Părintele Arsenie Boca despre uriașa dimensiune a pocăinței

 De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu, decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă, şi trebuie să dea seama de ce-au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea, însă ar fi cu mult mai bine să vii de bună voie, la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul, ne îmbie cu iubirea încă din dimineaţa vieţii, taina sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem, către seara vieţii, aşa de îmblătiţi în rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi, de bună voie, şi ne mărturisim greşalele.

Mare este taina pocăinţei, nu numai că te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră a judecăţii după fapte, le trimite, coborând din Ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.

Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vină la mântuitoarea ei binefacere, aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de „ştiinţă”, şi afumată de mândrie. Cum să poată veni ei, care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vină în genunchi înaintea unui simplu peot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi scârbele lor?! Nu, asta mândria n-o poate face să vie de bună voie la smerenie. De aceea ei dau de asprimea dreptăţii, care-i fierbe în zeama lor, până li se-nmoaie oasele trufiei. Taina pocăinţei sau mărturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curăţesc de toate păcatele: primul, prin care intrăm în obştea creştină, e botezul din apă şi din Duh, sau naşterea a doua, când suntem înzestraţi cu darurile Duhului Sfânt, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă.

Al doilea botez e botezul pocăinţei sau al lacrimilor, pe care-l putem face, şi trebuie făcut, ori de câte ori ni se încarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de noi înşine. Iar al treilea e botezul sângelui, care, dacă se întâmplă să vie necăutat de noi, de asemenea ne spală de toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme în vreme, mai ales în vreme de prigoană a credinţei creştine dreptmăritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu atârnă de noi în privinţa venirii, ci numai în privinţa primirii.

Sfântul Chiril ne învaţă: „Dacă cineva nu primeşte botezul nu se mântuieşte, afară numai de mucenici, care primesc Împărăţia şi fără de apă. Mântuitorul, când a mântuit lumea pe cruce şi când I s-a împuns coasta, a izvorât sânge şi apă, ca să se boteze cu apă, cei ce se botează în vremea prigoanelor. Mântuitorul numeşte mucenicia botez, când zice: „Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau şi să vă botezaţi cu botezul cu care eu mă botez?” (Marcu 10, 38).

E lucru de mirare, că pentru pricini pământeşti, se găsesc mii şi milioane de oameni care merg cântând la moarte, dar pentru Împărăţia Cerurilor abia se mai găsesc puţini, din când în când, care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte … Pentru aceasta trebuie ochii spălaţi mai bine, ca să vadă mai departe decât stadia vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată sfinţii mărturisitori ai lui Dumnezeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul sabiei la Împăratul sufletelor, Mântuitorul nostru.

 

Care e dovada că sufletul celui decedat pentru care te rogi şi dai de pomană este scos din chinurile iadului şi îşi găseşte liniştea!

Se poate şti sigur de un suflet că va fi scos de la chinuri datorită rugăciunilor Bisericii şi ale celor vii?

Nu. Întîi, pentru că nu se cunoaşte care e starea în care s-a dus un suflet de aici. Al doilea, pentru că Biserica nu scoate cu de la sine putere un suflet de la chinuri, cum se laudă papa de la Roma că face cu sufletele din purgatoriu. Căci asupra sufletelor de acolo singur Dumnezeu are putere. Biserica se roagă numai lui Dumnezeu, ca El să facă aceasta şi nădăjduieşte tare în mila şi atotputernicia Lui. Căci noi ştim că Dumnezeu ne cere să iubim pe semenii noştri şi priveşte cu plăcere la această iubire a noastră. Şi nu e faptă mai mare de iubire decît să ne rugăm unii pentru alţii.

Rugăciunea Bisericii găseşte cu atît mai mare ascultare la Dumnezeu, cu cît în rugăciunea ei se împletesc glasurile Sfinţilor din cer cu ale credincioşilor de pe pămînt şi însuşi glasul Maicii Domnului. «Biserica e într-o nesfîrşită rugăciune pentru mădularele sale: se roagă pentru noi toţi Îngerii şi Apostolii şi Mucenicii şi Patriarhii şi cea mai presus de toţi, Maica Domnului nostru, şi această sfîntă unire e viaţa Bisericii». În rugăciune se arată dragostea şi creşte dragostea şi unirea tuturor întreolaltă. Rugăciunea, după cum zice scriitorul creştin Homiakov, din care am citat şi mai înainte, este sîngele Bisericii. Iar Cel ce întreţine această dragoste, din care izvorăşte rugăciunea de obşte a tuturor pentru fiecare şi a fiecăruia pentru toţi, e Dumnezeu. Căci unde e iubire, acolo e Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu îndeamnă la orice rugăciune din iubire şi El o încălzeşte (Rom. 8, 26), desigur ca El ne dă şi El ne încălzeşte şi rugăciunea pentru cei morţi. Şi atunci nu va găsi această rugăciune ascultare la El? Căci El însuşi a zis: „Toate cîte cereţi, rugîndu-vă, să credeţi că veţi lua şi va fi vouă” (Marcu 11, 24). Rugăciunea pentru morţi este, aşadar, nu numai un semn şi o întărire a iubirii, ci şi o probă a credinţei. Căci tot Mîntuitorul zice: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă credinciosului” (Marcu 9, 23).

Se poate spune că credinţa tare şi iubirea stăruitoare a Bisericii se revarsă ca un val de putere peste păcătosul din iad, izbutind, cînd binevoieşte Dumnezeu să-Şi adauge şi mila Sa deosebită, ceea ce nu poate păcătosul prin sine însuşi: o reînnoire a puterilor sale amorţite.
***
Rugăciune pentru mântuirea celor adormiți

Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta cre­dință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gân­­dul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri lumi­noase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată dure­rea, întristarea și sus­­pinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.

Dăruiește-le lor și nouă Împă­răția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veș­nice și des­fătarea vieții Tale celei ne­sfâr­șite și fericite.

Că Tu ești învierea și odihna ador­­­mi­ților robilor Tăi (numele), Hris­toase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Prea­sfân­tului și Bunului și de viață făcă­to­ru­lui Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu sfinții odihnește, Hristoase, su­fle­tele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!

 

Pentru nedreptatea unui om poate să plătească întreaga familie! Iată cum funcționează această lege!

Se poate ca într-o familie bunicul sau bunica să fi făcut nedreptăţi, dar ei să fie bine, şi să plătească pentru acelea copiii sau nepoţii lor. Se îmbolnăvesc şi sunt nevoiţi să dea la doctori toate cele pe care le-au agonisit cu nedreptate, ca să se achite astfel bunicii lor (de păcate – n. t.).

Cândva o familie pe care o cunoşteam trecea prin multe încercări. Ele au început cu capul familiei, printr-o boală grea. A fost ţintuit la pat câţiva ani, după care a murit. Apoi a murit şi femeia lui, după care şi copiii lor, unul după altul. De curând a murit şi ultimul, al cincilea copil. Dintr-o familie foarte bogată, cum era, a ajuns cea mai săracă, pentru că şi-au vândut tot ce aveau, rând pe rând, ca să plătească doctorii şi alte datorii. Mă miram de această familie: “Cum de se întâmplă atâtea boli şi nenorociri la aceştia?”.

La membrii acestei familii nu se vedea cazul cel bun, adică să fie încercaţi de Dumnezeu ca aleşi ai Lui, ci mai degrabă lucrau asupra lor legile duhovniceşti ale lui Dumnezeu. Ca să fiu mai sigur, am încercat să aflu de la nişte bătrâni cinstiţi, compatrioţi ai acelei familii, cele despre ei. Şi am aflat că omul acesta a avut o moştenire de la tatăl lui, dar în continuare a mărit-o cu nedreptăţi. Adică, dacă o văduvă, ca să-şi mărite fata, îi cerea un împrumut pe care l-ar fi întors la secerat, acesta îi cerea ogorul pe care îl avea. Iar aceea, fiind nevoită, i-l dădea. Altul îi cerea un împrumut să plătească datoria la bancă, făgăduindu-i că îl va da înapoi când va aduna bumbacul.

Dar acela îi cerea o bucată de pământ ce îl avea, şi sărmanul i-l dădea de nevoie, ca să nu îl urmărească banca. Altul îi cerea un împrumut ca să-i plătească pe medici, iar acela îi cerea vaca ce-o avea. Şi săracul acela i-o dădea cu durere. În felul acesta a adunat o avere mare. Însă toată această nemulţumire a oamenilor îndureraţi a lovit nu numai în el şi în femeia lui, ci chiar şi în copiii lui. Astfel au lucrat legile duhovniceşti şi au pătimit şi aceia la fel; adică au vândut terenurile lor ca să plătească medicii şi toate cheltuielile pricinuite de boli, şi din foarte bogaţi au devenit săraci şi unul după altul au plecat. Fireşte, Dumnezeu îi va judeca după marea Sa dragoste şi dreptate. Iar ceilalţi, care au fost siliţi, în nevoia în care se aflau, să-şi vândă ceea ce aveau ca să-şi achite datoriile la medici şi au sărăcit, vor fi răsplătiţi pentru nedreptatea ce li s-a făcut. Desigur că şi cei nedrepţi îşi plătesc şi ei păcatele lor potrivit cu cele ce suferă.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I – Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2003

Aşa cum în natură există legile naturale, tot astfel şi în viata duhovnicească există legile duhovniceşti. De pildă, atunci când cineva aruncă un obiect greu în sus, cu cât mai mult avânt şi cu cât mai mare este înălţimea la care îl aruncă, cu atât mai mare va fi puterea cu care va cădea şi se va zdrobi. Aceasta este legea naturală. In viaţa duhovnicească, cu cât se înalţă cineva mai mult cu mândria, cu atât mai mare va fi căderea lui duhovnicească, şi potrivit cu înălţimea mândriei lui se va zdrobi. Pentru că cel mândru se înalţă, ajunge până la un punct, după care cade şi îşi sparge capul – “cel care se va înălţa pe sine se va smeri” . Aceasta este legea duhovnicească.

Există însă o diferenţă esenţială între legile natu­rale şi duhovniceşti: în timp ce legile naturale nu au milă şi omul nu le poate schimba, legile duhovniceşti au milostivire şi omul le poate schimba, pentru că are de a face cu Creatorul şi Făcătorul său, cu prea-milostivul Dumnezeu. Adică atunci când cineva îşi va da seama imediat de înălţarea cugetului său şi va spune: “Dumnezeul meu, eu nu am nimic al meu şi totuşi mă mândresc. Iartă-mă!“, îndată mâinile milostive ale lui Dumnezeu îl apucă şi îl coboară încet jos, fără să se observe căderea lui. Şi astfel nu se zdrobeşte, deoarece a mers mai înainte zdrobirea inimii prin pocăinţa ce a arătat-o.

Aceasta este valabil şi pentru “cei ce scot sabia, de sabie vor pieri“, precum spune Evanghelia. Adică cel “care scoate sabia” în mod natural trebuie să plătească cu sabia. Dar când îmi conştientizez greşala, mă înjun­ghie conştiinţa şi cer iertare de la Dumnezeu, atunci încetează să mai acţioneze legile duhovniceşti şi primesc de la Dumnezeu dragostea Sa ca pe un bal­sam. Adică îl vedem pe Dumnezeu că se schimbă potrivit judecăţilor Sale care sunt abis nepătruns atunci când se schimbă şi oamenii. Când copilul cel neastâmpărat îşi revine, se pocăieşte şi este mustrat de conştiinţa sa, atunci tatăl său îl răsfaţă cu dragoste şi îl mângâie. Nu este un lucru mic ca omul să poată schimba hotărârea lui Dumnezeu. Faci rău? Dumnezeu îţi dă o pălmută. Spui “am greşit”? El îţi dă binecuvântări.

 SFATURI

Tot binele şi tot răul izvorăsc din gânduri… Iată cum putem controla această forță uriașă!

Pace si bucurie tuturor de la Domnul, căci pacea şi bucuria sunt cele mai de seamă bogăţii ale lumii acesteia şi ale lumii celeilalte, după care tânjim cu toţii. Putem să avem tot ce ne dorim aici pe pământ, şi să nu avem pace şi bucurie. Iar pacea vine din Izvorul păcii, de la Domnul. Când Domnul le-a vorbit ucenicilor Săi, când aceştia au închis uşile de teama Iudeilor, întâiul lucru pe care l-a spus a fost: „Pace vouă!” /Lc .24:36, In. 20:19/

Domnul vă va dărui pace dacă vă împăcaţi şi vă întoarceţi către binele desăvârşit, iar binele desăvârşit este Dumnezeu. El vrea să avem o însuşire dumnezeiască, smerenia. Oriunde domneşte smerenia, fie în familie, fie în societate, răspândeşte pace şi bucurie. Tot binele şi tot răul izvorăsc din gânduri, căci suntem un „aparat cugetător.” Avem înrâurire chiar şi asupra lumii plantelor, întrucât şi lumea plantelor are un sistem nervos. Toate aşteaptă pace, mângâiere şi dragoste. Pocăinţa înseamnă schimbarea vieţii. Omul trebuie să se ducă la preot sau la aproapele său şi să îi spună ce îi tulbură pacea. De îndată ce aproapele nostru ne împărtăşeşte suferinţa, dobândim mângâiere şi putere.

Dacă ne întoarcem la Izvorul vieţii, Domnul, El ne va da putere să întărim în lăuntrul nostru gândurile binelui desăvârşit, căci gândurile, dorinţele bune aduc pace şi mângâiere pretutindenea. Trebuie să ne schimbăm.

Gândurile noastre ne înrâuresc nu numai pe noi, ci şi tot ceea ce ne înconjoară. Trebuie să răspândim gânduri bune. Domnul ne porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, nu pentru ei, ci pentru noi înşine. Trebuie să iertăm totul din inimă. Când se iartă toate din inimă, totul este iertat. Dacă suntem părtaşi la pace, atunci pacea naşte bucurie şi mângâiere în toţi cei din jurul nostru. Toţi simt gândurile noastre paşnice şi liniştite.

Când stăpânul casei este împovărat de griji privind familia, nimeni nu are pace, nici linişte din pricina gândurilor lui, nici măcar copiii mici care cresc. De aceea cârmuitorii căminului trebuie să se încredinţeze Domnului, să I se roage şi să priceapă că Domnul este Atotputernic, că El ne aduce mângâiere. Trebuie să iertăm din inimă totul. Pacea lăuntrică nu poate fi păstrată atâta vreme cât conştiinţa noastră este mustrată de ceva. Trebuie să împăcăm conştiinţa. Trebuie să îi iertăm pe toţi din inimă. Fiindcă fără aceasta nu există pace lăuntrică, Domnul va da harul, puterea dumnezeiască ce lucrează pretutindenea, mai cu seamă în sufletele care-L caută pe El, Izvorul vieţii. Pacea lui Dumnezeu se răspândeşte pretutindenea. În Vechiul Legământ este scris: „Dă-mi, fiule, inima ta.” / Pilde 23:25/ Domnul este singura mângâiere a îngerilor, a sfinţilor şi a tuturor celor care îl caută. El singur este Nesfârşit.

Trebuie să fim paşnici. Este mai bine să înduri vătămare, decât să aduci. Dacă vom răbda ocara, Domnul ne va da putere şi pace. Dacă nu vom răbda ocara, conştiinţa nu ne va da pace. Conştiinţa este judecata dumnezeiască.

 

Panglica atinsă de brâul Maicii Domnului vindecă infertitilitatea şi orice boală!

Când am îngenuncheat și Brâul Maicii Domnului s-a atins de capul meu, nu vă pot spune ce am simțit, nu vă pot descrie, iar voi nu veți putea înțelege.

Îmi aduc aminte că, înainte de anul 2000, mama mea a venit acasă și mi-a spus:

– Măi Atanasie, puțin mai jos de noi este o familie, cu două fetițe care abia au început să meargă la școală și care trăiesc împreună cu bunica lor. Trăiesc cu toții însă o dramă, căci bărbatul, care este de vârsta ta, a căzut de mulți ani pradă drogurilor. Mama lui este o prietenă de-a mea. De aceea, te rog, mergi pe la ei și vezi ce poți face, pentru că soția, dar și mama lui mi-au spus că se stinge pe zi ce trece, se apropie de sfârșit.

– Și ce pot face eu, mamă? Eu nu-mi pot spăla propriile rufe și să merg să-l ajut pe altul?

– Hai, copilul meu, mergi, te rog, și nu mă mâhni!

A doua zi am făcut ascultare, cu binecuvântarea mamei și a duhovnicului meu. Am făcut o scurtă rugăciune, zicând: „Maica Domnului, eu voi merge, dar tu înainte și eu după tine”. Când am ajuns acasă la ei, m-a întâmpinat mama lui, m-a îmbrățișat, m-a sărutat și m-a tras într-un colț, să-mi povestească despre calvarul ei, dar și despre crucea grea pe care o ducea întreaga lor familie de mai mulți ani. Îmi aduc aminte că, în timp ce-mi vorbea și-mi descria drama familiei sale, își ștergea deseori ochii cu șorțul. În toți acești ani, sărmana a fost bătută de multe ori pentru a alerga prin vecini și pe la magazine ca să împrumute bani pentru a-i asigura fiului ei doza de droguri.

Cu adevărat, mare era durerea acestei mame! Ce Golgotă! Ce dramă trăiesc unele familii cu asemenea situații! Nu am putut suporta atâta durere. Am îmbrățișat-o și am sărutat-o și i-am spus să aibă nădejde și credință în Hristos.

Când am mers în cealaltă cameră și l-am văzut pe băiatul ei întins pe pat, adevărul este că m-am pierdut pentru puțin, am fost șocat. I-am întins mâna, dar el nu mi-a putut-o strânge, pentru că degetele lui se strâmbaseră; de aceea l-am prins de încheietura mâinii. Am încercat să-i vorbesc, dar când se pierdea, când articula câteva cuvinte. Însă cu puțină răbdare, am putut discuta puțin.

– Fratele meu, eu sunt vecinul tău, i-am spus. Desigur, eu nu te cunosc, dar nici tu nu mă știi pe mine. Din moment ce ne-am cunoscut acum, ce spui, ne putem ajuta unul pe altul?

– Cum, Atanasie? m-a întrebat el cu o voce stinsă. Eu sunt în ultimul stadiu și pentru mine nu există întoarcere, nici medicii nu mai pot face ceva.

– Omenește da, sunt de acord, dar nu uita că există și harul lui Dumnezeu: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Lc. 18, 27).

– Eu cred în Dumnezeu, Atanasie, dar am căzut în groapa cu șerpi. De multe ori am încercat să fac dezintoxicare, ani la rând, însă toate au fost zadarnice. Știu că îi mâhnesc mult pe mama și pe soția mea și mai ales pe copiii mei, însă ce să fac? nu sunt eu de vină, ci lipsa heroinei.

– Bine, de vreme ce crezi că ești într-o groapă cu șerpi, și bine crezi, întinde-ți mâna și cere ajutor de la Hristos, pentru că El este singurul Care te poate scoate din această înfundătură.

– Cum? Ce trebuie să fac?

Nu am apucat să-i răspund, că iarăși s-a pierdut și a trebuit să aștept câteva minute să-și revină. În acest timp mort, îmi aduc aminte că am făcut rugăciune și am spus: „Hristoase al meu, oare mă aude ce-i spun? Înțelege? Își aduce aminte? De aceea numai Tu, Doamne, ne poți ajuta pe amândoi și mai ales pe mine, mai întâi pe mine”. Peste puțin și-a revenit, a deschis ochii și am mai discutat câteva lucruri, cât a fost cu putință. La sfârșit, i-am spus:

– Fratele meu, acum plec, dar, data viitoare când voi veni, dacă vrei, am să aduc un preot să-ți citească o rugăciune. Să știi că numai bine îți va face.

– Da, Atanasie, te voi aștepta. Adu-mi și un preot, nu mă deranjează.

Când am ieșit din cameră, le-am întâlnit pe hol, pentru prima dată, pe soția și pe copiii lui, două fetițe binecuvântate, cu ochii umflați și roșii, care, de îndată ce m-au văzut, și-au plecat capetele, poate de rușine. Nu știu cum, dar m-a durut mult pentru aceste copile și le-am iubit din prima clipă de când le-am văzut. Am discutat mult cu soția lui, care plângea tot timpul. Am plecat de la ei foarte abătut.

A doua zi am mers cu un preot și i-a citit câteva rugăciuni de-ale Sfântului Vasile. Nu voi uita cum îl țineam de umăr să nu cadă. La sfârșit i-am spus că următorul pas este să meargă să se spovedească cu pocăință sinceră, să se poată împărtăși și astfel să-L primească pe Hristos și să se întărească. Slavă lui Dumnezeu, frații mei, a primit cu bucurie nu numai el, ci și întreaga familie, chiar și fetițele, care au mers și s-au spovedit la Părintele Triandafilos.

Câtă bucurie simțeam pentru ei că au început o nouă viață! După ce s-a sfârșit spovedania, părintele m-a luat deoparte și mi-a spus:

– Atanasie, să-l ajuți pe băiatul acesta cât poți mai mult, căci s-a încurcat urât și nu este într-o stare bună. Este păcat, pentru că are familie. Eu i-am dat binecuvântare să se împărtășească oricând va putea.

– Părinte, este în cele mai de pe urmă ale lui, dar, cu harul lui Dumnezeu, am un gând.

– Ce gând? Spune-mi!

– Mă gândeam ca duminica viitoare să mergem cu familia la Mănăstirea Sfântului Nicodim din Gumenisa. Eu cu Glicheria și tânărul cu soția lui, dar vreau să-l iau cu noi și pe Sava, prietenul meu paralitic, numai ca să facă rugăciune. Iar luni, cu binecuvântarea sfinției voastre, vom merge toți trei câteva zile în Sfântul Munte, la Mănăstirea Vatopedi, să ne închinăm la Cinstitul Brâu al Maicii Domnului. Voi aranja eu cu Părinții.

– Bine, dar o să reușești?

– Singur, nu, dar cu harul lui Dumnezeu și cu binecuvântarea Sfinției voastre, da.

– Fă orice te luminează Dumnezeu. Eu îți dau binecuvântare cu amândouă mâinile.

– Când i-am spus gândurile mele tânărului și soției sale, pentru a vedea dacă sunt de acord, au primit cu bucurie propunerea mea și aceasta mai ales soția lui. Îmi aduc aminte că pentru prima dată plângea de bucurie, poate din pricină că înlăuntrul ei s-a întraripat bucuria nădejdii. Apoi, i-am spus lui, cu puțină asprime:

– Fratele meu, te rog, te implor, până duminică, ziua în care vom merge la mănăstire să te împărtășești, precum și în zilele când vom fi în Sfântul Munte, nici prin gând să nu-ți treacă să iei heroină.

– Ascultă, Atanasie, îți spun sincer că acum când m-am spovedit, nu știu cum, dar mă simt cumva mai bine. Îți dau cuvântul meu, aici, în fața soției mele, că nu voi lua heroină, ci voi lua numai niște înlocuitori, ca să mă pot ține pe picioare, pentru că de nu le voi lua, îmi vor trosni toate oasele, mi se vor sparge tâmplele și voi urla pe drum de durere, pentru că sunt în ultimul stadiu.

– Ce sunt acești înlocuitori?

– Sunt niște hapuri ca să pot sta pe picioare.

Atunci soția lui mi-a spus:

– Domnule Atanasie, nu vă supărați, zilele acestea voi avea foarte multă grijă de el, voi fi mereu cu ochii pe el. Vă făgăduiesc.

Și într-adevăr, duminică, dis-de-dimineață, am pornit amândouă perechile și cu Sava, pe care l-am așezat în față și i-am cerut să facă multă rugăciune. Tânărul însă în spate transpira mereu și a trebuit să oprim de vreo două ori. De asemenea, și din biserică a trebuit să iasă afară de câteva ori, însă eu eram mereu alături de el și-l încurajam. După puțin timp, s-a auzit glasul preotului: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă”. L-am sprijinit de braț și am rămas ultimii. În timp ce înaintam încet-încet, am văzut icoana cea mare a Maicii Domnului și am început să mă rog în sinea mea: „Maica Domnului, te rog, ajută-ne să ne împărtășim! Ajută-ne să mergem mâine în Grădina ta!”. Se vede că a fost auzită rugăciunea în acea dimineață la mănăstire, întrucât toate au mers bine. Starețul, care și-a dat seama de toată situația și a aflat că a doua zi aveam să mergem în Sfântul Munte, s-a întors emoționat spre tânăr și i-a spus cu glas tare:

– Îngerii să vă însoțească!

Soția lui n-a contenit toată ziua să-și șteargă lacrimile.

A doua zi, dimineață, am luat un taxi și am mers la autogară. L-am urcat pe tânăr în autobuz și l-am așezat pe scaunele din spate, apoi l-am luat pe paralitic în spate și l-am așezat lângă el. Lui Sava îi spusesem să facă mereu rugăciune. În autobuz și apoi în corabie am discutat despre diferite subiecte frumoase. Tânărul asculta cu atenție, dar adevărul este că au curs de pe el lighene întregi de transpirație. Mereu se ștergea și cu mare osteneală se ținea pe picioare. Îi lipseau drogurile.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la mănăstire. Microbuzul ne-a lăsat în afara mănăstirii, însă nu era nimeni să mă ajute. Foarte greu pentru cineva singur să împingă căruciorul pe caldarâm. Îmi aduc aminte cum cu o mână îl țineam pe cel bolnav, iar cu cealaltă împingeam căruciorul. Nu mă rușinez să vă spun cum îmi curgeau lacrimile și o rugam în gând pe Maica Domnului, spunându-i: „Măicuța mea, mai întâi pe mine să mă ajuți și după aceea pe frați, pentru că eu sunt mai bolnav decât ei”. Când am intrat în mănăstire, era amiază și toți se retrăseseră la chilii.

Acolo ne așteptau o mulțime de scări abrupte, pe care trebuia să le urcăm. L-am urcat mai întâi pe tânăr, apoi l-am urcat pe Sava în spate, pentru că nu exista altă soluție și, la urmă, căruciorul. Când a venit arhondarul, ne-a primit cu multă dragoste, pentru că deja îi înștiințasem pe părinți de toată situația. De altfel, eu și Sava mai fuseserăm la Vatopedi. După ce ne-am aranjat într-o cameră, a venit un alt monah și mi-a spus:

– Atanasie, te cheamă starețul.

Am mers imediat, i-am pus metanie, după care am discutat mai multă vreme despre situația tânărului. Starețul, emoționat, a cerut să ne scriem numele, făgăduindu-ne că ne va face 40 de Liturghii, după care ne-a spus să mergem, după Vecernie, să ne închinăm la Sfintele Moaște și la Cinstitul Brâu al Maicii Domnului. Și, într-adevăr, când am mers în biserică să ne închinăm, părintele i-a spus tânărului să îngenuncheze, pentru a-i pune Cinstitul Brâu pe cap și să-i citească o rugăciune. Erau cele mai frumoase clipe pe care le trăiserăm. Apoi s-a plecat și Sava să-i pună Cinstitul Brâu pe cap, după care părintele a luat racla și se îndrepta spre Sfântul Altar. Atunci eu l-am strigat:

– Părinte, vă rog, nu mă lipsiți de această binecuvântare, pentru că eu sunt mai bolnav decât frații mei. Se poate să fiu sănătos cu trupul, însă sufletul îmi este paralizat.

Părintele s-a întors imediat, m-a privit nedumerit în ochi și m-a întrebat:

– Pe tine cum te cheamă?

– Atanasie.

– Apleacă-te, Atanasie, și să ai toată binecuvântarea Maicii Domnului.

Când am îngenuncheat și Brâul Maicii Domnului s-a atins de capul meu, nu aș putea să vă spun vreodată ce am simțit, nu v-aș putea descrie, dar nici voi nu ați putea să înțelegeți.

Am plecat atât de folosiți din Sfântul Munte, încât, atunci când am ajuns în Tesalonic, am alergat îndată la Părintele Triandafilos să-i spun cum am petrecut. Îmi aduc aminte că mi-a zis: „Atanasie, nu te mâhni, Maica Domnului va face o minune”. Tânărul a continuat să se spovedească împreună cu toată familia lui.

Cât despre tânărul acesta, care a mers cu mine, sunt sigur că vreți să aflați cum este acum. Este bine și chiar foarte bine. Cel care nu putea să dea mâna cu mine, care nu se putea ține pe picioare dacă nu-l sprijineai, acum s-a întors la munca sa cea grea pe care o avusese mai înainte, și lucrează și peste program. A readus zâmbetul în familia sa, dar, mai mult, la fetițele sale care, de acum, nu se vor mai rușina la școală pentru tatăl lor. Dar cel mai important este că s-a întors la Hristos, iar aceasta s-a făcut cu binecuvântarea Maicii Domnului, cu mijlocirile părinților și cu rugăciunile lui Sava paraliticul.

***

Brâul Maicii Domnului vindecă infertilitatea

Bolnavul trebuie să se încingă cu brâuleţul pentru o perioadă de timp, trăind în pocăinţă, spovedindu-se, rugându-se şi împărtășindu-se cu Sfintele Taine. În acest fel trebuie să vieţuiască şi soţii care doresc prunci, ţinând însă pe deasupra post şi înfrânare trupească pe perioada purtării brâuleţului.

În toamna anului 2011, Sfântul Brâu al Maicii Domnului de la mănăstirea Vatoped a fost dus în Rusia.
Mănăstirea Vatoped oferă credincioşilor o panglică cu care femeile sterpe şi cei bolnavi ajung să se încingă
Sfântul Brâu are harul special de a tămădui lipsa de rod a pântecelor femeilor căsătorite, precum şi bolile de cancer, printr-o panglică oferită de mănăstirea Vatoped credincioşilor şi cu care femeile sterpe şi cei bolnavi ajung să se încingă. Această panglică este binecuvântată şi aşezată timp de 40 de zile pe Sfântul Brâu.

Trăirea duhovnicească sinceră, cu o pocăinţă continuă şi împărtăşirea cu Tainele Bisericii trebuie să continue până la sfârşitul vieţii, de vreme ce este unicul mijloc de comuniune şi de unirea a noastră cu Dumnezeu, atât în veacul acesta, cât şi în cel ce va să vie.

În toamna anului 2011, Sfântul Brâu al Maicii Domnului de la mănăstirea Vatoped a fost dus în Rusia în mai multe oraşe: mai întâi în Sankt Petersburg, apoi în Ekaterinburg, Norilsk, Vladivostok, Krasnoyarsk, Tyumen, Nizny Novgorod, Diveyevo, Saransk, Samara, Volgograd, Rostov-pe-Don, Stavropol, Kaliningrad, iar la final Moscova.

La 10 luni după ce Brâul Maicii Domnului a fost adus în Rusia, în mai multe regiuni unde Brâul a fost pus spre închinare s-a observat o adevărată creştere a natalităţii: maternităţile sunt arhipline, iar pe culoarele centrelor de consultare a femeilor întâlneşti un număr impresionant de viitoare mame. Presa regională prezintă în acelaşi timp diferite istorii cu final fericit şi asemănătoare între ele: familiile fără copii, după ce s-au atins de Brâu, au zămislit copiii mult-aşteptaţi.

Edward Bach s-a nascut pe 24 septembrie 1886 in Moseley, in apropiere de Birmingham.

 Edward Bach s-a nascut pe 24 septembrie 1886 in Moseley, in apropiere de Birmingham.

A studiat medicina la Universitatea din Birmingham, apoi s-a mutat la Colegiul Universitar din Londra, unde si-a terminat studiile in 1912.

Dupa ce si-a luat licenta de medic, Dr. Bach a lucrat ca bacteriolog la Spitalul de Homeopatie din Londra. El a izolat 7 grupe de bacterii intestinale, din care a preparat prin metode homeopate 7 tipuri de nosode sau vaccinuri orale, pe care le prescria in functie de personalitatea pacientului.

Dr. Bach a constatat ca toti pacientii care manifestau un anumit tip de tulburare emotionala aveau nevoie de aceeasi nosoda, indiferent de boala fizica de care sufereau. Rezultatul acestor cercetari i-a confirmat ca "boala este consolidarea in corpul fizic a unei atitudini mentale”.

In 1920, Dr. Bach si-a deschis propriul cabinet si laborator de cercetare. El a studiat tipologiile umane si a ajuns la concluzia ca omenirea avea nevoie de o forma noua de terapie: o terapie holistica, naturala, care trateaza pacientul si nu boala.  

In anul 1930, la varsta de 43 de ani, Dr. Bach a decis sa isi vanda cabinetul medical din Londra si a plecat in Tara Galilor impreuna cu asistenta sa, Nora Weeks. El a intuit ca va descoperi in natura acele "remedii pure, cu vibratii inalte", care trateaza ingrijorarea, frica, tristetea, lipsa de speranta, adica adevaratele cauze ale bolilor si suferintelor omenesti. 

Intre anii 1930 -1935, Dr. Bach a preparat prin metode naturale cele 38 de remedii florale care ii poarta numele si a realizat o combinatie de 5 remedii florale pentru prim ajutor in situatii de urgenta.

Dr. Bach a impartit cele 38 de remedii florale in 7 grupe si a scris un text intitulat "Cei 12 vindecatori si alte remedii" (text publicat prima data in 1933), in care si-a prezentat sistemul de terapie si a descris indicatiile fiecarui remediu floral. 

Pe masura ce descoperea noi remedii florale, Dr. Bach organiza prelegeri in care prezenta avantajele si unicitatea sistemului sau de terapie. Desi Colegiul Medicilor l-a amenintat cu excluderea din registrul sau, Dr. Bach si-a sustinut cu fermitate convingerile, a continuat sa-si promoveze public descoperirile si a inceput colaborarea cu doua mari farmacii homeopate din Londra, carora le oferea gratuit remediile florale, pentru ca acestea sa se vanda cat mai ieftin posibil.

In anul 1934, Dr. Bach s-a stabilit in Sotwell, o mica localitate de pe valea Tamisei, intr-o casa numita Mount Vernon. Primavara si vara prepara sticlutele cu tincturile-mama, iar in timpul iernii se ocupa in special cu tratarea pacientilor.

La un an dupa finalizarea sistemului sau terapeutic, in noiembrie 1936, Dr. Edward Bach, in varsta de 50 de ani, a murit linistit in timpul somnului. Inainte de a muri, Dr. Bach le-a cerut colaboratorilor sai apropiati, Nora Weeks si Victor Bullen, sa protejeze simplitatea acestui sistem de terapie si sa-l faca disponibil intregii umanitati. Marea dorinta a Dr. Bach a fost ca remediile florale sa se gaseasca in fiecare casa si orice persoana sa le foloseasca oricand are nevoie. 

In cartea intitulata "Descoperile medicale ale Dr. Edward Bach", Nora Weeks il descrie pe Dr. Edward Bach ca fiind un om curajos, intelept si plin de compasiune, constient de menirea sa in viata, cu o capacitate intuitiva foarte dezvoltata, care isi intampina cu bucurie pacientii, ii facea sa se simta valorosi si sa creada in propria lor vindecare.

 

”Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut, atâta timp cât credinţa rămâne în picioare!”

Diavolul ţânteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu.

Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu şi nu se pot despărţi de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândeşte ca indirect să poată despărţi pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi, dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, şi, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmaşul.

Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana, şi poate slăbiciunea ta, te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o lui şi numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că-L recunoşti, mult milostiv şi iertător.

Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziţie duhovnicească şi atunci marile tale căderi în viaţă rămân simple accidente.

Recomand o nesfârşită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.

Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogătie nu stii ce să faci si o risipesti. Si, din prudentă, nici nu te stăpâneste acest har, dar vine unde-i linistire sufletească, unde fiinta noastră transformă ca un mare aparat de reactie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a misca, de a te împlini, si uite asa ajungi la măsura omului desăvârsit, ca să nu vorbesc chiar să fii un dumnezeu după har, bine înteles.

Dacă îţi creează starea această de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouale; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti in stare de nimic – o stare dracească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!” Şi nu acceptaţi.

Mai ales nu vă descurajaţi. Aici este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice şi o mare taină a vieţii duhovniceşti, de a ne ridica, de a nu rămâne sub piatra grea şi îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun, în ordinea cea mai duhovnicească, nici nu mai există cădere, există numai ridicare.

Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut, atâta timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou şi sufletul nu abdică.

Părintele Arsenie Papacioc despre tristeţea drăcească