ianuarie 25, 2023

Cunoscut pentru înțelepciunea lui și mulțimea de minuni făcute, Sfântul Eftimie este cel care l-a primit pe Sfântul Sava cel Sfințit și i-a prorocit că va ajunge conducătorul pustnicilor din Palestina, luându-l cu sine la ostenelile pustnicești. Sfântul Eftimie cel Mare reușea, prin rugăciune, să vadă gândurile oamenilor, pe cei bolnavi să îi vindece, iar pe femeile sterpe să le ajute să dea naștere pruncilor, mijlocind la Dumnezeu pentru aceasta.

 Cunoscut pentru înțelepciunea lui și mulțimea de minuni făcute, Sfântul Eftimie este cel care l-a primit pe Sfântul Sava cel Sfințit și i-a prorocit că va ajunge conducătorul pustnicilor din Palestina, luându-l cu sine la ostenelile pustnicești. Sfântul Eftimie cel Mare reușea, prin rugăciune, să vadă gândurile oamenilor, pe cei bolnavi să îi vindece, iar pe femeile sterpe să le ajute să dea naștere pruncilor, mijlocind la Dumnezeu pentru aceasta.

Sfântul Eftimie cel Mare s-a născut după rugăciuni îndelungate, din părinți sterpi, în secolul al IV-lea, în Melitina (Armenia). Faptul că venirea sa pe lume a fost o minune o arată însuși numele lui, căci în limba greacă se traduce „voie bună”, iar părinții lui au auzit glas de sus care le spunea să se bucure și să fie cu voie bună. După ce tatăl său a murit, Sfântul Eftimie a ajuns în ceata clericilor, fiind silit să se hirotonească preot și să poarte de grijă mănăstirilor.

La împlinirea vârstei de 29 ani, tânărul a decis să se retragă și a mers la Ierusalim, nevoindu-se într-o peșteră împreună cu Sfântul Teoctist. Aici darurile sale au fost folosite din plin, fiind vindecați mulți oameni de boli grele și, de asemenea, multe dintre femeile care nu puteau să aibă copii reușeau, pentru rugăciunile sfântului, să dea naștere. Cuviosul Eftimie era și înainte-văzător, încât știa dacă cei care se apropie de Sfânta Împărtășanie au gânduri curate sau nu, așa cum a văzut și că sufletul unui călugăr care părea a fi drept, dar în ascuns era păcătos, a fost luat cu o suliță de către un înger. Altădată, pe când construise lavra, a hrănit 400 de oameni călători cu doar câteva pâini.

Era și un apărător vehement al dogmelor, luptând împotriva eresurilor lui Nestorie. Cumpătat în toate, Cuviosul Eftimie nu vorbea decât dacă era nevoie, mai ales sâmbăta și duminica, iar de dormit nu dormea niciodată pe pat, ci fie ședea puțin, fie se ținea cu mâinile de o frânghie spânzurată într-un colț al chiliei, odihnindu-se preț de câteva clipe.

La vârsta de 97 de ani, Sfântul Eftimie s-a mutat la cele veșnice.

https://au-quiz.buzz/36657358560705715/ Ce se întâmplă dacă ai o șansă de un milion de lire? Poate vrei să știi cât de puternic ești și câți bani poți câștiga. Vino și participă! ! ! Ai trimis castiga banii din intrebari cultura generala inscris 30 depersoane apoi scoti banii pe urma numai este nevoie sa aduci 30de inscrisi

 https://au-quiz.buzz/36657358560705715/ Ce se întâmplă dacă ai o șansă de un milion de lire? Poate vrei să știi cât de puternic ești și câți bani poți câștiga. Vino și participă! ! !

Ai trimis
castiga banii din intrebari cultura generala inscris 30 depersoane apoi scoti banii pe urma numai este nevoie sa aduci 30de inscrisi

in această lună, în ziua a douăzeci şi şasea, pomenirea cuviosului nostru părinte Xenofont, a soţiei sale Maria şi a fiilor lor Arcadie şi Ioan.

 in această lună, în ziua a douăzeci şi şasea, pomenirea cuviosului nostru părinte Xenofont, a soţiei sale Maria şi a fiilor lor Arcadie şi Ioan.

Cuviosul XenofontCuviosul Xenofont era din Constantinopol, om bogat pe dinafară, iar pe dinăuntru plin de cucernicie. Deci, şi-a trimis pe cei doi fii ai săi la Beirut în Fenicia, pentru deprinderea de bune obiceiuri şi pentru învăţătura de carte. Dar aflând că s-a nimicit corabia în care călătoreau fiii săi, a purces cu soţia să-i caute. Şi i-a găsit la Ierusalim, îmbrăcaţi în haine monahiceşti. Atunci s-a călugărit şi el cu soţia lui; şi atât au sporit în fapte bune încât s-au învrednicit a face şi minuni. Fiind plăcuţi până la sfârşit lui Dumnezeu, s-au mutat în locaşurile cereşti.

Tot în această zi, pomenirea cutremurului celui mare.

Acest cutremur s-a întâmplat la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Mic, fiul lui Arcadie şi al Eudoxiei, într-o zi de duminică, la două ceasuri din zi. Şi au căzut zidurile cetăţii şi multe case s-au surpat, mai ales de la intrarea Troadisienilor până la Poarta de Aramă cea cu patru uşi. Cutremurul a ţinut trei luni. Iar împăratul, făcând litanie cu tot soborul, zicea cu lacrimi: "Izbăveşte-ne, Doamne, de urgia Ta cea dreaptă, şi şterge păcatele noastre, prin pocăinţă, căci ai clătinat pământul şi l-ai cutremurat, pentru păcatele noastre, că să Te preaslăvim pe Tine, Bunule şi de oameni Iubitorule, Dumnezeul nostru".

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Simeon, numit cel bătrân.

Acesta, iubind din copilărie viaţa paşnică, s-a sălăşluit într-o crăpătură mică de stâncă, unde se hrănea numai cu buruieni. Deci, având dorinţă dumnezeiască, s-a dus la muntele Sinai. Şi intrând în peştera în care s-a ascuns odinioară Moise, a căzut cu faţa în jos şi a zăbovit aşa, şapte zile, în rugăciune, cu lacrimi, fără hrană, până a auzit glas dumnezeiesc poruncindu-i să se scoale şi să mănânce trei mere ce erau puse înaintea lui. Deci, sculându-se şi aflând merele, le-a mâncat cu osârdie. Apoi, coborându-se din munte şi zidind două mănăstiri, viaţa lui cea plină de osteneli a luat sfârşit, mai înainte săvârşind minuni mărite, spre slava lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Anania preotul, Petru temnicerul şi alţi şapte ostaşi care au fost cu dânşii.

Aceştia au trăit pe vremea împăratului Diocleţian şi a lui Maxim, ocârmuitorul Feniciei. La acesta fiind adus preotul Anania, a mărturisit pe Hristos şi a batjocorit pe idoli. Pentru aceasta a fost bătut cu toiege şi ars pe spate cu frigări înroşite, apoi a fost uns cu oţet şi cu saramură, pe părţile arse. Prin rugăciunea lui, el a zguduit templul idolilor şi idolii căzând, s-au zdrobit. Fiind închis, s-a împărtăşit de hrană dumnezeiască şi a adus la credinţa în Hristos pe păzitorul închisorii împreună cu şapte ostaşi paznici. Toţi aceştia, din porunca dregătorului, au fost chinuiţi cu tot felul de chinuri, iar mai târziu au fost înecaţi în mare, izbăvindu-se astfel de chinurile cele cumplite.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Amona, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Gavriil, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea a doi mucenici din Frigia, care s-au săvârşit, fiind bătuţi.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Nu sunt eu în măsură să vorbesc de iubirea dușmanilor, pentru că nu-mi iubesc nici măcar soția și copiii cum trebuie, dar totuși pentru că am înțeles anumite lucruri, vreau să le împărtășesc cu voi.

 Nu sunt eu în măsură să vorbesc de iubirea dușmanilor, pentru că nu-mi iubesc nici măcar soția și copiii cum trebuie, dar totuși pentru că am înțeles anumite lucruri, vreau să le împărtășesc cu voi.

A fost o perioadă când mă certasem cu o anumită persoană și atunci iertarea și conceptul de iubire a vrăjmașului începuse să capete interes minții mele, pentru că mă priveau în mod direct. Într-o duminică dimineață, eram la biserică și având mustrări de conștiință, încărcat de remușcări și simțindu-mi sufletul tulburat am cumpărat lumânări, un pomelnic și două prescuri și m-am îndreptat spre masa unde urma să scriu pe pomelnic pe cei dragi ai mei.

Cu pixul în mână, și dornic să scap de acea tulburare, mai ales că ajunsesem în casa Domnului, am hotărât ca primul nume pe care-l trec pe pomelnic să fie persoana cu care m-am certat.... apoi apropiații ei. Simțind că mă liniștesc scriindu-i am început să mă gândesc față de ce persoane am eu resentimente și le-am trecut numele. Scriam, scriam și lista devenea din ce în ce mai lungă. Tot scriind am realizat că trebuie să-i trec și pe cei față de care sunt indiferent, sau pe care i-am bârfit și judecat, pe cei pe care nu i-am mai căutat de mult, deși sunt parte din viața mea, adică pe toți față de care inima mea s-a răcit. Am rămas uimit câți sunt.

Îi scoteam din sufletul meu ca niște epave ruginite care mi-au infectat sufletul atâta vreme... și mă linișteam. Îi puneam înaintea lui Dumnezeu pe fiecare, parcă zicându-i: „Doamne, aceștia toți sunt oamenii pe care eu nu-i iubesc!”

Această întâmplare m-a făcut să înțeleg ce semnificație avea cuvântul IPS Serafim Joantă de la una din conferințe, în care spunea că „toți oamenii trăiesc în sufletul nostru. Toată creația este în noi. Tot Universul se află înlăuntrul nostru, omul fiind și el un alt cosmos... un micro-cosmos”. Dar când zicem micro-cosmos să nu vă gândiți că Universul sufletelor noastre e mai puțin complex decât Universul creat în care se află toate galaxiile, ci este doar mai mic ca spațiu fizic. Universul ființei umane este un infinit extraordinar de complex... Iată de ce Mântuitorul spune că Împărăția Cerurilor este înlăuntrul nostru.

Într-adevăr, toți oamenii pe care i-am întâlnit locuiau în mine, pentru că față de fiecare eu m-am raportat într-un fel când i-am întâlnit: față de unii cu iubire, față de alții cu milă, față de o altă parte cu indiferență, răceală, și față de unii chiar cu ură și multă răutate. Rememorând îmi dădeam seama câtă răutate stă încă în mine... câte relații încă nerezolvate... câtă lipsă de iubire față de cei din viața mea.

Și acum se pune problema: Cum să simt eu apropiere față de Dumnezeu dacă aflu în mine atâta răutate față de semenii mei?

Mă spovedesc, mă împărtășesc, particip activ la viața Bisericii, mă rog lui Dumnezeu, citesc din Sfânta Scriptură, citesc cărți duhovnicești, fac și unele fapte bune, dar tot departe de Dumnezeu sunt. E ca și cum aș vâsli în amonte, contra curentului... stând pe loc, ba dimpotrivă dau și înapoi?

De ce oare? Pentru că în esență relația noastră cu Dumnezeu se îndreaptă în totalitate către aproapele meu. Adică tot ce-mi oferă Biserica prin Sfintele Taine prin Sfinții Părinți, prin sfaturi, predici, scrieri, etc... toate au ca rol împăcarea mea cu aproapele. Degeaba sunt toate dacă nu reușesc să fac ceea ce este de fapt esențialul problemei noastre: relația cu omul de lângă mine. Toate sunt instrumente care mă ajută să iubesc. E ca și cum ai avea toată tehnologia și echipamentele agricole să lucrezi un pământ și la vremea recoltei să nu ai roade deloc, dar tu să te bați cu pumnii în piept că ai folosit cea mai înaltă tehnologie.

Nu există urcuș duhovnicesc fără iubirea vrăjmașilor. De fapt ei nu sunt dușmanii noștri, ci îi numim astfel pentru că ii percepem ca niște adversari ai principiilor noastre egosite. Dacă i-am ierta în sufletul nostru, i-am trece automat mental în tabăra prietenilor.

„Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi” (Sfântul Nicolae Velimirovici).

„Dacă gândeşti rău despre oameni, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine şi îţi insuflă gânduri rele îm­potriva oamenilor. Şi dacă cineva nu se pocăieşte şi moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpâneşte sufletul” (Sfântul Siluan Athonitul)

Eu am învățat de la Părintele Stephen Freeman un lucru pe care vi-l spun și vouă: „Nu ne putem mântui dacă nu ne iubim vrăjmașii”. Înfricoșător nu? Nu e ideea lui, ci este Duhul întregii Tradiții Ortodoxe de 2000 de ani. Este însăși porunca Mântuitorului și Dumnezeului nostru:

„Iar Eu zic voua: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvintati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Matei 5, 44).

Să nu credeți că putem să ne mântuim doar dacă împlinim anumite porunci, pe cele care le putem noi, iar pe cele grele le putem ocoli. Toate poruncile se unesc într-una singură:

"Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22, 37-38).

Dacă nu ne iubim dușmanii înseamnă că încă avem răutate în suflet și porunca iubirii de aproapele n-o împlinim. Prin urmare nu vom intra în Împărăția Cerurilor, acolo unde doar cei curați cu inima vor păși.

Toată viața duhovnicească a omului se rezumă la două relații simple: relația mea cu aproapele meu, oricare ar fi el, și relația mea cu Dumnezeu. Restul sunt detalii. Doar omul contează! De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că de-am avea toată știința lumii, de-am da toate averile noastre milostenie, de ne-am răstigni trupul prin înfrânare... iar iubire nu avem, nimic nu suntem.

Din asta realizăm că problema esențială a vieții noastre este să ne împăcăm cu toți pe care-i purtăm în suflet și nu i-am iubit. Atât și nimic mai mult.

Un bun început pentru acest lucru este să ne rugăm pentru ei, să-i trecem pe un pomelnic și să-l dăm preoților pentru a-i pomeni în rugăciune la Sfânta Liturghie.

Rugați-vă seară de seară pentru vrăjmașii voștri, pentru cei indiferenți sufletului vostru și atunci veți simți că prindeți aripi spre Dumnezeu, abia atunci începe decoloarea spre cer. Atunci simți că nu mai dai în gol ci se mișcă lucrurile. Închei prin cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul:

Daca zice cineva ca iubeste pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a vazut, cum poate sa-L iubeasca? (I Ioan 4, 20).

Doamne ajută!

Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora simţămintele inimilor, şi, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalţi oameni gândurile noastre, dându-le la iveală ca din nişte cămări ascunse ale inimii.

 Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora simţămintele inimilor, şi, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalţi oameni gândurile noastre, dându-le la iveală ca din nişte cămări ascunse ale inimii.

Dacă am fi alcatuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gândire; dar, pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gandirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt ca de o luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce graieste la cel ce aude. Dacă e tacere adâncă şi linişte, cuvântul poposeşte în urechile ascultătorilor ca într-un port liniştit şi nebântuit de vânturi: dacă însă zgomotul făcut de ascultători suflă împotriva lui ca o furtună cumplită, atunci cuvântul naufragiază, risipindu-se în aer.

Faceţi aşadar, prin tăcere, linişte cuvintelor mele. Poate că vă vor părea folositoare unele din gândurile aduse de cuvintele mele. Greu de prins este cuvântul adevărului şi lesne poate scăpa celor ce nu sunt cu luare-aminte. De aceea, Duhul a rânduit ca el să fie scurt şi strâns, să spună mult în puţine cuvinte, că prin scurtimea lui să poata fi uşor de ţinut minte. Că firesc este ca o cuvantare bună sa nu-şi ascundă ideile în cuvintele obscure, dar nici să aibă idei de prisos şi goale, care sa nu atace tema în miezul ei.

Aceste calităţi le are şi textul citit noua adineauri din cartile lui Moise, de care işi aduc aminte negreşit cei care au fost cu luare-aminte la citirea lui, afară doar de a trecut neobservat pe lângă urechile voastre din pricina scurtimii sale. Iată textul:

"Ia aminte de tine însuţi, ca nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefaca în pacat".

Noi, oamenii, pacătuim uşor cu gândul. De aceea, Cel care a zidit una câte una inimile noastre, ştiind că cele mai multe păcate le săvârşim din imboldul gândurilor noastre, a poruncit ca în primul rând mintea să ne fie curată. Şi pentru ca păcătuim uşor cu mintea, Dumnezeu ne cere să avem de ea mai multă purtare de grijă şi pază. Că precum doctorii cei prevazători întăresc cu mult inainte, prin mijloace profilactice, părţile mai slabe ale trupurilor, tot aşa şi Purtătorul obştesc de grijă şi adevăratul Doctor al sufletelor a prevăzut cu o pază mai puternică mai ales acea parte a sufletului nostru pe care o ştim mai înclinată spre păcat.

Trupul, ca să săvârşească o faptă, are nevoie de timp, de prilej, de osteneli, de ajutători şi de alte înlesniri; mintea însă dă naştere la gânduri într-o clipă şi le săvârşeşte fără oboseală; iar gândurile cresc fără piedică şi le e potrivită orice vreme. Se întamplă uneori ca unuia dintre oamenii serioşi, mândru de respectul ce i se dă pentru faptele lui, îmbrăcat pe dinafară în haina înfrânării, prin mişcarea nevăzută a inimii lui, să-i alerge mintea la locul păcatului, chiar când se află în mijlocul celor ce-1 fericesc pentru virtutea lui; cu închipuirea a vazut cele poftite, şi-a ticluit o întâlnire ruşinoasă şi, zugrăvindu-şi lămurit plăcerea în cămara ascunsă a inimii sale, a săvârşit păcatul înlăuntrul lui, fără de martori, necunoscut de nimeni, până va veni Cel ce descoperă cele ascunse ale întunericului şi vădeşte păcatele inimilor. Fereşte-te, dar, ca nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefacă în păcat, pentru că "cel ce se uită la femeie pentru a o pofti a şi săvârşit desfrânare în inima sa".

Da, păcatele săvârşite cu trupul sunt împiedicate de multe pricini; dar cel ce pacătuieşte cu gândul, păcătuieşte tot atât de repede pe cât a şi gândit. Deci, acolo unde căderea este grabnică, acolo ni s-a poruncit să avem şi pază mai puternică. De aceea, ni s-a spus: "Nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefaca în păcat".

(Sfântul Vasile cel Mare - Omilia a-III-a)

https://insarcinata.info/

Pr. Arsenie Papacioc: "anticoncepţionalele şi alte mijloace asemănătoare sunt fraudă conjugală şi atentat împotriva planurilor lui Dumnezeu"

 

Relaţiile dintre soţ şi soţie rămân o problemă delicată. Nu se poate porunci: poruncă dau vouă - marţi şi joi". Dacă ar fi singur, ar putea primi poruncă.Trebuie să ştie să fie armonios... Dintre două rele, alegi răul cel mai mic. Decât să-şi caute altă pereche pentru a păcătui, mai degrabă cedează unul din ei. Dacă se întâmplă să fie în relaţie de împreunare în sărbători şi în posturi să se spovedească.

O problemă mai intimă care trebuie lămurită este că cei mai mulţi tineri se gândesc mai întâi la o căsătorie pentru plăceri, cea ce este o mare greşeală. Aceste lucruri ţi le-a dat Dumnezeu gratuit, nu trebuie să te mai preocupe. Nu mănânc pentru că e dulce mâncarea, ci ca să mă hrănesc. Că e dulce are un avantaj, dar nu acesta este scopul. Aşa şi plăcerea, este o consecinţă. Naşterea de copii este o consecinţă, nu e un scop suprem al căsătoriei. Scopul este stimularea reciprocă pentru mântuire. Aşadar este o greşeală să construieşti o relaţie pe nişte motive imediate - să fie o lună de miere şi o viaţă de amar.

Pentru că, uite, se căsătoresc sau, mai bine zis, se împreunează, şi rămân însărcinate şi zămislesc copii în posturi, în sărbători, toate sunt nişte rânduieli care nu trebuie încălcate. Rabdă Dumezeu, se mai poate face şi există îngăduinţă, că cei mai mulţi copii sunt sănătoşi, dar se nasc şi malformaţi: pentru păcatele părinţilor. Scopul căsătoriei nu este numai plăcerea, dragul meu. Plăcerea este o consecinţă, scopul este naşterea de copii. Dar nici naşterea de copii nu este un scop, ci este vorba de o stimulare permanentă reciprocă. Asta este căsnicia! Sigur că va trebui să avem şi marile intimităţi, ca soţ şi soţie, dar cu un scop, nu numai cu plăcere. Aş putea să spun, pentru că lucrul acesta priveşte pe toată lumea: nu are niciun sens căsătoria doar pentru plăcere.

Căsnicia înseamnă ajungerea în veşnicie, şi dacă acest scop nu este avut în vedere, ci se caută numai plăcerea, atunci căsnicia nu-şi implineşte scopul. Ori ei se hotărăsc reciproc pentru o curăţenie, dar cu adevărat, nu să se mâzgălească şi să facă prin dos (perversiuni) fel de fel de greşeli, ori să-şi vadă de căsnicie şi de naştere, ori să nu se mai împreuneze! Soţii se stimulează şi se sprijină reciproc, astfel incât familia să biruie dificultăţile vieţii. Asta-i căsnicia. Nu e vorba de plăcere.

0amenii sunt mult mai căzuţi, căci animalele au sorocul lor. Nu se împerechează la întâmplare, chiar dacă nu au raţiune, ca oamenii. Ele urmează totuşi o ordine fixată de Dumnezeu, care le-a creat. De aceea, cei care, cununaţi la biserică fiind, au relaţie extraconjugală de continuitate, trebuie să înceteze acest adulter continuu pentru a putea fi primiţi la spovedanie în aceste cazuri este vorba de un păcat făcut deliberat şi le spun: "Mă opresc şi eu aici, e inutil să continui să vă dezleg. Vreau să ne mai vedem, dar să veniţi cu noutăţi!"

Dacă m-ar întreba cineva să-i spun, într-un cuvânt, ce este cultura, i-aş răspunde: armonie. Dacă m-ar întreba altul mai pretenţios să-i spun, tot într-un cuvânt, «ce este Biblia?», i-aş spune: armonie. Dacă m-ar întreba cineva să-i spun «ce este căsnicia?», aş zice: armonie. Nu e armonie...? Păi ce, femeia e făcută de Dumnezeu ca să te joci tu cu ea? Toate aceste nepotriviri au distrus familiile. Ca să fii armonios trebuie să renunţi la părerea ta, la gustul tău, să fii pe o poziţie de jertfă continuă. Chiar dacă femeia face meserii grele, atâta vreme cât se află în uniune sufletească cu soţul ei, familia rămâne puternică şi rodnică şi în privinţa educaţiei copiilor.

Dragă, anticoncepţionalele şi alte mijloace asemănătoare sunt fraudă conjugală şi atentat împotriva planurilor lui Dumnezeu. Deci e o mare greşeală. Nu accept. Da, nici o familie care trăieşte în dragoste şi frică de Dumnezeu nu-şi omoară pruncii. Dacă eşti stăpânit de un păcat şi îţi pare rău şi te aşezi pe poziţia de luptă împotriva păcatului, atunci îţi ajută harul.

Dacă nu te aşezi pe poziţia de luptă şi te simţi bine în cloaca aceea, atunci harul nu te ajută. Dracul se atinge de tine dacă te are la mână cu ceva (greşeli, păcate). Dar, vă spun, nu numai acestea sunt păcate care sunt consemnate în îndreptare de spovedanie, ci mai sunt păcatele lipsirii, faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai făcut. Pentru că se creează punţi de intrare a dracului în noi prin aceste lacune. Să nu te aibă cu nimic la mână - să fii mereu spovedit! Domnul Iisus Hristos ne vrea întregi, numai Satana ne vrea vicleneşte, numai un vârf de deget, că ştie el vicleanul că aşa ne poate stăpâni toată fiinţa. Îi place lui Dumnezeu ca nu stăm nepăsători şi ne ajută. Căci Dumnezeu nu este supărat pe noi atât pentru greşelile noastre, cât mai ales pentru nepăsarea noastră.

(Pr. Arsenie Papacioc)