufletului” nu se aplică nicăieri mai bine decât în cazul icoanei. Ochii de asemenea conțin cheia emoționala a imaginii. Compară câteva icoane diferite ale Mântuitorului, și vei descoperi că într-una este milostiv, în alta sever, în a treia concentrat, în a patra detașat, și așa mai departe. Accentul pus pe ochi creează impresia că nu tu ești cel care privește icoana, ci icoana este cea care te privete.

Însă aceasta nu ține de emoție, ci mai degrabă de expresie. Nu este întâmplător că Arhimandritul Zinon, cunoscutul iconar contemporan, spune că în icoane pictorul trebuie să înfățișeze nu ochii, ci mai degrabă expresia.

Într-un final, lumina oferă intensitate emoțională în iconografie. De altfel, frescele și icoanele lui Teofan Grecul sunt descrise ca dramatice și pline de energie, deoarece au o lumină foarte intensă, ca și cum ar irumpe din interior. În contrast, icoanele lui Andrei Rubliov sunt caracterizate ca tăcute, liniștite și contemplative, deoarece nu au efecte de lumina, flash-uri luminoase; În schimb, lumina se răspandește în mod egal peste suprafața icoanelor, căzând duios peste dealuri și hainele țesute, cu chipurile luminate de o lumină interioară. În același timp, trebuie remarcat că amândoi pictorii înfățișează expresia chipurilor fără nicio emoție exterioară.

Nu veți întâlni chipuri zâmbitoare în iconografia clasică nici în Bizanț, nici în Rusia, deoarece acestea sunt chipurile acelora către care ne rugăm. Chiar și personajele secundare sunt pictate aproape fără emoții active, deși există mai puține constrângeri în această privință cu referitor la ele.

Pentru a rezuma: nimeni nu zâmbeste în icoană nu deoarece a zâmbi reprezintă un păcat sau deoarece Împărăția Cerurilor este un loc al tristeții, ci mai degrabă pentru că icoana este o descoperire nu doar despre Dumnezeu, ci și despre om; natura umană a sfinților descoperă o mai mare profunzime decât suntem obișnuiți să observăm în  viața noastră de zi cu zi.

 

160 de ani de la nașterea lui Ioasaf Berghie, călugăr, pictor, zugrav, primul și ultimul iconar al secolului XX în Basarabia (1862 – 1942)

 

Ioasaf (Ioan) Berghie s-a născut în 1862 în familia dascălului bisericii din satul Japca, jud. Soroca (azi r. Florești), Stepan Berghie. „Din copilărie lui Ioan i-a plăcut zugrăvirea și tragerea cu creionul. Se întrecea cu ceilalți copiii întru facerea imaginilor de pe cărțile de școală”.

            La 16 ani se duce la mănăstirea Japca, pe atunci de bărbați. Aici l-au impresionat imaginile sfinților de pe icoane. Rudele, prietenii l-au îndem­nat să se întoarcă acasă, însă tânărul refuza cu vehemență, „toți clătinau din cap, îl jeleau, deoarece lasă acasă o mare avuție. Din ograda tatălui său ieșeau cinci care și arau țarina patru pluguri”. Fiind scutit de serviciul militar, a făcut un pelerinaj la mai multe mănăstiri și biserici din Im­periul Țarist pentru a deprinde taina zugrăvitului.

            La Lavra Pecerska din Kiev a fost lăsat să facă curățenie în atelier. Apoi a cumpărat scule, vopsele și s-a întors la Japca. La Japca, fiind permanent deranjat de „fiii oamenilor” – rudele sale, care mereu îl vizitau, „și ca să-și poată pune în aplicare darul său”, a decis să se retragă la mănăstirea Noul Neamț. La 1884, duhovnicul mănăstirii Andronic Popovici îl primește în rândul viețuitorilor Lavrei basarabene, făcând de la început ascultate la strană, învățând de la cântărățul Emanoil din București tehnica muzicii bizantine și Tipicul bisericesc.

În anul 1890, perioada zidirii noii bisericii mănăstirești, Ioan a fost invitat să-și „ispitească darul”. Cea dintâi icoană în creion a fost Sfântul Ioan Teologul. Văzând capacitățile sale, arhimandritul Andronic Popovici, deja ca stareț al Noului Neamț, îi dă binecuvântare să picteze icoane, oferindu-i trei camere, „ca să-și așeze atelierul”.

În atelierul său, Ioasaf zugrăveşte „toate icoanele cele mici din biserică, precum şi cei patru evanghelişti şi patru îngeri, în mărime de trei metri, cari sunt aşezaţi la cele patru colţuri ale turnului de la clopotniţa mănăstirii”.

După moartea tatălui său, primește o parte din moștenire – 500 ruble aur, cu care procură vopsele și copii de pe vestitele icoane bizantine și rusești și deschide un atelier.

De la primele icoane interpretate într-un stil naiv, va ajunge să picteze icoane ca un adevărat profesionist, deprinzând și tehnici decorative noi – imitarea smalțului. Urmărind creația acestui zugrav, putem afirma cu certitudine că Ioasaf a fost un autodidact.

În total, a pictat peste 2,500 de icoane şi steaguri bisericeşti. Prețul icoanelor a variat material și timp între 500-1,200 lei. Cea mai scumpă icoană a costat 2,000 lei sau 200 ruble, ia răstignirile ajungeau până la 600 lei.

Devine foarte popular în toată Basarabia, lucrările lui fiind solicitate și peste hotarele țării. După Unire, face execută comenzi la Roman și Piatra Neamț.

Deoarece icoanele lui Ioasaf se bucurau de popularitate, cele mai frumoase şi mai scumpe lucrări au fost vândute la preţuri mari. Pictând un număr impunător de icoane acestea ajung să fie comercializate drept icoane provenite din atelierele Moscovei și ale Kievului. În sensul evitării acestor situații confuze, primește binecuvântarea starețului de a-și pune numele pe icoane, de exemplu: „Iconograful monahul Ioasaf, anul 1913”. Fiind impus de situația, Ioasaf face anuț public: „Zugravul, meșterul auritului și a cizelării monahul Ioasaf Berghii din mănăstirea Noul Neamț, execută tot felul de lucrări cizelate după sistemul de la Moscova și Kiev, cu și fără email”.

Una dintre primele icoane cunoscute, ale acestui artist a fost găsită în satul Baccialia (Căuşăni), şi este datată cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Răstignirea lui Ioasaf reprezintă un model tipic de icoană populară. Următoarea lucrare, Hristos – viţa-de-vie (Muzeul Naţional de Istorie din Chişinău), este semnată şi datată de autor cu anul 1903. Icoana în cauză exprimă sinceritatea artei naive.

Pe parcursul vieții petrecute la Noul Neamț, se va mai ocupa de traducerea și copierea manuscriselor din colecția mănăstirii, primind și în această activitate binecuvântarea starețului Andronic. Având o fire de mare filantrop, „din rodul ostenelilor sale”, călugărul a donat mănăstirii Noul Neamț. Când se înființează schitul din Copceac, jud. Tighina, donează icoane în valoare de 12,000 lei, în afară de cărțile bisericești. Iar auzind că undeva departe există o societate pentru surorile de caritate, trimite anual dania sa, care se exprimă în bani grei de aur.

Pe lângă meseria de iconograf, monahul Ioasaf era cunoscut și în calitate de copist al manuscriselor, unele traducând din slavonă în română și tipărind în Tipografia Sfintei Mănăstiri.

A citit Psaltirea, Viețile sfinților și Minunile Maicii Domnului. Capitole întregi din Prooroci și Evanghelie a știut pe de rost.

Marele zugrav nu a reușit să adune în jurul lui ucenici, care l-ar fi urmat în meseria sa frumoasă, „deoarece, pe câți i-a îndemnat și li-a arătat, nici unul nu s-a prins, ei căutând alte ascultări și slujbe, fugind după „mămăligă cu brânză”.

Dragostea sa pentru zugrăvirea icoanelor, copierea manuscriselor, acțiuni filantropice și promovarea limbrii române, l-au făcut iconar cunoscut și călugăr evlavios din epoca sa până în prezent.

Icoane, lucrare de călugărul Ioasaf Berghie pot fi găsite și admirate în colecția Muzeului de Istorie și în colecția Mănăstirii Noul Neamț.

Călugărul Ioasaf a trăit o viață lungă. Îi găsim în listele călugărilor mănăstirii până în 1942, când împlinise de acum 80 de ani. După această i se pierd urmele.

Bibliografie selectivă:

            Chiroșca, Adelaida. Hristos euharistic în colecția de icoane a Muzeului Național de Istorie a Moldovei // Tyragetia, serie nouă. – 2016. – Vol. X [XXV]. – Nr. 2, Istorie. Muzeologie. – P. 301-316.

            Mihailovici, Paul. Figuri monahale din Basarabia. Călugărul-zugrav Ioasaf Berghie de la mănăstirea Noul Neamț // Luminătorul. – 1938. – Nr. 5. – P. 314-318.

            Sinhani, Tamara. Ultimul călugăr iconar // Luminătorul. – Nr. 4. – An. 1995. – P. 36-40.

Stavilă, Tudor. Icoana basarabeană din secolul XIX. – Chișinău. – 2011.

            Xenofontov, Ion. Ioasaf Berghie – călugărul zugrav // Altarul credinței. – An. XII. – Nr. 23-24. – 28 decembrie 2012. – P. 16.

            Xenofontov, Ion. Complexul monahal Japca. Istorie şi spiritualitate. – Iaşi. – 2015. – P. 102.

            Синхани, Тамара. Из истории иконописания в Ново-Нямецком монастыре // Tyragetia. – 1996. Vol. III. – P. 195-200.

Preot. dr. Maxim Melinti

 Nimeni să nu se lenevească a-şi pomeni părinţii; însă trebuie pomeniţi şi toţi creştinii ortodocşi, şi nu doar în această zi, ci la orice vreme şi la oricare rugăciune. Şi noi vom ajunge unde sunt ei acum, şi noi vom avea nevoie să fim pomeniţi în rugăciunile altora, aşa cum cel sărman are nevoie de o bucată de pâine şi o cană de apă.

Adu-ţi aminte că rugăciunea pentru cei adormiţi este puternică fiindcă e obştească – fiindcă vine din partea întregii Biserici. Biserica respiră prin rugăciune. Dar aşa cum, potrivit rânduielii fireşti, puterea respiraţiei mamei însărcinate trece şi asupra fătului, potrivit rânduielii harice, Biserica respiră prin rugăciunea obştească a tuturor, iar puterea rugăciunii se întinde şi asupra celor adormiţi, aflaţi în sânul Bisericii, care este alcătuită din vii şi morţi, cei care luptă şi cei care triumfă.

Deci, nu te lenevi să pomeneşti cu osârdie, în orice rugăciune, pe toţi părinţii şi fraţii noştri plecaţi de la noi. Aceasta va fi pentru ei milostenie din partea ta.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 91

 Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri, și pe toți cei care întru dreapta credință s-au săvârșit.

Iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gândul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri lumi-noase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea și sus-pinarea, și unde cercetarea feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.

Dăruiește-le lor și nouă Împărăția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veșnice și des-fătarea vieții Tale celei nesfârșite și fericite.

Că Tu ești învierea și odihna adormiților robilor Tăi (Numele), Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și Bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!

 De ce nu trebuie să mergem la vrăjitori, ghicitori, prezicători? Este o întrebare copilărească și hazlie pentru un creștin, dar, cu părere de rău, actuală pentru un ateu sau semicredincios. Și iată de ce.

În povestirea lui M.A.Bulgakov, „Inimă de câine”, este o frază formidabilă a profesorului Preobrajenskii:
„Iată, doctore, ce se întâmplă când cercetătorul, în loc să meargă în corelare cu natura, forțează nota și ridică cortina: poftim, primește-l pe Șaricov și savurează-l” (*în povestire Șaricov este câinele transformat în „om” în urma intervenției chirurgicale).

La fel se întâmplă și în viața fiecărui om când, în loc să trăiască după Voia Domnului (pentru cei ce nu înțeleg acest limbaj – cu soarta sa), el încearcă să ridice cortina asupra viitorului său și îl primește pe al său câine-om, pe al său Anubis cu o soartă mutilată, desfigurată, cu temeri și fantome realizate sau cu cioburi ale speranțelor distruse.

Pentru omul creștin totul este clar. Prezicătorii și cititorii în cărțile de joc și stele sunt demni de al optulea cerc al Iadului lui Danton – sectorul „violatorilor divinității” (cu toate că e clar că divinitatea nu e supusă nicidecum violului sau presiunii). Acești oameni vor să smulgă de la Dumnezeu tainele Lui, să fure cunoștințe secrete. Ei iarăși repetă păcatul lui Adam și al Evei și se pătrund de șoapta vicleană a șarpelui: „Și veți fi ca zeii, cunoscând binele și răul” (Geneza, versetul 3:5). Dar, evident, Dumnezeu nu le dezvălue nimic, contrar straduințelor lor. „Cei răi nu vor vedea gloria lui Dumnezeu”. Și cu atât mai mult cunoașterea dumnezeiască. Se iscă întrebarea – de unde prezicătorii au cunoașterea, dacă nu de la Dumnezeu? Răspunsul e clar: de la maimuța-dumnezeu, adică de la diavol.

Prezicătorii și cititorii în cărți țin seama de spiritele seducatoare, spiritele răutății, în definitiv de stăpânul lor – Tatăl minciunei – Marele păcălitor, plăcerea căruia constă în a minți, distruge și ucide. Nu întâmplător mulți Părinți ai Bisericii tratau cunoscutul loc din Biblie (Geneza, versetul 6:1) despre uniunea „fiiilor dumnezeiești” cu „fiicele omenești” în contextul legăturii spirituale a femeilor-prezicătoare cu demonii, care i-au învățat ghicitul și vrăjitoria. Și devine justificată norma din vechiul testament: „nu lăsa în viață vrăjitoarea”. Pentru că ocupația ei constă în a minți și a contacta demonii. Este clară soarta celui care riscă să li se adreseze – devine o jucărie demonică, o mingiuță ascultătoare în mâinile Marelui păcălitor și poate ajunge la pieire.

Reprezentativă în acest sens este soarta regelui Israelului Saul care a apelat la o ghicitoare din Endor: ea a chemat un demon, deghizat în Samuil, care a prezis soarta tragică a lui Saul și a armatei sale, demoralizându-l și distrugându-l. A făcut tot posibilul pentru împlinirea profeției sale devastatoare.

Nu numai în esență, dar și după formă, ghicitul are un conținut anticreștin. Să luăm, de exemplu, cărțile ca instrument al ghicitului. Aparent sunt atât de inofensive. Dintre toate cele trei ipoteze ale apariției cărților (chineză, egipteană și europeană), cea mai convingătoare este cea european-ocultă, conform căreia cărțile au apărut în Europa în a doua parte a secolului al XIV-lea și au legătură cu mediul cabalistic evreiesc. Astfel lucrurile devin clare.

Nu întâmplător, în cărțile de joc, „crucea” e numită de asemenea „trifoi”* (* în franceză – „des trèfles”;  în rusă – „tref”), să avem în vedere că în tradiția iudaică alimentele necurate sunt numite bucate de trifoi. Respectiv „crucea” în cărțile de joc, blasfemator simbolizând Crucea Domnului, e însemnată cu un cuvânt ce atestă disprețul iudaic față de Cruce. „Pica”, sau „lancea” („des Pique”) simbolizează sulița lui Longhin, care a străpuns coasta lui Hristos (Evanghelia după Ioan, versetul 19:34). „Roșu”, cu simbolul inimei, subînțelege buretele evanghelic: „unul dintre ei, alergând îndată și luând un burete, și umplându-l de oțet și punându-l într-o trestie, îi da să bea” (Evanghelia după Matei, versetul 27:48). O altă tălmăcire este de asemenea asociată cu Patimile – inima străpunsă a lui Hristos. „Toba” („les Tambours”) simbolizează cuiele, cu care a fost răstignit Hristos. Cine a văzut capuri de cuie vechi, înțelege: sunt de formă patrată, nu rotunde ca la cele noi. Așa au fost cuiele din evul mediu.

Referitor la denumirile cărților de joc, cea mai semnificativă e joker-ul (literal, „clovnul”). Dar în versiunea italiană e numit „diavol” și inițial pe bagheta sa el ducea … un cap de om. Cuvântul „as” e de origine poloneză, vine de la „drac”. De reținut că pe cartea de joc „as” în secolul XVI deseori era desenat … un porc – animal necurat din punct de vedere iudaic. Nu este exclus că „dama” e o imagine de blasfemie a Fecioarei. Este cunoscut faptul că în cărțile de „damă” erau deseori desenate personaje biblice de gen femenin, precum Rachel, Judith și altele. Printre „regi” adesea erau reprezentați David și Solomon. În cărțile de „valet” (literal, „servitor, rob”) în contrast era portretizat cavalerul La Hire, poreclit „Satana”. Nu întâmplător, în scurt timp, cărțile de joc au început să fie interzise și persecutate din cauza legăturii lor evidente cu blasfemia și spiritele rele. Însăși ocultiștii recunosc atât natura ocultă a așa-numitelor cărți de tarot sau a cărților egiptene, cât și legătura lor cu cărțile obișnuite. Iată doar câteva dintre citatele elocvente de pe site-uri oculte:

„Proveniența cărților de joc este adesea luată în considerare împreună cu istoria cărților de Tarot, care reprezintă un pachet din 78 de cărți cu diferite desene. Pachetul este împărțit în 2 părți, majoritatea constituind 56 de cărți, așa numitele cărți mici, iar celelalte sunt numite cărți principale, sau Arcane. Cărțile mici sunt împărțite în 4 culori (feluri), fiecare având câte 14 cărți.

Cele patru culori (feluri) sunt – Sceptrele (bastoane, tije), Săbii, Cupe și Pentacles (monede, dinari). Specialiștii în materie de obicei menționează următoarea corelare cu culorile (felurile) cărților de joc. Sceptrele – „crucea”, Săbii – „lancea” („pica”), Cupe – „inima” („roșu”), Monede – „toba”. Fiecare fel (culoare) are 10 cărți, de la unitate (As) până la zece, și de asemenea patru cărți de rol – Rege, Regină, Cavaler și Servitor.

Arcanele constau din 21 cărți numerotate și de obicei se plasează în următoarea ordine: 1 – Мagician, 2 – Preoteasa, 3 – Împărăteasă, 4 – Împărat, 5 – Preot, 6 – Îndrăgostiții, 7 – Carul de război, 8 – Dreptatea, 9 – Sihastrul, 10 – Roata Norocului, 11 – Puterea, 12 – Spânzuratul, 13 – Moarte, 14 – Moderație, 15 – Diavol, 16 – Turnul (Fulgerul), 17 – Stea, 18 – Lună, 19 – Soare, 20 – Judecata, 21 – Lumea. Cartea nenumerotată se numește bufon (Prostul).

Cărțile de joc ca atare sunt considerate o tradiție ezoterică occidentală, deoarece primele menționări despre ele au început să apară în Europa în evul mediu.

Culorile (felurile) cărților de joc, ca și cărțile de rol, pot fi găsite în teoriile lui G.I. Gudjiev. Este de remarcat că cel mai misterios cercetător al Estului (preponderent a tradițiilor sufiste, ramură religioasă mistică a Islamului), care a adus în Vest multe taine ale înțelepciunii estice, folosește cărțile de joc pentru a descrie sistemul său, pe care el l-a numit „Modelul destinului”. Conform lui, omul constă din trei Centre. Cel Intelectual (mintea, intelectul, gândirea) – îi corespunde în cărți „toba”, centrul Emotiv (dispoziția, emoțiile, inima) – îi corespunde „inima” („roșu”), centrul Fizic (corpul) – „lancea” (mișcarea corpului) și „crucea” (instictul, reflexele corpului).

În comparație cu cărțile Tarot, cele de joc contemporane reprezintă un pachet minimalizat de cărți Tarot din care e scos Servitorul sau Cavalerul, respectiv în ficare culoare au rămas câte 13 cărți. Chiar și în acestă variantă minimalizată cărțile prezintă o importanță simbolică enormă, deoarece există o aprobare a corespunderii dintre felurile (culorile) cărților și numărul anotimpurilor. Culorile roșii („inima”, „toba”) și negre („crucea”, „pica”) – reprezintă două perioade principale ale anului, când soarele este la nord de ecuator și când este la sud de ecuator. Cele patru feluri (culori) ale cărților reprezintă patru anotimpuri ale anului. Douăsprezece cărți de rol (regi, dame și valeți în fiecare din cele patru feluri de cărți) reprezintă semnele zodiacale, aranjate pe triade.

Cred că e destulă informație cititorului pentru a înțelege: cărțile de joc sunt  indisolubil legate de ocultism și magie neagră.

În monumentele legislative ruse cărțile de joc pentru prima dată sunt menționate în Codul din 1649, care prescrie ca jucătorii în cărți să fie tratați ca hoți și să li se taie degetele și mâinile. Prin decretul din 1696 a fost introdusă norma de a-i percheziționa pe toți suspecții de a dori să joace cărți, „și la care vor fi găsite cărți, să fie biciuit”. În 1717 cărțile de joc sunt interzise sub amenințarea unei amenzi. În 1733 pentru recidiviști se stabilește închisoare sau biciuire. Cu părere de rău, pe timpurile Ecaterinei II, cărțile de joc devin practic ceva obișnuit în Rusia având următoarele consecințe – nenumărate batjocuri ale boerilor față de iobagi (pierderea în cărți de persoane vii și familii întregi), ruinări și sinucideri.

De aceea, stimați cititori, dacă vi se propune ghicitul în cărți, opriți-vă și gândiți-vă: cu cine sunteți – cu Hristos sau cu Satana?

 Biserica Ortodoxa marturiseste neintrerupt faptul ca fara Hristos nu putem face nimic, caci din El si prin El avem viata. Pentru aceasta, fara o autentica vietuire in Hristos, omul moare inca viu fiind. Acest lucru a fost spus de Insusi Mantuitorul Iisus Hristos, zicand:

„Ramaneti in Mine si Eu in voi. Precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi, daca nu ramaneti in Mine. Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane intru Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic. Daca cineva nu ramane in Mine se arunca afara ca mladita si se usuca; si le aduna si le arunca in foc si ard. Daca ramaneti intru Mine si cuvintele Mele raman in voi, cereti ceea ce voiti si se va da voua” (Ioan 15, 4-7).

Vita-de-vie, chip al lui Hristos

Vita-de-vie este chip al lui Hristos, precum mladitele avand viata numai atata timp cat sunt altoite pe tulpina vitei-de-vie, tot asa, crestinii avand viata in ei numai atata vreme cat duc o autentica viata in Hristos, impartasindu-se direct din El.

Aceasta planta nu este aleasa la intamplare de Hristos, ci cu multa intelegere, vita-de-vie neputand ajunge la maturitate si la rodire de una singura, nefiind ajutata din afara. Astfel, daca aceasta planta nu este ingrijita de mana omului si nu este ajutata nici macar de un arac sau de un copac, pe care sa se catare, ea nu poate da rodul ei.

 Pentru cei mai mulți dintre oameni, mâncarea și toate activitățile aferente ei – cumpărarea/producerea alimentelor, pregătirea, servirea mesei – necesită foarte mult efort, atât financiar, cât și fizic (mersul la piață, gătitul în sine), dar și mental (oare care gospodină nu are în gând întrebarea „Ce să gătesc diseară? ” aproape tot timpul zilei?). Când vine vorba de mâncare, în mod obișnuit, ne străduim ca aceasta să îndeplinească 3 criterii:

ÎN PRIMUL RÂND, să fie cât se poate de gustoasă, apoi să fie, pe cât se poate, proaspătă și arătoasă, dar cât mai ieftină.

Valoarea nutritivă a unei mâncări rămâne undeva pe ultimul plan, de multe ori – câți se gândesc, atunci când cumpără ceva de mâncare, dacă acel ceva este măcar cât de cât hrãnitor pentru trup?

Sigur, acum poate veți gândi – ei, noi suntem creștini, de ce să ne preocupăm de cele ale trupului? Absolut de acord, oare vă puteți imagina un sfânt mâncând hamburger?

Dincolo de glume, dacă suntem puțin mai atenți, vom putea vedea că ceea ce este cel mai hrănitor este și cel mai ieftin, mai simplu și mai rapid de gătit, trebuie doar să ne formăm un pic alte deprinderi de a găti și să fim mai organizați (de exemplu, întocmirea unui meniu săptămânal ne poate scuti de foarte multe bătăi de cap si de cheltuieli suplimentare).

Vă propun deci să inversăm această piramidă, și să căutăm ca mâncarea noastră să fie în primul rând hrănitoare, chiar dacă în cantitate mai mică, și nu moleșitoare pentru trup, pentru ca acesta, simțindu-se ușor, să poată să își îndrepte puterile spre cele cerești, și să nu fie atât de împovărat de grija aceasta a mâncării. Cu alte cuvinte, așa cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul, să ne simplificăm viața!

Voi continua lista începută în articolul trecut, cu greșeli de alimentație pe care le facem fără să știm:

6. Combinații alimentare greșite
Cum de multe ori mâncăm doar pentru plăcerea gustului, tindem să facem, atunci când gătim, combinații alimentare GUSTOASE, dar complet NESĂNĂTOASE. De exemplu, stiați că orezul cu pește sau cartofii cu carne sunt niste mâncăruri absolut nesănătoase, din care organismul nu primește substanțe hrănitoare, căci nu le poarte digera?
Explicația este că, pentru a digera un aliment cu conținut mare de amidon (cartofi, pâine, orez, făină, paste făinoase) stomacul ajustează sucul gastric, făcându-l mai alcalin, în timp ce pentru a digera proteine(carne, ouă, lactate), stomacul are nevoie de suc gastric acid. Iar, dacă ne mai aducem aminte ceva de la lecțiile de chimie, acid+alcalin se neutralizează. Mâncarea astfel combinată stagnează, deci, în stomac, fără a putea fi digerată, apoi intră intr-o stare de putrefacție și este evacuată. Deci, practic, mâncarea putrezește, aducându-ne doar o stare de greutate și moleșeală (pe care greșit o considerăm sațietate) și îmbolnăvindu-ne.

Care sunt atunci combinațiile sănătoase de alimente? Aflăm de la dr. Gheorghe Mencinicopschi:
Leguminoasele (fasole, soia, năut, mazăre, linte) sunt complementare cu amidonoasele (făină, pâine, orez, paste făinoase, cartofi, porumb), împreună crescându-le valoarea biologică a proteinelor.
Legumele bogate în săruri minerale, vitamine şi antioxidanţi (fasole teci, salată, varză, morcov, ceapă, usturoi, pătrunjel, ţelină, etc.) se asociază bine cu mâncărurile proteice (carne, ouă, peşte, soia, fasole, mazăre, năut). Excepţie fac legumele bogate în amidon (ex. cartoful), care nu vor fi asociate cu proteine de origine animală.
Dr. Doru Laza spune că nu se combină niciodată dulce cu sărat și fructele cu legumele (când se întâlnesc in stomac glucoza din legume și fructoza din fructe, produc fermentație, și deci, aciditate, gaze, într-un cuvânt neplăceri).

Lactatele se consumă SEPARAT, pentru a putea fi oarecum de folos, și doar cele de țară, nepasteurizate (deci NU mai mâncăm și nu ne mai hrănim copiii cu iaurt cu fructe!!). Laptele se evită după vârstă de 3 ani.

Nu se amestecă în nici un caz între ele mâncărurile proteice, deci nu mâncam la aceeași masă și carne și ouă și brânză, sau lapte!!!

De asemenea, desertul este un obicei cât se poate de nesănătos! Dulciurile se mănâncă la distanță de mesele principale. Fructele se vor mânca ca dejun(singure sau cu cereale, nu cu lactate!) SAU la minim 2 ore după și la minim 30 de minute înainte de o masă principală.

În general să incercăm să facem ca mesele noastre să fie cât mai simple (a se citi smerite), cu 4-6 ingrediente maximum. Tot ce se îndepărtează de simplitate împovărează sistemul digestiv și, deci, pe termen lung, îmbolnăvește.

7. Grăsimile prăjite (în special) și cele încinse sau chiar înfierbântate sunt cancerigene, fie ele vegetale sau animale! Să adăugam uleiul, untul, smântâna in mâncare DUPĂ CE ACEASTA S-A RĂCORIT sau, în zile de post fără ulei, să adăugam în mâncare semințe(de floarea soarelui, de bostan – decojite, sau de susan, in – râșnite) sau nuci (sau arahide, alune, fistic, doar puțin mărunțite cu cuțitul), la fel, după ce s-a răcorit mâncarea.

8. Mierea adăugată în ceai fierbinte este cancerigenă! Vom îndulci cu miere doar după ce se va raci ceaiul sau terciul de ovăz sau orice altceva, pentru a păstra calitățile curative ale mierii.

9. Supratratarea termică (gătirea excesivă a alimentelor)
Dacă vom întreba pe oricine: ce este mai sănătos, un morcov crud sau unul fiert? sunt convinsă că va răspunde „cel crud”. Și va avea dreptate.

Prin tratarea termică (fierberea, coacerea, prăjirea, încălzirea la mai mult de 40-50 °C) se distrug aproape toate vitaminele și proteinele. De asemenea, alimentele tratate termic pierd și mare parte din fibre, iar absența fibrelor din alimentație duce la constipație.  

Cel mai mare beneficiu al alimentelor crude este conţinutul bogat în enzime. Fără ele nu este posibilă digestia şi absorbţia hranei. Sănătatea organismului depinde în mare măsură de enzime, iar cea mai mare ameninţare pentru ele este prelucrarea termică. Cînd alimentele sînt preparate la temperaturi mai mari de 48 de grade Celsius, timp de aproximativ 20 de minute, se distrug toate enzimele, explică dr Gillian McKeith în cartea sa, “Hrană vie pentru sănătate”.

De ce, atunci, ne complicam, fierbând si supra-fierbând hrana? De exemplu, de ce să cheltuim timp, energie si gaz (sau electricitate) făcând mere coapte, supra-aromate și pline de zahăr, când putem foarte bine să mâncam un măr și două nuci și o linguriță de miere, acestea fiind mult mai sănătoase, dar și atât de simplu de pregătit?

Știați, de exemplu ca sfecla roșie crudă este delicioasă și se poate folosi astfel în salate? Sau că broccoli, conopida sunt foarte gustoase crude(au gustul acela bun al cotorului de varză), și că urzica, spanacul, dovleceii și chiar ciupercile pot fi mâncate crude(se pot adaugă cu succes în salate de crudități)? Că putem face un borș de fasole doar fierbând fasolea, apoi adăugând puțin borș acru și morcov, sfeclă, verdețuri crude, sare, eventual ceva semințe de floarea soarelui și atât? Sau că hrișca poate fi consumată direct după ce a stat 5-6 ore in apă(cea care se găsește în mod obișnuit in magazine, cafenie, este deja tratată termic)?

Să încercăm să ne simplificăm, deci, viața, gătind mai puțin, mâncând mai multe crudități(cel puțin 50% din hrană noastră zilnică!), și vom fi și mai sănătoși și vom avea mai mult timp la dispoziție pentru lucrurile cu adevărat importante.

Să evităm orice este rafinat (de ex. făina albă, zahărul, uleiul rafinat), denaturat (mâncăruri cu tot felul de aditivi alimentari -E-uri, arome, fie ele și „naturale”, glutamat, gume, coloranți, etc), să căutăm ca alimentele să fie cât mai aproape de natură, căci tot ce este departe de naturalețe, de firesc, deci, de ceea ce a creat Dumnezeu, este nociv, nesănătos, în orice domeniu.

Post binecuvântat tuturor!

(va urma)

Oltea Boldurean