A mai rămas cineva care nu te-a părăsit: este Maica Domnului, iar Maica Domnului e ascultată!

Spovedania

Să vă pocăiți și să nu mai păcătuiți! Să alergați la spovedanie curată și la Sfânta Împărtășanie, căci altfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră și asupra avutului vostru. Nu uitați însă că postul este poarta, iar patrafirul este ușa. Iar cu acestea vine ocrotirea vie a lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic. ”Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea și îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu.” (Psalmul 31). Asupra noastră atârnă pedeapsa păcatului și urmează să-l ispășim și să-l scoatem din obicei. ”Deaceea toată sluga să se roage la vreme, chiar potop de ar veni, să nu-l poată potopi”. Vedeți cum trebuie să vă fie așezământul minții, inimii și trupului vostru, curățite, căci Dumnezeu nu păzește trup spurcat, inimă și minte cu vicleșug, iar dacă ne îndreptăm, zilele se înseninează și ne vom bucura.

Oare de ce vin oamenii așa de în silă la spovedit? Fiindcă știu că li se cere lepădarea de păcate, ori lor le plac mai mult păcatele decât înfrânarea de la ele.

Toată tinerețea ta o dai dracului, și vezi pe urmă că ai ales rău. Dar întrebarea e dacă-ți mai rămân zilesă le dai lui Dumnezeu și dacă-ți mai primește o grămadă de hârburi, în loc de un vas frumos, cum puteai să fii.

Altă pricină care te împiedică de la spovedanie e că judeci preoții, ești nemulțumit de preot, iar de care-ai fi mulțumit, ți-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă păcatele tale.

Orice duhovnic – indiferent de bogăția, sărăcia, cultura mai puțină sau chiar și sărăcia morală – este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu, și credincioșii n-au nici un motiv să-l ocolească. Darul acesta e în atârnare de Dumnezeu, nu de atârnare de omul care-l poartă. Prin glasul slugii Sale Dumnezeu te iartă, Lui te mărturisești în fața altarului. Nu de la tine se cer calitățile preotului; de la tine se cere căința din inimă și voința de a te îndrepta.

Preotul duhovnic

Pe calea mântuirii nimeni nu poate merge singur, de nu se va lăsa condus de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin preoții bisericii, slujitorii Săi văzuți. Căci zice: ”Cine vă primește pe voi, pe Mine mă primește”. (Matei 10, 40). Deci în calea Duhului nu poți merge fără ucenicie la duhovnic.

Asceza

Termenul de curățire (asceză) are două vârste și s-a încetățenit sub numele de purificare. Perioada ascetică cuprinde purificarea activă, în care intră toate nevoințele din partea omului, și purificarea pasivă, adică de curățire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuși. El Își face loc curat în cei care-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta și atunci ei trebuie să sufere curățiri mai presus de fire ca să poată locui în ei cu slavă Cel mai presus de fire.

Deznădejdea

O mare parte din oameni cad în deznădejde în privința mântuirii lor. Deznădejdea e un chip greșit de meditație asupra relelor făcute; chipul bun e, dimpotrivă, nădejdea. Răul, nimicul, păcatul, diavolul nu sunt subiecte sănătoase de gândire, căci îmbolnăvesc mintea prin asociații de idei. Pocăința trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului și a sănătății întregi.

Vrajba în casă

Vrajba în casă vine prin păcate. Toate își iau obârșia în păcate. Neapărat vine vrajba în casă dacă:

1. Căsătoria s-a început cu stângul, adică cu desfrânarea;

2. Soții trăiesc în căsătorie nelegitimă, fără cununie bisericească. Este un prim păcat, pe care toți îl plătesc cu vrajba. de aceea, toți trebuie să intre la cumințenieși să se legiuiască, dacă sunt așa;

3. Din curvii nemărturisite, făcute înainte sau după căsătorie. Astfel, au intrat într-o casă nouă purtând o pecete drăcească pe trupul și sufletul lor și, pentru că nu și-au mărturisit păcatul, are să le spargă casa, tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul, care este cel care făcea acest lucru;

4. Lăcomia de avere a unui părinte când și-a măritat fata, sau feciorul. O asemenea căsătorie nu ține, pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De vei mărita fata ta numai pentru avere, căsătoria lor va sfârși cu vrajbă sau cu spargerea casei aceleia.

5. Nepotrivirea prea mare de vârstă. Sunt părinți care-și mărită fetele pe la 14-16 ani, iar la 18-19 ani fata lor e văduvă și încă cu un copil.

6. Din negrija de suflet a celor din casă, din negrija de spovedanie, de Sfânta Împărtășanie și de rânduielile Bisericii, care sunt poruncile lui Dumnezeu, iar dacă pe acestea nu le păzesc, le păzesc pe ale diavolului și nu pot să aibă liniște.

7. Din neținerea posturilor. Cei ce se umplu de mânie sunt cei plini de fiere, care se înmulțește în corpul omului atunci când mănâncă multă carne și nu postește.

8. Din desfrânarea soților. Dar soții cum desfrânează, când sunt legiuiți? Așa bine, căci nu țin seamă de miercuri, de vineri, de zilele postului și de sărbători. Nu mai țin nici o rânduială. Și bate Dumnezeu nerânduiala, ca să se facă rânduială.

Iertarea

Iertând, ștergi ce ierți. Ce ierți la altul, ție ți se șterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.

Maica Domnului

Când te-a lepădat Dumnezeu și nici Sfinții nu se mai roagă pentru tine, a mai rămas cineva care nu te-a părăsit: e Maica Domnului, iar maica Domnului e ascultată. Ea este crinul neamului omenesc.

Întâlnirea cu Mântuitorul

Întâlnirea cu Iisus schimbă pe oricine. Iar cine L-a întâlnit nu poate să nu-L propovăduiască, să aibă și alții parte de neasemănata bucurie de a-L urma pe El toată viața.

Culegeri din învățăturile Părintelui Arsenie Boca

 

Ce se întâmplă cu cei care trăiesc necununați! 5 categorii de oameni nu se îngroapă în cimitir! Ai mare grijă!

O fată căsătorită civil, dar nu şi în faţa Domnului, stă împreună cu soţul ei. Credeţi că este păcat să intre în biserică? Are iertare din partea Domnului?

Nu este vorba dacă este păcat sau nu, ci problema este că cinci categorii de oameni nu se îngroapă în cimitir: spânzuraţii, nebotezaţii, sectanţii (ereticii), ateii şi necununaţii.

Pentru că a trăi necununaţi înseamnă a fi continuu cu sabia scoasă la Dumnezeu, iar de reţinut este că ucigaşii se îngroapă în cimitir. De ce? Nu ştie de ce a omorât, cum a omorât, a fost greşeala lui, păcatul lui, s-a spovedit sau nu s-a spovedit. El se îngroapă în cimitir. Biserica n-are oprelişti în cimitir pentru criminali, dar pentru necununaţi da. Ei nu se îngroapă în cimitir. De aici vedeţi cât este de grav păcatul necununiei. Problema cu intratul în biserică este altceva şi depinde de ce intrăm. Poate vrea să intre în biserică să se spovedească şi să pună început vieţii lui celei noi, deci atunci este foarte bine.

Pentru cei ce trăiesc necununați

Nu pot merge alături păcatul nepărăsit şi canonul de căinţă pentru păcat, pentru că păcatul batjocoreşte căinţa. Trebuie părăsit sau desfiinţat păcatul pentru ca roadele căinţei să se vadă.
Cei ce trăiesc necununaţi, mai întîi calcă porunca a 7-a „să nu trăieşti în desfrânare”. Deci, toată bălăciunea curvărească este asupra lor şi pe haina botezului.

În al doilea rând, se socotesc ca cei ce sunt potrivnici Sfintelor Taine şi harului lucrător prin Sfintele Taine. De aceea cei ce trăiesc necununaţi nu se pot împărtăşi până ce nu se cunună la preot dărâmând zidul vrajbei dintre ei şi Dumnezeu, chiar dacă se spovedesc şi fac canon. Nu le folosește canonul dat de preot dacă trăiesc în continuare în păcatul curviei şi se împotrivesc tainei Sfintei Cununii. Nu pot merge alături păcatul nepărăsit şi canonul de căinţă pentru păcat, pentru că păcatul batjocoreşte căinţa. Trebuie părăsit sau desfiinţat păcatul pentru ca roadele căinţei să se vadă. Tot din acest motiv nu le sunt primite darurile la Sfântul Altar: pomelnicele, lumânările, făina, uleiul şi alte daruri. Tot din această cauză, la rândul lor nu pot cununa ca naşi pe alţii. Mai întâi trebuie să se cunune ei şi apoi să cunune pe alţii. Nu pot fi martori la săvârşirea unei Sfinte Taine atâta timp cât ei s-au dovedit a fi vrăjmaşii Sfintelor Taine. Înainte ca aceştia să se cunune trebuie să facă o spovedanie generală, iar preotul le poate da canon: să postească o săptămână, să se păstreze curaţi până la cununie, să păstreze discreţie la cununie, fără alai şi petrecere, îmbrăcaţi obişnuit, şi canon de pocăinţă după canonicitatea Sfintei Biserici.

Cunosc foarte multe cazuri, perechi de tineri şi chiar oameni în vârstă, care au trăit o vreme îndelungată necununaţi (5-10 ani) din diferite motive, iar după ce s-au cununat n-a durat un an sau doi şi s-au despărţit. Au trăit mai mult împreună necununaţi decât după ce s-au cununat, de ce se întâmplă lucrul acesta ?

Aşa se întâmplă. În loc să asculte de sfatul părinţilor şi de porunca lui Dumnezeu să nu păcătuiască înainte de cununie, unii încep viaţa şi petrec o bucată din ea împreună în păcatul curviei. Aceştia pentru că nu s-au păzit, i-a aprins diavolul desfrânării cu focul si dulceaţa păcatului, după care le-a dat mereu amânare si apoi ruşinea. Au amânat primirea Sfintei Taine a Cununiei sub diferite motive: că nu ar fi părinţii de acord pentru unii, că este prea devreme să se cunune pentru alţii, că este mai bine să trăiască de probă pentru a se convinge dacă se potrivesc ca nu cumva mai târziu să constate că nu se potrivesc şi să se despartă şi alte motive, toate nejustificate din punct de vedere moral-religios. După ce a trecut timpul, au apărut copiii, lumea îi ştie şi le dă ruşinea ca să moară în starea aceasta, pentru osândă la judecată: „în ce te voi găsi în aceea te voi judeca.”

 

Cu aceste două rugăciuni ne mântuim toţi creştinii! Nu este nevoie să citim enciclopedii şi nici multe cărţi!

Sfinţii Părinţi au fost luminaţi şi ne-au lăsat aceste dragi rugăciuni. Trei şi două cuvinte: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!”. Nu este nevoie să citim enciclopedii şi nici multe cărţi. Cu aceste două rugăciuni ne mântuim toţi creştinii.

Monahii, care nu au grijile mirenilor, se roagă mult şi ajung sus. Îi ajută mult şi Maica Domnului. Este ca şi cum ar vorbi la urechea lui Hristos, deoarece se dedică rugăciunii şi acesta este principala lor grijă. Cine are darul rugăciunii în inima lui, atunci când va muri, nu-l vor atinge vămile. După moarte, merge direct la Hristos. Nu are piedici, deoarece numele lui Hristos are putere. Dumnezeu este foc.

Extras din interviul cu Stareţul Efrem Filotheitul

Sursa: ganduridinierusalim.com

 

Te-ar putea interesa și: Rugăciune mare pentru mântuirea celor adormiți!

Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta cre­dință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gân­­dul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri lumi­noase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată dure­rea, întristarea și sus­­pinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.

Dăruiește-le lor și nouă Împă­răția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veș­nice și des­fătarea vieții Tale celei ne­sfâr­șite și fericite.

Că Tu ești învierea și odihna ador­­­mi­ților robilor Tăi (numele), Hris­toase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Prea­sfân­tului și Bunului și de viață făcă­to­ru­lui Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu sfinții odihnește, Hristoase, su­fle­tele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!

 

Precum este influenţat trupul de ore, așa şi sufletul! Cel ce spune o rugăciune noaptea, în cealaltă zi poate munci mai bine, pentru că îl înzestrează Dumnezeu cu har!

Precum este influenţat trupul de ore, așa şi sufletul! Cel ce spune o rugăciune noaptea, în cealaltă zi poate munci mai bine, pentru că îl înzestrează Dumnezeu cu har!
Rugăciunea de noapte ne reînnoieşte sufleteşte

În afară de linişte, noaptea se mai întâmplă şi altceva. M-am încredinţat de un lucru ciudat. Există deosebiri între cele douăzeci şi patru de ore şi influenţa pe care o au asupra organismului uman. Vedeţi, de pildă, în vreme ce rana rămâne în aceeaşi stare, febra oscilează. Dimineaţa este scăzută, la prânz creşte, după amiază şi seara creşte mult, la miezul nopţii se schimbă. Aceasta depinde de mişcarea pământului. Precum este influenţat trupul de ore, astfel este influenţat şi sufletul.

Cel ce priveghează noaptea în rugăciune, în cealaltă zi poate munci mai bine, pentru că îl înzestrează Dumnezeu cu har şi se reînnoieşte sufleteşte. Dimpotrivă, cel ce nu are aplecare spre jertfă pentru iubirea lui Hristos, el însuşi se închide pe sine harului.
***

„Telefonul” de la miezul nopții

Nu neglijaţi niciodată rugăciunea. La masă, dimineaţa, la amiază, seara. Nu neglijaţi pentru niciun motiv, oricât de ocupaţi şi obosiţi aţi fi. Este o chestiune de jertfire de sine şi, mai ales, de dragoste.
– Părinte, l-au întrebat odată doi tineri căsătoriţi, seara când ne întoarcem acasă obosiţi de la serviciu, nu avem poftă de rugăciune.

– Dar cum aveţi poftă de mâncare? Precum nu vă lipsiţi de mâncare, oricât de obosiţi ați fi, tot aşa, şi încă mai mult, nu trebuie să vă lipsiţi niciodată nici de mâncarea duhovnicească, de legătura cu Dumnezeu.

Nu neglijaţi niciodată rugăciunea. La masă, dimineaţa, la amiază, seara. Şi mai ales nu neglijaţi pentru niciun motiv pavecerniţa [rugăciunile și psalmii de seară, de după slujba vecerniei], oricât de ocupaţi şi obosiţi aţi fi. Este o chestiune de jertfire de sine şi, mai ales, de dragoste. Dacă v-ar telefona o persoană iubită noaptea, foarte târziu, atunci cum, cu toată oboseala, vă aplecaţi asupra telefonului şi câteodată vorbiţi una şi două ore, fără să vă necăjiţi, ci, dimpotrivă, vă bucuraţi?
***

Mare ajutor aduc rugăciunile de noapte
Când te trezeşti noaptea, să nu te întorci pe partea cealaltă ca să adormi la loc, ci să te ridici, să îngenunchezi în faţa lui Hristos răstignit şi a sfinţilor Săi şi să te rogi cu smerenie şi cu iubire.
Într-una dintre vizitele mele la Părintele, mi-am amintit şi i-am pomenit un fragment din cuvântarea Sfântului Ioan Gură de Aur despre rugăciune: „Aşa cum rugăciunile făcute noaptea de Apostolii Pavel şi Sila au deschis porţile temniţei, tot aşa şi rugăciunea făcută noaptea de către creştini poate deschide porţile Cerurilor”. Bătrânul s-a bucurat mult când a auzit acestea.

‒ Foarte frumos, mi-a spus vesel. Unde ai găsit fragmentul? Să-l copiezi şi să mi-l aduci şi mie în întregime. Aşa este, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, aşa se întâmplă la rugăciunile de noapte. Când te trezeşti noaptea, să nu te întorci pe partea cealaltă ca să adormi la loc, ci să te ridici, să îngenunchezi în faţa lui Hristos răstignit şi a sfinţilor Săi şi să te rogi cu smerenie şi cu iubire. O jumătate de oră, un sfert, zece minute, cinci, cât poţi. Vei afla mare ajutor. Să te duci şi la privegheri.

Părintele nu mi-a zis nimic despre el, dar, din ce am aflat de la un restrâns cerc de apropiaţi ai săi, chiar dacă nu citise acea Omilie a Sfântului Ioan Gură de Aur, o punea în practică în fiecare noapte. Ba mai mult, făcuse înţelegere cu mulţi dintre fiii săi duhovniceşti să se roage împreună, la anumite ore, în fiecare seară. Această comuniune în rugăciune dintre Părinte şi fiii duhovniceşti îi unea, în chip tainic, cu Hristos, şi între ei, şi le era de mare ajutor în viaţă.

 

Ți-e rușine să-ți faci Sfânta Cruce în public? Iată de ce nu poți:

Scrii despre semnul crucii că acum, în societate, se consideră că nu este normal să-ți faci cruce. De pildă, când porneşte trenul pe calea ferată vrei să-ţi faci cruce, dar te temi de batjocuri; oricum, afli îndată dezlegare nedumeririi în cuvintele Mântuitorului: iar cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acela Mă voi ruşina şi Eu (Lc. 9, 26) şi aşa mai departe.

De ajuns ar fi şi aceasta pentru a vă face să ţineţi fără teamă rânduielile religioase; există însă, în învăţătura creştină şi multe alte locuri care ne învaţă să nu ne luăm după lume şi după obiceiurile ei nu puteţi sluji la doi domni – şi lumii, şi lui Dumnezeu; cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu (Iac. 4,4) – cu lumea, adică cu obiceiurile lumeşti care nu se potrivesc cu cele religioase.

Din păcate, pe acestea societatea „nu le consideră normale. Şi atunci, ce este de făcut? Mântuitoare este pecetea crucii şi a numelui lui Hristos: vezi cum se străduie vrăjmaşul să atingă scopul său atotpierzător, punând pecetea celui potrivnic pe frunte şi pe mâna dreaptă? Iată ce scrie Sfântul Efrem Sirul despre aceasta: „Şi va pune pecetea sa, spurcatul acesta, nu pe un mădular oarecare al trupului, ci pe mâna dreaptă; aşijderea şi pe frunte va pune însemnul cel păgânesc, ca omul să nu-şi poată face cu mâna dreaptă semnul lui Hristos, Mântuitorul nostru, şi să nu poată însemna pe fruntea sa numele cel sfânt şi înfricoşat al Domnului şi slăvită şi înfricoşata cruce a Mântuitorului, deoarece ştie nenorocitul că dacă va fi însemnată asupra cuiva crucea Domnului strică toată puterea lui. Tocmai de aceea va pune pecetea sa pe mâna dreaptă a omului, fiindcă aceasta pecetluieşte cu semnul crucii toate mădularele noastre, iar fruntea poartă în vârful său semnul Mântuitorul, aşa cum sfeşnicul poartă făclia”.

Dar cum pune vrăjmaşul pecetea pe frunte şi pe mâna dreaptă? Nu altminteri decât vârând treptat în obiceiurile lumeşti meşteşugirile sale; pe deasupra, se ascunde pe sine şi faptele sale cu viclenie, insuflându-le oamenilor că diavolul nu există. Ce să faci, deci, în asemenea situaţii? După părerea mea, să urmezi Sfintei Scripturi, neluându-te după lume, de care te-ai şi depărtat în multe privinţe, şi să nu te temi de batjocuri.

Sfântul Macarie de la Optina

 

Ce trebuie să faci atunci când ești învinovățit pe nedrept

Negreșit, vi s’a întâmplat să vedeți cum cineva, apropiat al vostru, învinuit pe nedrept, se aprinde dintr’odată de mânie și începe să se apere pe sine cu înflăcărare, atacându-i înverșunat pe învinuitorii săi.

Cel ce răspunde astfel se poate socoti pe sine creștin, poate chiar să dorească a duce o viață duhovnicească, dar încă nu s’a înălțat la acea treaptă a răbdării prin care se mântuiesc sufletele. /Lc. 21:19/ Îndreptățirea de sine năvalnică grăiește despre lipsa smereniei la acel om și despre prezența mândriei, a unor patimi puternice și a unor simțăminte neplăcute lui Dumnezeu, ce așteaptă numai un prilej din afară ca să izbucnească.

În pâraiele de munte sânt ochiuri de apă unde, pe fund, se găsește nisip curat, argintiu. Dacă zvârlim o piatră într’un astfel de loc, apa va rămâne limpede. Dar în câmpii există și bălți care par limpezi, pe al căror fund s’a depus mult mâl. De veți arunca o piatră într’o astfel de baltă, mult se va tulbura. Asemenea se întâmplă și cu oamenii. Cei drepți sânt precum iazurile de munte, nu se tulbură chiar dacă sânt învinuiți pe nedrept. Sufletul lor rămâne curat și liniștit atunci când piatra este aruncată asupra lor. Iar cei păcătoși sânt asemenea iazurilor părelnic limpezi, răspund mânios și își vădesc în felul acesta mocirla patimilor, așezată pe fundul sufletelor lor.Când sânt învinuiți în chip nedrept, drepții fie spun adevărul – că în împrejurarea aceea nu sânt vinovați, lucru prin care îi ajută pe învinuitorii lor să nu cadă în păcatul defăimării și al osândirii, sau, dacă nu sânt crezuți – tac și își pun nădejdea în Dumnezeu că îi va ocroti și îndreptăți.

Drepții nu nădăjduiesc în vreo dreptate a lor de vreun fel și nu caută să o apere cu toate mijloacele, și îngăduite și neîngăduite, ci nădăjduiesc în dreptatea lui Dumnezeu. Ei de aceea se și numesc drepți, deoarece au ales dreptatea lui Dumnezeu în locul celei omenești. Ei nu au dreptatea lor personală, ci flămânzesc și însetează după dreptatea lui Dumnezeu, potrivit învățăturii lui Hristos despre fericiri. /Mt. 5:6/

Păcătoșii, dimpotrivă, necunoscători și călcători ai dreptății mari a lui Dumnezeu, apără în chip înflăcărat fiecare „dreptate” jalnică a lor. De aceea, când sânt învinuiți, mai cu seamă atunci când este în chip neîntemeiat, ei ies furtunos și trufaș în apărarea dreptății lor.

Încercați să dați unui păcătos care se îndreptățește pe sine sfatul: „Rabdă, frate, chiar de ești învinovățit pe nedrept! Poartă fără de cârtire nedreptatea săvârșită asupra ta și Dumnezeu te va milui pentru răbdarea ta.” El de îndată îți va răspunde: „Cum!? Să rabd? De aș fi fost vinovat, nu m’aș fi zbuciumat atât de mult. Dar cum să rabd, când văd că îmi sânt puse pe seamă fapte pe care nu le-am săvârșit! Nu, nu pot să îndur învinuiri nedrepte!” Un astfel de „iubitor de dreptate” este de fapt nu iubitor de Dumnezeu, ci iubitor de sine.

Astfel de scene întâlnim destul de des în viață. Băgăm de seamă că ele se întâmplă nu numai în rândul mirenilor, ci, din păcate, și printre preoți și în mănăstiri. Fiecare se îndreptățește pe sine. Fiecare își îndreptățește întărâtarea sufletului său cu o vină străină. Și aproape nimeni nu înclină să se mustre pe sine. De unde izvorăște aceasta? Din căderea noastră în păcat, al cărui început l-au pus strămoșii noștri în rai. După călcarea poruncii de a se înfrâna de la rodul oprit, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Ce ai făcut?” Adam i-a răspuns: „Nu eu, ci femeia!” După aceea Dumnezeu a întrebat-o pe Eva: „Ce ai făcut?” Ea i-a răspuns: „Nu eu, ci șarpele.” De atunci până astăzi se răspândește în lume îndreptățirea de sine, care caută vina numai în ceilalți.

În ciuda educației creștine, noi, de fapt, ne cufundăm în nepăsare duhovnicească și, de aceea, după cuvintele Sfântului Marcu Ascetul, „ducem război cu oamenii, război pentru ceva ce ne este vătămător, ca și cum ar fi ceva de folos.” Deprinzând duhovnicia adevărată, acest Sfânt Părinte vorbește despre trei stări în care se află mintea omenească: cea după fire, cea mai presus de fire și cea potrivnică firii. Atunci când mintea se află în starea ei firească, omul caută neîncetat vina în sine însuși și își spovedește smerit păcatele. Atunci când însă este o împrejurare împotriva firii, omul uită de dreptatea lui Dumnezeu și poartă război cu oamenii, precum cei ce ocărăsc pe nedrept. Iar atunci când mintea se ridică la o nouă stare, mai presus de fire, află în sine roadele Sfântului Duh, arătate de Apostol: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare ș.a.” /Gal. 5:22/

De-a lungul vieții se vorbește mult despre dreptate. Dar dreptate nu are, deoarece fiecare socotește că are dreptate. Dreptatea nu este în noi, păcătoșii cei ce osândim, ci la Dumnezeu, Judecătorul Nepărtinitor, fără de greșeală, despre Care vorbește Psalmistul: „Drept ești, Doamne, și drepte sânt judecățile tale.” /Ps. 118:137/ Despre „dreptatea noastră” cea omenească, însă, găsim scris într’una din rugăciunile de la Taina Sfântului Maslu: „Toată dreptatea noastră este înaintea ta ca o cârpă lepădată.” Iar cu o astfel de cârpă nu se intră în rai. Într’una dintre pildele lui Hristos citim următoarele: La o nuntă, a intrat Împăratul să vadă pe oaspeții ce ședeau la masă și „văzut-a acolo pre un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă (adică dreptatea harului). Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă? și a zis slujitorilor: Legând lui mâinile și picioarele, luați-l și-l aruncați întru întunerecul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.” /Mt. 22:11-13/

Iubiții mei! Dumnezeu nu vrea să ne vadă în zdrențele sărmanei noastre „dreptăți.” El nu încuviințează când ne vede că ne lăudăm cu cinstea și păruta noastră virtute, căci cu asemenea „dreptate” nimeni nu poate sta înaintea judecății lui Dumnezeu. /Ps. 142:2/ Cunoscând aceasta, Sfinții au căutat nu să arate dreptatea lor, ci smerindu-se, repetau, rugându-se, cuvintele Psalmistului: „să te îndreptățești întru cuvintele Tale și să biruiești când te vei judeca Tu.” /Ps. 50:5/

În viața Sfântului Maxim Mărturisitorul citim: Când s’a pornit furtuna eresului monotelit, când împărați și patriarhi, cler și norod au fost târâți într’însa, Sfântul Maxim, în ciuda amenințărilor, neclătit a rămas în Sfânta Ortodoxie. Nici îngrozirile, nici dosădirile n’au putut să-l zdruncine. Și în loc să vădească cu aprindere nedreptatea pătimirilor la care era supus, el a rostit înaintea chinuitorilor aceste minunate graiuri: „Mulțumesc Dumnezeului meu că sânt în mâinile voastre și cu niște pricini nedrepte ca acestea sânt cercetat, ca prin acestea greșalele mele cele de voie (greșelile de voie sânt cele pe care omul le săvârșește cu știință, cu participarea voii sale libere) și prihana vieții mele să se curățească.” (Sfântul Dimitrie al Rostovului, Viețile Sfinților pe luna Ianuarie, ziua 21)

Prin aceste cuvinte de neuitat, Sfântul Maxim ne-a descoperit un adevăr din cale afară de însemnat: prin răbdarea pătimirilor fără vină și a învinuirilor nedrepte se acoperă greșelile noastre cu voie și se lecuiesc patimile îmbătrânite din viața noastră. Dacă am ști și am ține minte neîncetat acest adevăr, și dacă l-am urma în faptă necurmat, ar fi îndeajuns pentru mântuirea sufletelor noastre.

Practic, în condițiile noastre, aceasta înseamnă următoarele: să spunem că o soră rănește pe alta, care este fără vină. Aceasta trebuie, de îndată, să cugete astfel: „Dumnezeu a îngăduit să sufăr fără vină pentru păcate săvârșite de mine. Mulțumesc Ziditorului meu că atât de mult se îngrijește de curățirea sufletului meu de toate relele și fărădelegile cu care nu voi putea intra în Împărăția Cerurilor!” Dacă cea vătămată va gândi astfel, aprinderea ei împotriva celei ce a rănit-o va trece de îndată, și o va da uitării. Și lucrul mai de seamă este că cea care nu și-a apărat dreptatea va primi de la Dumnezeu cununa dreptății Sale.

Iubiților, dacă dorim cu adevărat să ne curățim de păcatele noastre și să ne tămăduim de patimile noastre, să încercăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu învinuim pe nimeni și nimic, pentru mânia și firea noastră supărăcioasă, în afară de iubirea noastră de sine, iubirea de cinstire și mândria. De pătimim „nevinovați,” de sântem învinuiți fără pricină, să mulțumim lui Dumnezeu, așa cum a mulțumit Sfântul Maxim Mărturisitorul, și să luăm aminte că învinuirile îndreptățite și mustrările neîndreptățite, îndurate răbdător și fără cârtire, ne sânt nespus de folositoare, după cele zise de Apostolul Pavel: „…că celora ce iubesc pre Dumnezeu toate împreunălucrează spre bine.” /Rom. 8:28/ Prin învinuirile întemeiate, dacă le îndurăm fără cârtire, biruim mândria și ne răscumpărăm vina.

Iar prin mustrările nedrepte primim atât iertare pentru păcatele cele fără voie, pentru care nu ne-am pocăit, cât și tămăduire de patimile noastre, care nu pot fi dezrădăcinate în alt chip. Și astfel, când sântem învinuiți pe nedrept și osândiți, să nu avem îndreptățire de sine, ci cu pocăință să tăcem și în taină să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne ierte păcatele pe care le-am uitat. Și, abia atunci, din învinuirile împotriva noastră se va naște nevinovăția; din păcătoși, fără să știm cum, ne vom preface în drepți. Astfel, prin pătimirile nemeritate ne vom face bineplăcuți lui Dumnezeu, după cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Că aceasta har este, de rabdă cineva întristăciune pentru cugetul lui Dumnezeu, pătimind pre nedrept.” /I Pet. 2:19/ Amin!

 

Adevărul despre preoţii care deschid cartea. Puţină lume ştie ce semnifică, de fapt! Este sau nu păcat să mergi la preoți care fac asta

Ana întreabă:

Bună ziua părinte. Este păcat sa mergi la preoții care slujesc în biserica și care deschid cărți de rugăciune spre izbăvire de vrăjmași și de rele? Mulțumesc anticipat. Doamne ajuta.

pr Andrei Atudori a răspuns:

Doamne ajută!

Ana, îmi pare rău, dar întrebarea ta este oarecum neclară.

Dacă prin „cărți de rugăciune” te referi la „Molitfelnice”, din care preoții pot citi rugăciunile de dezlegare rânduite de Biserică, atunci nu este nici o problemă.

Dacă însă te referi la preoți care „deschid cartea” (după cum se spune în popor) atunci, de unii ca aceștia să te ferești. „Deschiderea cărții” este un „ritual” vecin cu vrăjitoria și ghicitul iar Biserica nu a încurajat niciodată folosirea Sfintei Scripturi pentru „decriptarea” unor mesaje divine, în sensul ghicirii viitorului. Cuvântul Sfintei Scripturi are un alt rost!

Tind să cred că la aceștia din urmă te referi. Dacă este așa, atunci, ca să te lămurești cu privirea la „deschisul cărții” îți recomand articolul următor: „Părinte, deschide-mi Evanghelia şi zi-mi viitorul!”

Aici ai și un cuvânt al părintelui Arsenie Papacioc spune despre „deschisul cărții”.

Dacă am interpretat greșit întrebarea ta și te referi la diferite rugăciuni de dezlegare atunci, după cum am spus, nu este nici o problemă.

Dumnezeu să te lumineze!

pr. Andrei

***

Practica de a „deschide cartea” este o practică pe care nu o găsim în nici o carte de cult și care este contrară regulilor stabilite de Biserică pentru săvârșirea cultului.

Deschiderea Evangheliei, practică știută mai ales sub numele de „deschiderea cărții”, este o metodă înșelătoare de a află viitorul, spun teologii.

Deschiderea cărții este asociată, de cele mai multe ori, cu Taina Sfântului Maslu. În rânduiala acestei Taine, după ultima rugăciune și ungere, se prescrie ca preotul să ia Sfântă Evanghelie, să o dea bolnavului, spre a o săruta, și să o deschidă deasupra capului celui bolnav.

Apoi, preotul se roagă pentru bolnav, rostind ultima rugăciune. Evanghelia închipuie Cuvântul lui Dumnezeu, iar deschidere liturgică a acesteia și așezarea ei deasupra capului celui bolnav semnifică punerea mâinii lui Dumnezeu peste cel bolnav, după cum și citește preotul, în rugăciunea rostită în acest moment: „Nu pun mâna mea cea păcătoasă peste capul celui ce a venit la ține cu credința, ci pun mâna Ta cea puternică și tare, ce se află în această Sfantă Evanghelie.”

Asemenea „deschideri de cărți” au început să fie făcute însă și cu alte cărți (cu Psaltirea, cu Pidalionul), în afară oricărei slujbe, cu scopul singur de a înșela cu privire la viitor, scrie CrestinOrtodox.ro. Nimeni nu are însă dreptul și puterea de a se numi pe sine ghicitor, prooroc sau prevestitor al lucrurilor viitoare. Sub orice formă ar fi întâlnită aceasta -„deschiderea cărții” spre a află viitorul -, ea va rămâne o inovație liturgică deosebit de gravă

Aflarea viitorului nu a fost niciodată o preocupare a creștinilor, ci întotdeauna această a fost asociată cu vrăjitoria și cu păgânismul, drept pentru care folosirea obiectelor sfinte (icoane, cruci, Evanghelie, cărți liturgice) pentru ghicirea viitorului este o lucrare drăcească și o cădere din dreaptă credința a Bisericii lui Hristos.

Cei care „deschid” Evanghelia nu fac de fapt decât „să închidă” și mai bine ușile raiului, atât lor, cât și celor care vin la ei pentru această vrăjitorie, scrie CrestinOrtodox.ro. Cel care spune că „ghicește” în Sfântă Evanghelie nu este decât un înșelător. Profilul celui care „deschide cartea” și „închide raiul” este următorul: dornic de câștig, profitor de necazurile oamenilor, lipsit de credința și fără frică de Dumnezeu.

Fapta de a „deschide” Evanghelia este doar un pretext, căci „ghicitorul”, fără a interpretă în mod real textul evanghelic, spune celui în cauza ce îi trece prin cap, adesea inspirat de diavol, spre a produce mare înșelare. Astfel, omul care vine spre a află sursă necazurilor sale sau pentru a află ceva legat de viitor, pleacă adesea cu ideea că este dușmănit de unii apropiați de-ai săi, că este sub blestem, că i s-au făcut farmece și „legături”, etc.

Practica de a „deschide cartea” este o practică pe care nu o găsim în nici o carte de cult și care este contrară regulilor stabilite de Biserică pentru săvârșirea cultului. Această practică înșelătoare compromite dreaptă credința, identificând-o pe această cu superstiția, pentru că i se cere preotului să facă pronosticuri și să ofere răspuns solicitărilor. De asemenea, această este condamnată de toți mării duhovnici ai Bisericii Ortodoxe, nici unul nepracticand această „vrăjitorie cu cele sfinte”.