O fată trebuia să se căsătorească, însă băiatul a părăsit-o şi s-a cununat cu alta! Ce i s-a întâmplat la doar o lună după ce a mers şi s-a rugat la moaştele Sfintei Parascheva:

 Sfânta Parascheva este pomenită pe 14 octombrie. În jurul acestei date, zeci de mii de pelerini merg la Iaşi pentru a se închina la moaştele Sfintei Parascheva (cunoscută şi ca Paraschiva), care este sfânta ocrotitoare a Moldovei.

Una dintre minunile pe care le-a făcut Cuvioasa, a fost când a ajutat o tânără, care trebuia să se căsătorească cu un băiat, dar acesta a părăsit-o şi s-a cununat cu alta. Tânăra a trăit o dezamăgire, nu mai credea în nimeni şi în nimic, nu mai avea nici o speranţă.

Un preot din Ardeal a îndemnat-o pe fată din parohia lui să meargă să se roage la Sfânta Parascheva. După ce s-a rugat la moaşte şi a dat un pomelnic, la o lună mai târziu, fata s-a căsătorit cu un alt băiat şi este foarte fericită, deoarece a avut credinţă şi s-a rugat din tot sufletul.

Mulţi oameni care suferă de dureri crunte intră în biserică, se roagă la moaşte şi pleacă de acolo liniştiţi. Se spune că Sfanta Parascheva vindecă atât durerile sufleteşti cât şi pe cele trupeşti.

Acatistul ei face minuni atunci cand este citit cu credinta si evlavie. Mulţi dintre cei care au fost rătăciţi şi îndepărtaţi de la credinta, s-au întors pe calea cea bunp datorită Cuvioasei.

Potrivit Bisericii Ortodoxe Române, cuvioasa Parascheva a săvârşit numeroase vindecări miraculoase şi alte minuni în timpul vieţii sale.

Moaştele Sfintei Parascheva au fost aduse la Iaşi de către domnitorul Vasile Lupu şi aşezate în ctitoria sa, Biserica Sfinţii Trei Ierarhi. La sfârşitul secolului al XIX-lea, moaştele sfintei au fost mutate în Catedrala Mitropolitană din Iaşi.

 

4 Sfaturi pentru bolnavi de la Arsenie Boca: “Faceti semnul sfintei cruci pe tot ce mancati”

Suferinta omului incepe de sus, de la minte, de la conceptia despre lume, de la dezechilibrul mintal in care ratacim. Asa spunea Parintele Arsenie Boca.

â494

124

165

„Ma, cine-i ingust la minte nu are leac nicaieri”

Parca toate lucrurile unui om seamana cu stapanul lor, mai spunea sfantul Ardealului. Sfaturile sale privitoare la boli au fost si raman astazi la fel de autentice ca atunci cand le-a daruit ca un medicament celor care veneau la el pentru vindecare.

Privirea si sfaturile parintelui Arsenie Boca deschideau inima, luminau ochii mintii si aduceau pacea unei intelegeri profunda cu privire la cine suntem si ce avem de facut in viata.

Paralizia loveste pe cei nesatui de avere.

Arsenie Boca reusea sa patrunda cu intelegerea sa duhovniceasca insuflata de Duhul Sfant cele mai ascunse cauze ale bolilor trupesti. Paralizia o vedea ca pe o consecinta provocata de dorinta de imbogatire peste masura. Aceasta patima poate fi mostenita din familie, si cel afectat are mult de luptat pentru a o birui.

Cancerul nu are leac si apare fara nici o explicatie medicala plauzibila.

Despre cancer, parintele Arsenie Boca spunea ca este ca o „frana pedepsitoare a desfranarii stomacului. Se vede ca prin el se pedepseste lacomia mancarilor si obarsia desfranarii.”

Fumatul duce in timp nu doar la imbolnavirea plamanilor, ci mai ales la

 

Minununi extraordinare, săvârșite de Sf. Nectarie pentru un cuplu bucureștean

Trebuia să ne căsătorim în anul 2006, la un an după naşii noştri. De fapt, stabilisem data, vorbisem la biserică, rezervasem sala la restaurant, ne entuziasmasem şi toate cele. Apoi, la începutul acelui an, Matei s-a îmbolnăvit de hepatita C, era vorba de o reactivare a virusului. Părinţii au început să facă presiuni să amânăm nunta. Spuneau că tot stresul nunţii, emoţia, ca să nu mai vorbim de alergătura aferentă, nu îi va face bine… Adevărul este că cifrele analizelor erau mai îngrijorătoare decât altădată (era a treia reactivare a virusului). Aşa că am renunţat să mai facem nunta în acel an.

Data nunţii noastre a venit şi a trecut fără ca nunta să aibă loc. Eram tare tristă. Apoi, s-a simţit mai bine, venise deja toamna, dar nimeni nu mai aducea vorba despre noi planuri de căsătorie. Totul rămăsese cumva suspendat, iar confuzia şi tristeţea mea creşteau… La asta se adăuga o mare datorie pe care o aveam de achitat către angajatorii mei, cam de dimensiunea a şase salarii. În acest moment de cumpănă, am auzit despre Sfântul Nectarie. Auzisem că ajutase în special familii şi mămici la momentul naşterii, oameni cu boli incurabile şi tot aşa. Auzisem chiar cum o femeie, în clipa cea mai disperată a vieţii ei, a mers la moaştele sfântului, şi a rostit o rugăciune de genul acesta: „Sfinte Nectarie, nu sunt o femeie credincioasă şi nici nu ştiu să mă rog, dar vin la tine cu toată credinţa că ai să mă ajuţi.” Şi, pentru mărturisirea ei, sfântul o ajutase degrabă. M-am gândit să fac şi eu la fel, aşa că am ajuns la moaştele Sfântului Nectarie şi, rugându-mă, am zis: „Sfinte Nectarie, vin şi eu ca femeia pe care ai ajutat-o, deşi ea singură a mărturisit că nu ştie să te roage. Nici eu nu ştiu, dar uite în ce probleme sunt…” Şi i-am dat sfântului spre dezlegare: sănătatea lui Matei; relaţia noastră, pentru că nu mai ştiam încotro duce; datoria mea, pe care nu ştiam cum aveam s-o plătesc.

La două săptămâni de la rugăciunea către Sfântul Nectarie, eram în timpul programului de lucru, când s-a primit un mesaj ce a creat multă rumoare în departament. Încă nu ştiam despre ce este vorba, mă aşteptam să fie un mesaj legat de noul loc ales pentru petrecerea de Crăciun a companiei. Dar, nu… Citindu-l, am citit, de fapt, despre minunea Sfântului Nectarie: conducerea companiei stabilise ca toţi angajaţii să fie absolviţi de toate datoriile către firmă. Nimeni nu mai avea nimic de achitat, inclusiv eu. Şi sfântul nu m-a lăsat aici.

Legat de căsătoria care se tot amâna, la scurt timp am aflat că sunt însărcinată. Atunci când am făcut testul, am fost copleşită de veste, dar mai tare mă îngrijora ce va spune Matei. Deja mă vedeam singură, cu un bebeluş în braţe, dar ajunsesem să prefer şi asta decât incertitudinea de până atunci. Astfel că, mi-am luat inima în dinţi, şi i-am spus. Bucuria a fost foarte mare şi a lui şi a părinţilor mei, deşi nu eram căsătoriţi încă. Şi iată acum, la scurt timp, ne-am făcut planuri noi de căsătorie, care s-au împlinit după naşterea fetiţei noastre. Cât despre boala lui Matei, virusul hepatitei C a fost neutralizat din acel moment şi, deşi am repetat periodic analizele, nu s-a mai reactivat.

Aseară, citind o altă mărturie a Sfântului Nectarie, mi-am reamintit de tot binele pe care ni l-a făcut şi nouă şi m-am gândit să dau şi eu această mărturie pentru a aduce măcar puţină mulţumire pentru darurile nemeritate ale sfântului către noi. Bucură-te, Sfinte Părinte Nectarie!

 

Duhul din jurul mormântului Părintelui Arsenie Boca! Probleme fără răspuns se rezolvă, suferinţe mari sunt alinate!

Duhul din jurul mormântului Părintelui Arsenie Boca! Probleme fără răspuns se rezolvă, suferinţe mari sunt alinate!

Se spune că în timpul cât a fost arestat, celula în care era închis Părintele Arsenie, era găsită de gardieni descuiată în fiecare dimineaţă, aşa încât au ajuns să spună că nu ei trebuie să-l păzească pe Părintele, ci invers.

De asemenea, sunt mărturii că la canal, urmărind să-l umilească pe Părintele Arsenie Boca, l-au dus într-o celulă cu delicvenţi de drept comun. „Rezultatul a fost că delicvenţii s-au întors de la faptele lor rele, văzându-l şi ascultându-l pe părinte, şi l-au ocrotit.”

Părintele Viorel Trifa este un martor al minunilor Părintelui Boca :”Dar să vă povestesc acum ce am văzut eu la Drăgănescu cu ochii mei. Venise o femeie cu soţul ei, erau de pe lângă Sighişoara, şi femeia, Aurelia o chema, era bolnavă. Îi crescuse la gât o gâlmă mare. Fusese la medic la Târgu Mureş şi, după analize, gâlma s-a dovedit a fi de natura canceroasă, malignă. Nu putea fi operată, că murea. Şi auzind de părintele Arsenie, a mers la dânsul. Părintele era pe schelă, picta. Ea nu-l văzuse niciodată. Când a coborât de pe schelă, părintele a venit direct la femeie şi i-a pus mâinile pe cap: „Soro! De când te-aştept!”. Femeia a simţit atunci un curent electric scurt şi intens. Iar părintele a sfătuit-o să meargă acasă şi să facă Maslu cu şapte preoţi. Să caute preoţi cu râvnă în rugăciune care s-o ajute. Şi ea a găsit preoţi vajnici, care i-au făcut Sfânta Taină a Maslului, cu râvnă mare. Dar atunci, pe loc, bolnava n-a simţit nimic. A doua zi, însă, dimineaţa, când să se spele, a văzut că gâtul îi era dintr-o dată curat! Iar doctorii de la Târgu Mureş nu-şi credeau ochilor, ziceau ca nu-i aceeaşi femeie.”

Tot părintele Trifa spune că „cel mai bine îi simţi duhul şi forţa părintelui Arsenie Boca la mormântul lui, la care vin puzderie de credincioşi”. Într-un an, în noiembrie, la praznicul morţii sale, au slujit 150 de preoţi şi au venit 10.000 de oameni.

Părintele a lăsat cuvintele acestea drept testament: „Eu acum nu vă pot ajuta, dar dacă am să plec de aici să ştiţi că v-ajut, numai să veniţi la mine! Pentru cel ce varsă o lacrimă la mormântul meu, eu mă voi ruga la Dumnezeu!”.

În jurul mormântului există un duh care te îndeamnă la pocăinţă, la linişte. Te îndeamnă să-ţi plângi păcatele, să-ţi îndrepţi viaţa, să-L cauţi mai mult pe Dumnezeu.

Credincioşii vin la mormânt şi vorbesc despre minunile de care fiecare a avut parte.Rugăciunile Părintelui Arsenie Boca le-au salvat copiii de la boală şi de la accidente, i-a adus pe calea cea bună, le-a sădit linişte în suflet. Cei care l-au cunoscut spun că Părintele Arsenie cunoştea voia lui Dumnezeu. Deseori le spunea ce se vor face în viaţă, cu cine se vor căsători.

Părintele Arsenie Boca spunea că „pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos este sensul vieţii şi-al istoriei, reazem în ispitele şi furtunile timpului. Iisus Hristos e asemănarea după care tânjim şi însetăm de-a lungul deşertului lumii. Iisus Hristos este originarul nostru, autenticitatea noastră dar, mai mult decât acestea, Iisus este prietenul nostru care sigur ne rămîne credincios, nu ne părăseşte niciodată. Şi mai mult, e Sfânta noastră Împărtăşanie cu desăvârşire, formarea noastră metafizică”. Sunt cuvintele pe care le spunea Părintele Arsenie Boca în scrierile sale şi atrăgea atenţia precizînd: „Creştinismul nu e o afacere de duminică ci este o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de a ajunge stilul de viaţă şi concepţiile pe care aşa ni le-a lăsat Domnul nostru Iisus Hristos „.

Multe ar fi de relatat despre ce a făcut Părintele Arsenie Boca în timpul vieţii, dar şi după ce s-a urcat la cer.

 

Minunile incredibile făcute de un mare sfânt pentru un copil ce îi poartă numele

Era o imagine de coşmar. Băieţelul meu de cinci ani, slăbuţ, firav, străveziu şi, în plus, şi cu sindrom Down nu mai respira. Nemernica de mine, mama lui, îi dădusem o măslină, ce e drept, destul de mare, cu convingerea că nu se va îneca cu sâmburele ei, bazându-mă, de altfel, pe faptul că ani de zile mâncase măsline şi nu se întâmplase nimic. Dar acum totul avea să ia proporţii de nebănuit. Putea să moară din cauza propriei sale mame? Simţeam că îmi pierd minţile. Nu-mi venea să cred. Devenea tot mai palid şi respira din ce în ce mai greu. Până în momentul când…

Dar să reiau firul evenimentelor…

Mă căsătorisem acum unsprezece ani, la o vârstă nu tocmai tânără şi nemaiavând răbdare cu viaţa mea, cu sufletul meu şi nici cu trupul meu, şi eu şi soţul ne rugam la Dumnezeu să ne dăruiască şi nouă un copilaş. Spre uimirea noastră, Dumnezeu avea să ne îndeplinească dorinţa mai repede decât ne aşteptam. La treizeci şi cinci de ani aveam să rămân gravidă şi această minune avea să se întâmple nu o dată, ci de cinci ori şi astfel aveam să nasc cinci copii în şase ani şi jumătate, situaţie care avea să uimească lumea medicală şi nu numai.

Nu născusem nici gemeni, nici tânără şi nici uşor, fiecare naştere, de altfel, situându-mă undeva, la graniţa dintre viaţă şi moarte.

Cele cinci minuni aveau să poarte şi câte un nume: Maria, Antonie, Nectarie, Macrina şi Iustina. Copii superbi, sănătoşi şi inocenţi. Ne simţeam copleşiţi de atâta fericire, fericire care avea să fie umbrită de naşterea lui Nectarie. Ni s-a spus la naştere că avea un orificiu în inimă, de şase milimetri (D.S.A.) şi sindrom Down.

Începusem şi eu şi soţul meu să intrăm pe un tărâm al suferinţei, nebănuit până atunci, suferinţă pe care privind-o acum, oarecum cu detaşare, ni se părea copleşitoare. Cert este că şi eu şi soţul meu sufeream şi plângeam ca nişte proşti, fără să ne dăm seama atunci ce bucurie avea să ne aducă acest copilaş, ce experienţă a iubirii lui Dumnezeu avea să ne ofere şi, mai ales, ce lecţie de viaţă avea să ne dea.

Atunci aveam să-l cunoaştem cu toţii pe sfântul care avea să ne influenţeze toată viaţa. Este vorba de Sfântul Nectarie, pe care avea să-l aducă în viaţa noastră naşa lui Nectarie, Elena, o ucenică a Părintelui X de la Biserica Rusă. O fată tânără, frumoasă, cu trei copilaşi superbi şi mai ales cu o mare tărie duhovnicească în viaţa de zi cu zi. Ni l-a dat în dar pe Sfântul Nectarie.

După botez, Nectarie nu avea să adoarmă decât dacă îi cântam: „Bucură-te, Părinte Nectarie, mare făcătorule de minuni!”. Iar când îi rosteam numele sfântului, băieţelul meu zâmbea cu toată faţa; se lumina deodată. La patru luni a făcut o pneumonie atât de gravă încât doctorii nu-i mai dădeau şanse de scăpare şi eu şi soţul meu invocam tot timpul faptul că eram obosiţi, că nu aveam timp suficient să-i citim Acatistul. Dar, în schimb, zilnic ziceam de câteva zeci de ori: „Bucură-te, Părinte Nectarie, şi ai milă de băieţelul meu”.

Minunea n-a întârziat să apară. Gaura din inimă s-a închis şi Nectarie a fost salvat de către Sfânt. Naşa lui, Elena, se ruga tot timpul, cei doi copilaşi, Maria şi Antonie, Părintele duhovnic Arsenie – cu ale cărui rugăciuni practic am fost toţi salvaţi şi, nu în ultimul rând, însuşi Nectarie, care zâmbea tot când îi rosteam numele sfântului.

O altă minune a sfântului e că am născut două fetiţe superbe după Nectarie, ceea ce era puţin probabil după spusele doctorilor. După cinci ani eram o familie fericită fiindcă acum aveam deja patru copii la rugăciune şi Sfântul Nectarie era chemat tot mai des şi tot cu mai multă dragoste. Ce vreau să menţionez e faptul că legătura noastră cu Sfântul Nectarie s-a consolidat în timp şi că noi nu i-am dăruit nimic. Sfântul ne-a dat ceva de nepreţuit: dragostea lui.

Acum un an de zile, în timp ce o alăptam pe cea mică, Iustina, au început sporadic, nişte dureri în sân. După investigaţii îndelungi, diagnosticul a picat brusc, copleşitor: cancer de sân, stadiul III B. Au urmat nouă luni de citostatice, extirparea sânului, radioterapie. Nici să mă rog nu mai puteam. Dar toţi cei cinci copilaşi îl strigau cu disperare pe Sfântul Nectarie. În fiecare seară băieţelul cu sindrom Down, neputând să vorbească bine, îl striga: „Neta, Neta ajută!”

Şanse prea mari de viaţă nu prea mi s-au dat. Dar la un an şi jumătate de la operaţie faptul că trăiesc o consider o mare minune în viaţa mea şi n-am să încetez niciodată să mulţumesc Mântuitorului, Măicuţei Domnului şi, nu în ultimul rând, Sfântului Nectarie, care de atâtea ori s-a milostivit de toţi cei cinci copilaşi ai mei şi a mai lăsat-o pe mămica lângă ei.

Dar să revin la episodul cu măslina. Acum două luni eram cu toţi copiii într-un supermarket din Târgovişte. O vânzătoare de la brânzeturi ne-a dăruit nişte măsline pe care să le guste copilaşii mei. Toţi am luat câte una şi atunci s-a produs inevitabilul. Lui Nectarie i-a rămas sâmburele undeva în gât sau pe trahee şi s-a învineţit dintrodată. Nu mai respira şi începuse să facă ochii mari la mine, arătându-mi cu mânuţa în zona gâtului.

În acel moment am ieşit cu toţi copiii afară din magazin, alergând toţi spre maşină, lăsându-mi în magazin coşul cu alimente, inclusiv geanta cu bani. Nu mai îmi păsa de nimic. Soţul meu a trecut la toate semafoarele pe roşu, disperat fiind, iar când am ajuns la spitalul din Târgovişte, practic medicii de gardă se uitau neputincioşi la el, neputând să facă nimic. Eu, copleşită fiind de un mare şi real sentiment de vinovăţie, m-am aşezat jos lângă maşină, în genunchi, şi nu puteam decât să plâng în hohote şi să îmi cer iertare de la băieţelul meu. Soţul era cu el în camera de gardă, iar eu cu cei patru copii eram afară la maşină. Încercam să mă rog, dar nu reuşeam decât să fiu
foarte agitată şi să plâng în hohote.

Atunci fetiţa mea, Maria, de şapte ani şi jumătate şia luat frăţiorii de mână şi au îngenuncheat cu toţii în faţa uşii spitalului şi într-un glas au început să ţipe practic la Sfântul Nectarie: „Sfinte, Sfinte Nectarie, dă-ne înapoi frăţiorul, te rugăm din suflet!” Plângeau în hohote, dar se şi rugau cu toată puterea sufleţelului lor. Eu doar îi ascultam prinsă fiind într-o neputinţă totală, singurul lucru de care îmi aduc aminte e că se strânseseră multe asistente în jur şi se uitau nedumerite cum patru copilaşi stau în genunchi în faţa spitalului.

După examinarea medicului de gardă şi a medicului ORL-ist sâmburele din trahee dispăruse ca prin minune (între timp, copilaşul putea să moară de o sută de ori).

Medicii se tot întrebau unde e sâmburele şi, la insistenţa soţului, copilului i s-a făcut o radiografie, unde nu s-a depistat niciun corp străin. Sfântul Nectarie topise sâmburele cu iubirea lui.

După umila mea părere, a fost cea mai mare minune pe care Sfântul Nectarie a făcut-o cu noi, cu copilaşul meu şi, implicit, cu noi toţi. Niciodată nu-i voi mulţumi îndeajuns. Ni l-a salvat pe Nectarie la patru luni şi acum, la cinci ani, am născut doi copii sănătoşi, după ce l-am născut pe Nectarie, am trăit încă un an şi jumătate după ce m-au operat de cancer la sân. Nu ştiu dacă voi mai apuca încă un an de viaţă lângă copilaşii mei, dar indiferent dacă trăiesc sau mor, dacă mai apuc un an de viaţă sau nu, cert este că Îi mulţumesc din suflet lui Dumnezeu că a rânduit în aşa fel încât să am această posibilitate să îi mulţumesc din suflet Sfântului Nectarie pentru toate minunile pe care ni le-a dăruit.

Anul trecut i-am cerut să îmi mai dea un an de viaţă, să fiu lângă cei mici pentru a-i îngriji şi iubi aşa cum numai o mamă o poate face. Acum a trecut un an şi practic îmi e ruşine să mai cer încă unul. Dar sper din suflet ca Sfântul Nectarie să îmi înţeleagă neputinţa şi laşitatea şi să se mai milostivească încă o dată, pentru copilaşii mei.

Te iubim Sfinte Nectarie, iar cuvintele noastre nu exprimă îndeajuns preţuirea şi recunoştinţa noastră. Ai milă în continuare de noi!

 

Iată prorociile lui Hristos, care s-au împlinit de nenumărate ori pe această planetă pământească şi care încep acum a se împlini şi în casa voastră

Până ce nu începusei să te rogi lui Dumnezeu, erai tuturor drag. Iar acum, dintr-o dată, eşti în casa ta ca în mijlocul unei tabere duşmane. Mai înainte vreme te îmbătai, şi fumai, şi mai furai câte puţin, şi înjurai, şi trândăveai în zilele lucrătoare, şi făceai toate celelalte câte sunt urâte înaintea lui Dumnezeu şi a lumii cinstite. Şi totuşi, atunci erai drag tuturor din casă. Iar acum, când ai apucat-o pe calea dreptăţii, cinstei şi rugăciunii, acum toţi au tăbărât asupra ta ca un roi de viespi.

Bucură-te, frate, de o sută de ori bucură-te! Oare nu vezi că în casa voastră se joacă drama Evangheliei? „in aceeaşi casă unde până acum se flecărea despre impozit şi sărăcie şi hoţi şi tăinuitori şi judecători, în aceeaşi casă au început să se împlinească prorociile evanghelice. Casa voastră s-a înălţat până la ceruri, s-a făcut scenă a dramei evanghelice, a făcut legătura cu timpurile apostolilor şi mucenicilor. Istoria Bisericii creştine se desfăşoară, la scară mică, în casa voastră. Iată prorociile lui Hristos, care s-au împlinit de nenumărate ori pe această planetă pământească şi care încep acum a se împlini şi în casa voastră:

Veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu, iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Matei 10, 22).

Şi vrăjmaşii omului vor fi casnicii lui (10, 36). Fericiţi sunteţi care plângeţi acum, că veţi râde. Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii, şi când vă vor despărţi pe voi şi vă vor ocări, şi vor scoate numele vostru ca un rău pentru Fiul Omului (Luca 6, 21). Amin, amin grăiesc vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; şi voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră întru bucurie se va întoarce (Ioan 16, 20).

Ce poate fi mai desluşit decât aceste prorocii? Iată, ele se împlinesc şi astăzi, lângă căminul tău, asupra ta. Ca atare, primeşte toate ocările ca pe nişte decoraţii. Să ştii că prigonitorii tăi se vor căi; batjocoritorii tăi vor tăcea, şi tu te vei bucura. Astăzi eşti cel din urmă în casa tatălui tău, însă degrabă vei fi cel dintâi. Iar cei care te prigonesc îţi vor sluji. Lucrul acesta e prezis, şi s-a adeverit de mii de ori şi în mii de locuri.

Pace ţie şi binecuvântare de la Domnul!

Sfântul Nicolae Velimirovici

 

Mănăstirea Ghighiu și Icoana Maicii Domnului Siriaca

Aflată în apropiere de Ploiești, Mănăstirea Ghighiu ascunde o comoară cu o mare valoare spirituală: icoana Maicii Domnului „Siriaca”.

Icoana făcătoare de minuni de la Ghighiu este una aparte. E una din puţinele reprezentări în care Măicuţa suferă, pare întristată amarnic de suferinţele Fiului şi păcatele oamenilor. Jos, la baza gâtului (după o străveche modă athonită), se înşiruie puzderie de lănţişoare şi inele de aur, ca semn de mulţumire şi recunoştinţă pentru toate minunile săvârşite prin mila şi rugăciunile Sfintei Fecioare.

Icoana a ajuns la Mănăstirea Ghighiu în 1958. Adusă din Siria şi dăruită mănăstirii de episcopul Vasilios Samaha, icoana zugrăvită pe lemn de santal săvârşise deja prima minune, cerând în vis să fie adusă în România, chiar la Ghighiu, nu în altă parte. Icoana a fost adusă din Siria și depusă în Catedrala Patriarhală din București.

Se spune că Maica Domnului i-a cerut Preafericitului Patriarh, în vis, să îi ducă icoana siriacă la Mănăstirea Ghighiu. Părinții au hotărât ca icoana să fie dusă la Mănăstirea Ghighiu, unde a început să facă minuni.

Așezând icoana în biserica mare, brusc, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a izbucnit în plâns. Cu lacrimile șiroind pe obraz, a căzut în fața icoanei și a început să-și ceară iertare Maicii Domnului că a luat-o de la locul ei, că necredința oamenilor a alungat-o din Siria.

Icoana a sporit faima mănăstirii, fiind încă o mărturie despre îndurarea lui Dumnezeu și demonstrând încă o dată că în acest loc „și-a făcut biserică pentru a locui într-însa”. La icoană, după o străveche modă athonită, se înșiruie puzderie de lănțișoare aurite – în semn de mulțumire și recunoștință pentru toate minunile săvârșite prin milă și rugăciunile și mijlocirea Maicii Domnului la Fiul ei.

Icoana este zugrăvită pe lemn de santal. Icoana își păstrează numele de „Siriaca” datorită provenienței sale, ea fiind renumită mai ales pentru ajutor în naștere de prunci și tămăduirea unor boli.

Despre Mănăstirea Ghighiu

La mai puțin de cinci kilometri de Ploiești se află unul dintre cele mai cunoscute lăcașuri de cult din Prahova, Mănăstirea Ghighiu. Vatra monahală situată la Bărcănești este una dintre puținele care au ca hram „Izvorul Tămăduirii”.

Ridicată acum mai bine de patru secole, în mijlocul unei păduri care făcea parte din legendarii Codrii ai Vlăsiei, mănăstirea atrage credincioși din toată țara datorită icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, adusă tocmai din Siria, și datorită unui faimos izvor tămăduitor.

Actuala biserică a fost zidită între anii 1858-1866 (și sfințită la 31 martie 1866), de către stareții Eftimie și Antonie, ajutați de mitropolitul Nifon, pe temelia fostei biserici de lemn (construită în 1817), care nu se știe când a fost dărâmată și în ce împrejurări.

În anul 1952, Patriarhul Justinian a transformat mănăstirea pentru călugări în mănăstire pentru maici, iar între 1954-1958 a făcut renovarea întregului ansamblu, când s-a închis pridvorul și s-a turnat și mozaicul. Tot atunci s-a construit ansamblul de chilii în stil brâncovenesc, acoperite cu țiglă.

Pe lângă biserica mare a mănăstirii și cea mică a cimitirului, în partea stângă se află și un agheasmatar devenit deja foarte cunoscut în rândul credincioșilor.

Se spune că în spatele mănăstirii era încă din vechime un izvor tămăduitor, cu o apă rece și bogată, care a țâșnit chiar pe locul unde ar fi călcat Maica Domnului, poruncind logofătului Coresi să ridice din nou mănăstire.

Izvorul mai există și astăzi, dar și-a împuținat treptat-treptat debitul.